Omul şi femeia

Noapte geroasă de iarnă. Scot câinele la plimbare fără prea multă plăcere pentru că e frig de crapă pietrele, dar a nins, e zăpadă pufoasă cât văd cu ochii.

In faţa blocului vecin, observ la distanţă, un cuplu cade şi se ridică din zăpadă. Zâmbesc: oameni care ştiu să se bucure de omătul proaspăt aşternut. Când se apropie îmi dau seama că ceva nu e in regulă; cei doi nu se jucau! Tipul îi căra fetei pumni in zona stomacului.

Cu tot frigul simt cum îmi transpiră palmele. Eram pe drum doar noi trei (şi câinele). Nu ştiu ce să fac, dar nici să ignor nu pot deşi tipul e înalt şi lat cam cât un dulap cu două uşi. Şi ea e înaltă dar subţire; aproape că îi văd lacrimile pe obraji când intră in raza de lumină a stâlpului de iluminat din părculeţul unde plimb câinele. Individul o lipeşte cu spatele de zidul unei clădiri, şi îi aud clar mârâitul: Aşa deci, dansai cu ăla să mă faci gelos! Şi pac! Un pumn în zona ficatului – o aud scâncind. 

Individului îi păsa prea puţin că sunt acolo şi privesc. O ia de păr şi o trânteşte, apoi se aruncă peste ea… Hei, domnule! Mă încumet să strig “domnule” dar numai domn nu-l credeam. Ai face bine să n-o mai loveşti! E femeia mea! strigă, ridicându-se şi ridicând-o şi pe ea, smucind-o de braţ. Vezi-ţi de treaba ta, dacă nu vrei şi tu! îmi spune. Ei, atunci mi-au sărit capacele şi-am uitat de orice prevedere. O fi femeia ta, dar eu n-am de unde şti, aşa că voi suna la poliţie! Mă prefac că scot telefonul – nu am, nu port telefon mobil. Vezi că vin la tine! strigă, oarecum şoptit. I-a-ncearcă! Eram deja furioasă. Poate prezenţa câinelui l-a determinat să nu vină, poate hotărârea mea şi faptul că eram necunoscută şi nu ştia la ce să se aştepte… Şi-a luat iubita de braţ şi au plecat pe bulevard. M-am ţinut după ei aproape un kilometru, păstrând o distanţă destul de mare, până au ajuns într-o zonă intens circulată şi la acea oră târzie – tipul mai privea în urmă din când in când, dar nu comenta şi nu părea c-o mai bate; atunci, cel puţin, nu părea s-o mai lovească, dar tare mi-ar plăcea să ştiu că fata aceea a scăpat de individul respectiv.

N-o să pricep in veci cum înţeleg unii iubirea… Întâmplarea s-a petrecut in urma cu ceva ani dar mi-am amintit-o pentru că ieri, într-o staţie de autobuz, unul şi-a luat "femeia lui" la palme. Au intervenit imediat câţiva tineri - ceea ce mi se pare un pas înainte împotriva violenţei domestice.

***

Într-o sală de judecată unui martor i se cere să descrie ce a văzut in legătură cu o faptă anume. Martorul zice (ceva de genu’): - Pe uliţă veneau omul şi femeia… - Femeia nu-i tot om? îl întrerupe judecătorul? – Ba da! se arată hotărât martorul. – Şi atunci, cum zici? – Omul şi femeia veneau pe drum…

“Omul şi femeia” nu sunt doar cuvinte, sunt o mentalitate. “Omul meu”, “femeia mea”… tot mentalităţi sunt…Ştiu! Sunt şi forme de alint; nimic greşit! Unii înţeleg iubirea pentru o persoană ca şi cum ar avea drept de proprietate asupra acelei persoane – unii argumentează acest drept cu citate din Biblie. Unii glumesc: “e pe buletinul meu şi face cum îi spun”; alţii iau cuvintele in serios şi se străduiesc să aplice teoria gluma in practică.

Deşi se încearcă educarea unora in sensul că “bătaia nu e ruptă din rai”, sunt femei care afirmă râzând că e firesc ca partenerul s-o mai pocnească din când in când. Cum de ce?! Pentru că el e bărbat şi, uneori, e supărat. El, partenerul de viaţă, trebuie să ştie unde merge femeia, cu cine, să ştie şi ce face ea cu banii, ‘că nu-i de capul ei. Ea nu trebuie să ştie aceleaşi lucruri despre partener pentru că el e bărbat şi e altceva…

Am auzit pe unul spunând: “Femeia trebuie bătută, ‘că ştie ea de ce!”… Astfel de mentalităţi sunt înfiorătoare! Astfel de oameni ar trebui ocoliţi in societate – marginalizându-i poate că şi-ar reveni…

Fapt divers. Nu vă impacientaţi! ☺ Cu ani in urmă am întâlnit o femeie care-şi bătea soţul de-i suna apa-n cap – îl bătea pentru că bea prea mult; de câte ori era beat de atâtea ori îl bătea.