Sistemul de învăţământ funcţionează in virtutea inerţiei

Cel puţin, aşa pare că funcţionează învăţământul: in virtutea inerţiei. Copiii trebuie să meargă la şcoală, şi merg (cei care merg – foarte mulţi merg prea puţin). Deşi majoritatea copiilor au cel puţin zece clase terminate (învăţământ obligatoriu) se vorbeşte despre rata foarte mare de “analfabeţi funcţionali” care ar exista in România. Ce înseamnă “analfabet funcţional”? Un om care ştie să citească dar nu înţelege ce citeşte; un om care nu prea ştie multe dar se descurcă in societate. Un analfabet funcţional este, de exemplu, şi acel om care ştie să-şi plătească alimentele pe care le cumpără, ştie să calculeze dacă primeşte bine restul la bani dar nu ştie câte zile sunt într-un an – câţi metri intr-un kilometru nici atât! Analfabet funcţional este şi acela care nu ştie care este capitala României. Da, există astfel de oameni, dar nimic de mirare!

Actualul ministru al educaţiei n-a bătut recordul de perle dar a produs multe! Pentru el, eroarea şi greşeala nu sunt sinonime: Greşelile se pot corecta, erorile nu  - a spus el, in plenul Senatului, la dezbaterea unei moţiuni simple privind educaţia. Textual: Mi s-au adus nenumărate reproşuri în ultimele luni de când am preluat conducerea acestui minister, multe dintre ele de ordin personal, cum scriu, cum mă exprim. Nu voi încerca să mă disculp. În viaţă, ca şi în politică, există greşeli şi există erori. Este esenţial însă faptul că greşelile se pot corecta, erorile nu.

Ulterior, el a lăsat să se înţeleagă că s-ar fi gândit la “teoria erorilor in sondaje”. (?!)

Învăţământul de stat, cum ştim cu toţii, este gratuit – teoretic. Ce zice ministrul Liviu Pop! Pentru copil e gratuită şcoala, părintele fiind cel care plăteşte – asigură “gratuitatea”.

Educaţia e gratuită conform Constituţiei. În fapt, cineva trebuie să asigure această gratuitate. Statul asigură o parte din gratuitate, părintele asigură altă parte din gratuitate, copilul nu plăteşte nimic, declara în luna iulie ministrul Educaţiei la un post de televiziune.

Deşi părinţii asigură o parte din “gratuitate” ministrul nu e de acord ca aceştia să aibă un cuvânt de spus in privinţa materiilor studiate. Părintele participă la decizii, dar nu se prea pricepe – a declarat ministrul, ca şi cum miniştrii care au fost la Educaţie până azi s-au priceput…

A sfătuit părinţii să nu-şi mai trimită copiii să înveţe in şcoli nesigure, care nu au avizul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă: Să nu îi mai ducă la şcoala respectivă. În nicio şcoală neautorizată nu ar trebui să lăsăm copiii astăzi. Altfel spus… şcolile din România ar fi pustii; multe ar trebui închise la sfârşitul acestei luni dacă s-ar respecta legea dată in 2015 cu privire la clădirile care nu respectă normele pentru prevenirea incendiilor.

Cea mai cea perlă mi se pare cea care urmează, pe care ministrul Educaţiei a produs-o la finalul unui interviu in care a fost vorba (şi) despre criticile care i s-au adus cu privire la greşelile de gramatică:

Cer anticipat scuze pentru greşelile pe care le-am facut.

In anul 2016 – când nu făcea parte din actualul executiv – a suferit o operaţie şi a scris pe FB că operaţia la genunche a decurs bine. Să zicem că a tastat greşit. E o posibilitate…

A mai făcut el şi alte gafe, dar nu le mai amintesc aici pentru că nu sunt chiar spectaculoase.

Cum de ajung astfel de oameni să conducă ministerul Educaţiei? Cred că toţi bănuim răspunsul. Sistemul este unul corupt, neprofesionist şi sunt adoptate politici educaţionale neproductive, axându-se pe cantitatea informaţiei, nu pe calitate/necesitate. Sistemul de învăţământ din România e subfinanţat constant; in legea învăţământului sunt prevăzute şase procente din profitul intern brut dar an de an, la realizarea bugetului, se adoptă o hotărâre care suspendă această dispoziţie şi banii sunt puţini, tot mai puţini… Partea rea este că nu e vina partidelor care ajung la un moment dat la putere – sau nu doar a lor – pentru că oamenii din Ministerul Educaţiei par a fi incapabili şi generatori de corupţie, dacă e să plecăm urechea la unii şi la alţii care lucrează in sistem şi mai şoptesc din când in când cine şi cum a ajuns funcţionar in minister, inspector şcolar şi chiar director de şcoală. Directorii de şcoală sunt, practic, numiţi politic – cel puţin aşa pare.

O cauză a dezastrului din Educatie este şi profesorul.

Există profesori care îşi iubesc profesia, îi iubesc pe elevi şi nu acceptă compromisuri; există profesori  care vor doar să aibă această profesie pentru că… pot obţine avantaje materiale de la părinţii dispuşi să plătească pentru copiii lor care ar avea numai note mici dacă nu ar exista această “intervenţie” şi există cei care ştiu să faca bani din această profesie, alegând să se specializeze (mai mult sau mai puţin) in materii generatoare de bani prin meditaţii – nimic rău in meditaţii dacă acestea nu sunt “monedă de schimb” pentru note bune la clasă.

Despre salariile mici ale profesorilor, in general, doar amintesc. Ei sunt cei care contribuie la formarea viitorului adult şi trebuie să fie mereu la curent cu noutăţile in domeniul in care predau. Pentru a se informa au nevoie de bani. In plus, n-ar trebui să fie obligaţi să recomande elevilor anumite culegeri sau cărţi doar pentru că… aşa li se “sugerează”, şi dacă nu…

Amintesc si despre profesorii şi părinţii care, practic, vând şi cumpără diplome… de licenţă, master, doctor… A! La vremea când se discuta despre plagiatul lui Victor Ponta (prim-ministru la acel moment), Liviu Pop era interimar la Educaţie şi a luat decizia de a desfiinţa Consiliulului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU) tocmai în ziua în care consiliul urma să dea un verdict privind plagiatul şefului său.

Părinţii – unii dintre ei – au partea lor de vină pentru dezastrul din Educaţie. Mă refer la cei care cred că / şi pot cumpăra orice: bunăvoinţa profesorilor, apoi diplome şi mai apoi locuri de muncă pentru odraslele lor care şi-au obţinut notele “pe bani”. Trebuie să fim obiectivi: nu toţi copiii au aptitudinile cerute in anumite domenii spre care îi împing părinţii. Sunt foarte mulţi părinţi care fac scandal şi reclamă din orice. Îşi mai aminteşte cineva revolta unor părinţi la vremea de început a telefoanelor mobile când elevii aveau telefoanele deschise şi discutau in timpul orelor? Unii părinţi au pretins că ei de-aia le-au luat copiilor mobile, să poată lua legătura cu ei oricând. Încet-încet autoritatea profesorilor a fost subminată.

In ceea ce îi priveşte pe elevi… unora nu le place să înveţe, pur şi simplu; unii sunt inteligenţi, motivaţi şi independenţi de meditaţii şi altele; alţii sunt inteligenţi şi deloc motivaţi (cu sau fără meditaţii) şi mai sunt şi cei care… nu pot prea mult şi care sunt, practic, obligaţi, să înveţe la acelaşi nivel cu ceilalţi (ceea ce cred că este o greşeală).- nu e vina lor, ci a sistemului şi a părinţilor care nu vor să recunoască faptul că au un copil “cu probleme”. Partea rea este că mulţi dintre cei care nu învaţă vor diplome şi unii le obţin pentru că le cumpără părinţii… Şi, uite-aşa, se ajunge in situaţia ca cei cu diplome cumpărate să aibă locuri de muncă (pe care tot părinţii le aranjează) bine plătite, iar cei care au învăţat şi ar putea contribui la ridicare nivelului in anumite domenii ajung la oficiile de ocupare a forţei de muncă sau in străinătate.

Să mai zic despre faptul că materiile predate in şcoli nu par atractive pentru elevi, că specializările nu acoperă cererea de pe piaţa muncii?

Tema nu e epuizată! Sunt atât de multe de spus… şi de făcut! Dar cine să facă şi de unde să înceapă?! Probabil că profesorii sunt cei mai potriviţi pentru a impune o schimbare in bine doar că trebuie să fie solidari şi să se pună in acord cu ce trebuie făcut mai întâi şi cum. Apoi să-şi impună opinia, susţinuţi atât de părinţi cât şi de elevi.