Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului

Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului – aşa se termină introducerea la filmul cu şi despre pisicile din Istanbul.

Kedi (2016), e un film documentar turcesc, despre miile de pisici care au devenit un fel de marcă a oraşului Istanbul şi care atrag obiectivele aparatelor de fotografiat ale turiştilor. Pisicile trăiesc acolo, in comuniune cu oamenii, de sute de ani.

Am văzut afişul filmului de ceva timp pe site-ul preferat, dar pentru că pe afiş e un cap de pisică m-am gândit că este vorba despre filmul prezentat de Ella, A Street Cat Named Bob – un film excelent, pe care l-am văzut. Miercuri seara, însă, am fost mai atentă şi am citit titlul: Kedi.

Filmul turcesc regizat de Ceyda Torun a fost apreciat de critici – despre cei care iubesc aceste feline ce să mai zic?! In ceea ce mă priveşte, timp de o ora şi vreo cinsprezece minute am avut un zâmbet lat pe faţă – la un moment dat mi-am dat seama că se duceau atât de mult colţurile buzelor spre urechi încât mi se dezveleau dinţii! Cred că cei care nu iubesc pisicile dacă văd acest film s-ar putea îndrăgosti de ele. Sau poate nu, dacă sunt simandicoşi care strâmbă din nas când o pisică trece pe lângă ei sau ocolesc un cartier dacă se întâmplă ca o pisică neagră să le taie calea! Să nu mai zic de cei care au impresia că (şi) pisicile sunt “saci cu purici”.

Sari

Filmul începe cu Sari, care colindă cartierul şi cauta hrană pentru a le duce celor patru pisoi care se adăpostesc in holul unui imobil. O pisică blandă e Sari, dar care devine feroce dacă cineva se dă la puii ei.

Puii pisicii Sari

Pisicile din Istanbul se plimbă printre picioarele trecătorilor, printre mesele de pe terase, prin pieţe şi magazine; le poţi vedea aproape oriunde şi in multe locuri din oraş sunt amenajate adăposturi şi pregătite recipiente cu hrană şi apă pentru ele. Trecătorii se mai opresc, mai mângâie o pisică, îi mai dau ceva de mâncare… Un bărbat, dintre mai mulţi alţii care hrănesc pisicile, spune la un moment dat: Toţi prietenii mei ştiu cu ce mă ocup, dar nu toţi înţeleg de ce o fac; aceştia din urmă spun că Dumnezeu are grijă de ele. Bine! le zic. Eu sunt intermediarul.

Un tânăr grafician vorbeşte despre multele pisici pe care el şi fratele lui le-au avut când erau copii. Am avut multe; unele au murit de bătrâneţe, altele lovite de maşini. In curtea din spatele casei am amenajat un cimitir pentru ele şi pentru că ne plăceau foarte mult filmele cu cowboy le-am pus la căpătâi cruci făcute din crenguţe; aşa vedeam noi că se pun in aceste filme când murea un erou şi ni se păreau impozante. Asta până a văzut tata mulţimea de cruci şi ne-a trimis la Şcoala Coranului, temându-se să nu devenim creştini! (râde tânărul). Nu era cazul; crucea era doar un simbol; nu aveam de gând să cioplim mici pietre funerare! (am citat aproximativ).

E oarecum emoţionant să vezi bărbaţi in toată firea, pescari care înfruntă furtunile in bărci micuţe, cum hrănesc puii cu seringa, explicând că au fost abandonaţi de cineva şi i-a găsit el, el şi un motan, care le ţine de cald, şi pisoii cred că motanul e mama lor. E emoţionant, in destul de mare măsura, să vezi cum câini şi pisici împart aceeaşi barca, alături de oameni.

Deşi apar multe pisici in film doar povestea a şapte dintre ele este spusă mai pe larg. Şi ce poveşti faine! Ce simţ al umorului au cei care vorbesc despre pisicile care… i-au ales, ce zâmbete largi oferă interlocutorilor atunci când vorbesc despre micuţele feline.

Pisicile sunt libere, hoinăresc pe unde vor, poposesc la diferite persoane dar au şi oamenii lor preferaţi, la care revin de fiecare dată – sunt acei oameni care le-au adoptat prima dată. Duman, de exemplu, zis “Gentelmanul”, stă pe lângă un restaurant de lux – nu intră, chiar daca uşa e deschisă el bate in geam pentru a atrage atenţia. Mai e si Psikopat, zisa “Psihopata”, o pisică ce are o personalitate deosebit de puternică; apoi e Gamsiz, “Nepăsătorul”, care se înfruntă la un moment dat cu un nou venit in cartier, Ginger, şi care ar fi vrut să-şi impună dominaţia.

E un film care ajuta la producerea de endorfine. Nu mă credeţi pe cuvânt.

De Tombili vă amintiţi? E puţin probabil să nu-i fi văzut fotografia pe undeva măcar o dată. Dacă nu aţi vazut fotografia, iat-o:

Tombili a devenit faimos după ce a fost fotografiat in timp ce se relaxa sprijinit de o bordură şi privind trecătorii. Motanul a murit in august 2016; in urma unei petiţii semnate de 17 mii de oameni artistul Seval Şahin realizează (voluntar) sculptura prin care îl imortalizează in poziţia care l-a făcut celebru. Sculptura a fost inaugurată in 4 octombrie 2016, de Ziua Internaţională a Animalelor.

In 8 noiembrie 2016 statuia din bronz a fost furată! Au spart betonul şi au luat-o… In 10 noiembrie a fost returnată intactă…

Sursa  foto Tombili

http://www.independent.co.uk

sursa foto poster

https://en.wikipedia.org/wiki/Kedi_(2016_film)