Emma Zunz, de Jorge Luis Borges (II)

Continuare de aici.

Intră in două-trei baruri până când, in cele din urmă, îi găsi pe marinarii de pe vaporul suedez. Dădu peste unul foarte tânăr, dar se temu să nu cumva să-i inspire vreun sentiment, de aceea îl alese pe unul cu un cap mai mic decât ea şi vulgar. In felul acesta scârba îi va fi desăvârşită! Omul o conduse la o uşă şi de aici într-un vestibul unde se afla un perete despărţitor cu geamuri asemănătoare celor ale casei lor din Lanus. Mai departe o conduse pe un coridor de unde trecură printr-o altă uşă…

Nu-i greu de imaginat ce s-a petrecut după uşa aceea, dar ar fi interesant de ştiut dacă in dezordinea de senzaţii atroce şi fără nicio noimă, Emma se va fi gândit măcar o dată la mortul care îi va motiva sacrificiul. Eu cred că măcar o dată, o singură dată s-a gândt şi tocmai in momentul acela a fost periclitat scopul. S-a gândit (şi nu putea să n-o fi făcut) că, in fond, ceva asemănător îi făcuse şi tatăl ei mamei sale. Marinarul suedez sau finlandez (in orice caz, nu vorbea spaniola) n-a fost pentru Emma decât o unealtă, tot aşa cum tot o unealtă a fost şi Emma pentru el. Ea i-a oferit plăcerea de care acesta avea nevoie, pe care o căuta, el i s-a oferit Emmei pentru ca ea să-şi poată face dreptate…

Emma se sculă şi începu să se îmbrace încet-încet. In cameră întunericul devenea tot mai dens, culorile vii se estompau. Părăsi camera fără să fie văzută de cineva. La colţul străzii se urcă într-un autobuz şi, conform planului său dinainte stabilit, se aşeză pe un loc din faţă, ca să nu i se poată distinge chipul. Maşina o purtă prin cartiere pe care ea le uita de cum le vedea. Coborî in dreptul unei străzi din Warnes. Lucru ciudat, oboseala i se prefăcea in forţă care o obliga să se concentreze numai asupra detaliilor aventurii al cărei sfârşit şi-l ascundea şi sieşi.

Pentru toată lumea Aaron Loewenthal părea un om serios, pentru intimii lui, drept un zgârcit. Locuia singur in fabrică, la etaj. Fabrica se găsea într-un cartier sărăcăcios, de aceea el se temea tot timpul de hoţi. In curtea fabricii ţinea un câine mare, iar într-unul din sertarele biroului său – lucru ştiut de toată lumea – păstra un pistol. La moartea neaşteptată a soţiei sale, întâmplată in urmă cu un an, a plâns in văzul tuturor. Banii erau adevărata lui pasiune. Cu o ruşine pe care şi-o mărturisea doar sieşi, se simţea mai apt pentru a dichisi banii decât pentru a-i câştiga. Era teribil de mistic şi îşi închipuia că încheiase un pact cu Dumnezeu, pact conform căruia era scutit, in schimbul rugăciunilor, de a fi drept. Bine clădit, chel, cu barbă blondă, purtând ochelari fumurii, el stătea acum in picioare lângă fereastră, aşteptând-o pe Zunz cu raportul confidenţial.

O văzu împingând poarta pe care el o lăsase descuiată şi traversând apoi curtea interioară. O mai văzu cum, in momentul când câinele începu să latre Emma făcu un mic ocol. Buzele Emmei se mişcau de parcă s-ar fi rugat in şoaptă. In realitate buzele ei repetau sentinţa pe care Loewenthal o va auzi înainte de a muri.

Lucrurile însă nu se petrecuseră aşa cum le prevăzuse Emma. In urmă cu o zi ea se vedea îndreptând pistolul spre mizerabilul Loewenthal, forţându-l să-şi recunoască vina şi expunându-i o teorie îndrăzneaţă potrivit căreia justiţiei divine îi este dat să triumfe asupra justiţiei oamenilor. Un singur glonte apoi soarta lui Loewenthal va fi însemnată cu roşu.

Găsindu-se acum in faţa lui Loewenthal, Emma simţi ceva mai mult decât graba de a-şi răzbuna tatăl. Era graba de a pedepsi ultrajul pe care ea însăşi îl suferise pentru a se putea răzbuna. Nu avea însă timp de piedut cu scene ca la teatru.

Se aşeză, cerându-i timidă scuze lui Loewenthal. Ca o adevărată turnătoare, Emma invocă obligaţia de loialitate faţă de conducere, rosti câteva nume lăsându-le pe altele să se subînţeleagă. Se opri biruită parcă de teamă. Reuşi să-l trimită pe Loewenthal după un pahar cu apă. Până ce acesta reveni in sufragerie, Emma izbutise să scoată din sertarul biroului pistolul lui. Apăsă de două ori pe trăgaci. Mătăhalos, trupul lui Loewenthal se prăbuşi la pământ de parcă fumul şi cele două pocnituri l-ar fi retezat in două. Paharul se făcu ţăndări. El o privea cu mirare şi ură, înjurând-o. Dar pentru că înjurăturile continuau, Emma se văzu nevoită să mai sloboadă un glonte. In curte, câinele începu să latre. Un şuvoi de sânge îi năvali lui Loewenthal printre buze, murdărindu-i barba şi mâinile. Emma rosti apoi sentinţa pe care o pregătise îndelungă vreme” “Mi-am răzbunat tatal, şi nimeni nu mă va putea pedepsi…!”

Nu apucă însă să termine fraza, domnul Loewenthal trecuse deja in lumea celor drepţi fără ca Emma să fi aflat dacă a înţeles-o sau nu…

Lătratul câinelui îi aminti că nu era vreme pentru odihnă. Răvăşi divanul, îl descheie pe mort la nasturii de la haină, îi luă ochelarii fumurii şi îi aşeză pe dulap. Luă apoi telefonul şi rosti câteva cuvinte pe care avea să le mai repete de multe ori încă: :Loewenthal m-a chemat la el pentru unele date in legătură cu greva. A abuzat de mine, iar eu l-am împuşcat…!”

Povestea era incredibilă pentru că literalmente era reală. Pasul Emmei era cât se poate de calm, de liniştit. Era adevărată şi pudoarea, cum adevărate erau şi ultrajul pe care-l suferise. False erau numai circumstanţele, ora şi unul, poate două nume.

(traducere de Nicolae Nicoară)