Seriozitate de român

Generalizarea nu e bună aşa că nu generalizez: seriozitatea unor români.

Punctualitatea este un fel de a ne arăta respectul 

pentru acei cu care treburile vieţii ne pun în legătură.

(Vauvenargues)

    Afiş la intrarea in bloc: “Vineri, 10.11., intre 9 şi 14 va fi închisă apa, pentru reparaţii”. Afişul e lipit joi, cândva după ora 19, când majoritatea locatarilor sunt acasă şi nu prea mai ies. Vineri a curs apa fără probleme, toată ziua. Dar n-a mai curs marţi – din cauză de reparaţii. Ce mai conteaza trei zile?

     Esti invitat undeva la ora X. Esti punctual, te duci. Stai cu gazdele vreo jumătate de oră până vine următorul invitat. Într-o oră, o oră şi ceva, ajung toţi. Probabil că fiecare vrea să fie ultimul, să “ia faţa” celorlalţi, să rămâna in memoria tuturor? Da, rămân, ca fiind nepunctuali.

Mai contează că gazda e într-un du-te-vino aiuristic şi obositor?

    Chemi meşterul. El zice că vine la ora X din ziua Y. Îl aştepţi până ţi se lungesc urechile. Îl suni seara şi el îţi spune senin: “A intervenit o urgenţă. Vin mâine, la aceeaşi oră”. Mâine nu prea poţi tu să stai pe-acasă, dar zici “bine”. A doua zi vine meşterul, dupa vreo oră de la momentul stabilit.

    “Ne întâlnim la ora X, in faţa teatrului”. La ora X şi 20 încă te holbezi singur la faţada clădirii. Telefonul mobil e in buzunar, dar nu sună. Suni tu, poate s-a intamplat ceva. “O, acum am urcat in autobuz, ‘că m-am întalnit cu icsulică, pe care nu l-am văzut de mult”. Zici “bine” şi te înarmezi cu răbdare pentru încă vreo 15 minute.

    “Ne intalnim la miting, la ora X. S-au anunţat vreo sută de oameni”. La ora X abia sunt o mână de oameni – mai vine câte unul, ca din întâmplare, dar “suta anunţată” rămâne doar in teorie.

    “Sună-mă înainte să vii la mine”. Sigur că da!

Năvalasc unii peste tine de zici că le arde coama! Deschizi in ţinută de “scandal”, pentru că tocmai făceai curăţenie şi casa e cu fundul in sus. “De ce n-ai sunat? Fac curăţenie” “Eram pe-aproape şi-am zis să trec pe aici. Nu mă deranjează că e dezordine”. Dar pe tine te deranjează să fii întrerupt chiar şi numai pentru o oră. Ştii că omul are telefon mobil, ştii că-ţi ştie numărul de telefon fix pe de rost dar… ce să-i mai zici? Îi zici: “Te rog, sună-mă data viitoare când treci pe aici”. Şi ştii că nu va suna.

    Te sună cineva şi te întreabă dacă ai chef de musafiri. Îi zici da, stabiliţi ziua şi ora. In ziua respectivă stai şi-astepti. Şi aştepţi… După două ore suni să afli ce s-a întâmplat. “Oh, nu pot veni, am stat mai mult la muncă”. “Şi nu puteai suna, să-mi spui?” “M-am gândit că înţelegi, dacă vezi că nu apar”. Să-i mai spui că ţi-ai făcut griji să nu fi păţit ceva? A doua zi te poţi trezi cu omul la uşă, venit in vizita programată ieri!

    Înţeleg că pe mine m-ar putea lăsa să aştept la o întâlnire stabilită in oraş, pentru că nu am telefon mobil, dar cei care au, toţi, telefoane mobile ce scuză mai au când nu anunţă eventuale întârzieri? Sau eventuale vizite pe sistemul “eram in zonă”… Altfel, toată ziua stau cu nasul in ecranul telefonului dar când e să anunţe ceva… uită.

    Lista e deschisă.

    Am destule bube şi eu! Între altele… Nu accesez căsuţa de e-mail, nu prea stau pe FB şi când ajung acolo nu prea am timp să citesc nici toate mesajele, dar postări! Altfel… n-o să vă treziţi cu mine la uşa fără să mă fi invitat şi nici n-o să mă aşteptaţi in stradă un sfert de oră. Dar… se întâmplă să anulez întâlniri, uneori in “ultima clipă” – numai pentru că se iveşte ceva ce nu suferă amânare.

Şi ezit să-mi iau telefon mobil! Sunt câteva persoane care-mi sunt dragi, şi aş sta la discuţii cu ele mult şi bine, doar că, având telefon, aş minţi să le spun altora: “nu am telefon mobil”.

    Un fel de concluzie, pentru că viaţa e scurtă: subscriu la cele spuse de Omar Khayyam şi “las să treacă de la mine”:

Fiindcă nu ştii ce te-aşteaptă mâine, luptă să fii fericit astăzi. Ia o cană cu vin şi, sub lumina lunii, bea, zicandu-ţi că luna te va căuta poate zadarnic, mâine.