Strict litera legii

Nu cred că există om care să nu fi avut contact direct cu vreun funcţionar public – funcţionar de stat, altfel spus, al cărui salariu e plătit (şi) din banii cetăţenilor in interesul cărora se presupune că lucrează.

Dacă o persoană care stă la “biroul de informaţii” ar putea fi “auxilar” – nu are statut de funcţionar public – nu la fel e cazul celor care primesc, eliberează etc. diverse documente. Să zicem că “auxiliarii”  au scuze când o dau de gard.

Zilele trecute, cu o procură, merg să ridic de la primărie un act pentru o prietenă. Întind procura; îmi cere actul de identitate. Dau să-l scot din geantă… şi-mi amintesc că era acasă! De la primărie urma să merg la priveghiul mamei prietenei care-mi făcuse procura in cauză şi schimbasem genţile. Am făcut ce-oi fi făcut şi cartea de identitate a rămas acasă. Ştiind că notarilor le permite legea să confirme identitatea unei persoane pe care o cunosc personal (art. 85 din legea notarilor publici), atunci când aceasta (din cine ştie ce motiv) nu are un act de identitate asupra ei şi trebuie să încheie vreun act, le spun celor două funcţionare că una dintre colegele lor din biroul vecin mi-ar putea confirma identitatea iar in dosarul actului respectiv există o copie după actul meu de identitate. Una dintre ele s-a răstit:

- Atunci mergeţi la X, să va dea actul!

- Nu mi-l poate da, dar ar putea confirma identitatea, cum le permite legea notarilor, şi coroborat cu…

- Doamnă, vă rog să terminaţi! N-aveţi act de identitate nu vă eliberez niciun document.

Am vrut să mai zic ceva dar atunci au început amândouă funcţionarele – una dintre ele cu ton foarte ridicat. Evident că am plecat. Era greşeala mea: uitasem actul. Ce naivitate! Să cred că un funcţionar public ar vrea să ajute un cetăţean într-o situaţie de gen – ştiu că nu sunt prima persoană care o păţeşte (am fost martoră când o femeie şi-a uitat actul de identitate şi n-a putut ridica certificatul de naştere românesc al nepotului ei născut in străinătate) şi sunt aproape sigură că nu sunt nici ultima. Nu înţeleg de ce le mai trebuie copiile de pe actele de identitate ale împuterniciţilor şi de ce mai au ditamai bazele de date la dispoziţie….

De acord, unde-i lege nu-i tocmeală – nu susţin că ar trebui să fie altfel – dar la fel de adevărat este că legea are literă şi spirit, iar in anumite cazuri cred ca ar trebui să se ţină seama şi de spiritul legii, mai ales in situaţii ca cea de mai sus: era acolo o femeie care-mi putea confirma identitatea şi – mai ales! – in dosarul respectiv exista o copie după actul meu de identitate: cu poză, alte date de identificare, data valabilităţii actului.

Am fost mai apoi, cu actul de identitate, şi le-am rugat pe funcţionare să mă scuze pentru insistenţa de zilele trecute (in ziua cu pricina n-am avut şansa de a mai rosti ceva), dar m-am bazat pe ideea că de le este permis notarilor li se permite şi funcţionarilor publici – in anumite situaţii – să confirme identitatea cuiva. Au dat-o pe “aşa e legea”, “noi am fi trase la răspundere dacă”…

Dacă ce? Era copia actului meu acolo, era o colegă de-a lor să-mi confirme identitatea… iar ei au acces la diferite baze de date, unde pot verifica identittatea cuiva doar apăsând câteva taste.

Colac peste pupăză! Biroul in care insistam nici nu era biroul unde trebuia să mă prezint! Şi-au căutat femeile acelea actul… de numa’-numa’! N-a fost intenţia mea de a pierde timpul acolo şi de a-l pierde pe al lor… Spiritul legii, însă, rămâne valabil (din punctul meu de vedere). In biroul corect a fost chiar distracţie pe tema confuziei mele, dar spiritul legii nu a fost acceptat oficial.