In sinea ei murea de râs

Ideea textului mi-a venit de la o frază pe care Suzana a scris-o într-un comentariu şi care a declanşat o amintire.

Am cunoscut-o pe I. când aveam vreo douăzeci şi ceva de ani (azi nu mai ştiu de ea) – era mai mică decât mine cu un an şi pe măsura ce-au trecut anii a devenit mai mică decât mine cu cinci ani. Da, îşi ascundea vârsta. Nimic ciudat, treaba ei! Ei! Fata aceasta nu se manifesta când râdea! Când eram in grup, noi râdeam cu lacrimi uneori, ţinându-ne de burta de la atâta râs, ea avea chipul împietrit, cu un zâmbet lung întipărit… De fapt, buzele formau un fel de linie dreaptă pe chipul ei şi erau tare strânse pe dinţi, dar tenul rămânea întins – pielea, la colţul ochilor nu se încreţea, nici pe obraji nu se accentua prea tare vreo cută. Şi aveam senzaţia că nici nu clipeşte! Dar se auzea dinspre ea un fel de chiţăială, de geamăt, şi îi vedeam umerii zguduindu-se. Imposibil să traduc sunetele in litere! Buzele-i erau atât de strânse încât aproape că mă durea faţa când o priveam, iar ochii îi erau larg deschişi, ca şi cum se holba. Era imposibl să mă abţin să râd când o priveam; imposibil le era şi celorlalţi! Şi, fără să vrem, ajungeam să râdem de expresia ei…

Fata avea dantură frumoasă, nu-i mirosea gura, nu-i atârna limba… şi nu înţelegeam de ce nu se manifestă! M-am gândit la fel şi fel de cauze – inclusiv că ar avea operaţii estetice care ar putea plesni de la râs! Într-o zi, când eram singure - şi eu râdeam ca proasta sub privirea ei, iar ea, cu zâmbetul ca o linie, tremura pe scaunul din faţa mea - am întrebat-o de ce nu râde.

- Râsul face riduri – mi-a spus, cât se poate de serioasă.

De uimire n-am putut nici măcar să zâmbesc dar ridicând sprâncenele cât a permis pielea mi s-au accentuat ridurile de pe frunte…