Despre lectură. Citate favorite

Omul rămâne toată viaţa cu câteva superstiţii logice, câteva scheme mentale, prin care se încăpăţâneză să judece lumea şi spiritul. Oare s-ar putea evita această monstruoasă pipernicire sufletească? Noi credem că da. Şi nu prin cărţi, nu numaidecât prin ceea ce se numeste cultură - ci prin alimentarea continua a tuturor forţelor sufleteşti de care dispune omul, orice om normal. Nu e nevoie de cine ştie ce filozofie ca să ne dăm seama de rolul covârşitor pe care îl are in viaţa de toate zilele meditaţia, contemplaţia, bucuria, tăcerea, singurătatea - ca să nu mai vorbim de rugăciune şi de toate acele exerciţii spirituale in legătura cu ea. […]

Lectura este pentru omul contemporan un viciu sau o osândă. Cetim ca să trecem examenele, ca să omorâm timpul sau cetim din profesiune. Lectura ar putea implica şi funcţii mai nobile. Lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spiritulală continuă - nu numai un instrument de informaţie sau contemplaţie estetică. Să luăm un exemplu. Sunt atâtea cărţi stenice in literatura universală, atâtea cărţi care-ţi comunică sete de viaţă, de faptă, de bărbăţie. Sunt asemenea cărţi care au valoarea unui tonic, a căror lectură depăşeşte bucuria intelectuală sau estetică a unei simple cărţi bine gândite şi frumos scrise. Să ne amintitm bunăoara de Martin Eden, al lui Jack London, sau de Un om sfârşit, a lui Giovanni Papini. Aceste cărţi au o discutabilă valoare estetică sau morală - dar lectura lor e covârşitoare. Sunt cărţi tonice, şi oricine le citeşte îşi simte forţele sufleteşti îmbogăţite, dorul de muncă şi de luptă exaltat. Asemenea cărţi ar trebui cetite in orice moment de secetă sufletească, in acele momente de oboseală, de zdrenţuire totală, pe care le cunoaşte fiecare dintre noi. […]

Marea problemă a lecturii rămâne, fireşte, asimiliarea cărţilor cetite. Sunt oameni care, cetind, asimilează atât de personal substanţa cărţii, încât nu o mai memorează, nu reţin nici amănunte, nici schema generală. Îşi amintesc de o carte ca de o melodie; păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură. Alţi oameni citesc şi reţin; nu e vorba de memoria lor, de virtutea de înregistrare a episoadelor şi a personagiilor, ci de bucuria pe care au descoperit-o in materia cărţilor cetite, de putinţa păstrării acestei bucurii. Cunosc lectori prodigioşi, cari nu pot vorbi decât foarte vag, foarte general, despre cărţile cetite. Şi sunt alţi cetitori cari cunosc mai puţin o carte, şi care totuşi pot spune lucruri admirabile despre această carte, memorează şi comentează cu o adresă uimitoare. Speciile acestea de cetitori nu trebuiesc confundate. Noi apreciem, e drept, pe aceia care au memoria vie a cărţilor, care pot vorbi despre autorii favoriţi, pot cita copios pasagii întregi şi întreprind oricând exegeze. Dar nu e mai puţin adevărat că cei mai preţioşi cetitori sunt aceia care uită cărţile, care asimilează atât de personal gândurile sau emoţiile autorilor cetiţi, încât nici nu-şi mai amintesc de unde le-au luat. Asemenea cetitori izbutesc să transforme funcţia aceasta dificilă a lecturii într-o funcţie organică, naturală, imitând gestul naturii, după cum se ştie, natura nu păstrează niciodată contururile şi formelor asimilate, memoria lor, ci transformă necontenit substanţa.

Toată tehnica lecturii constă in virtutea aceasta a transformării substanţei cărţilor. Ceea ce se numeşte asimilare este tocmai procesul obscur care transformă problemele şi personagiile unei cărţi, într-o dramă la care participă lectorul, şi după sfârşitul căreia el se regăseşte mai adâncit, mai îmbogăţit, mai experimentat. Mi se pare că Paul Valery definea astfel cultura: ceea ce rămâne după ce se uită totul. Nu e nici un paradox in această propoziţie enigmatică. Într-adevăr, poţi uita anii şi toţi domnii istoriei, toate bătăliile şi toate cuceririle ei dacă ai cetit odată o istorie universală, îţi rămâne o viziune precisă a mersului omenirii, a tragediei şi a demnităţii omului, şi această viziune greu de exprimat şi greu de formulat este o experienţă personală a cărei valoare şi adâncime nu o mai poate nimic suprima.

Un om care ştie să citească nu înseamnă numai omul care recunoaşte şi cultivă cărţile bune - ci mai ales înseamnă omul care ştie să recunoască şi să evite cărţile mediocre şi lecturile inutile. E inutil să cetim acele sute de cărţi care nu ne spun nimic […] şi care pot fi recunoscute după primele zece sau douăzeci de pagini. Se recunosc prin fluviul lor mediocru de fapte nesemnificative, prin personagiile ireale, abstracte şi inerte, prin mediocritatea analizelor, prin truismele filozofice şi limba literară lipsită de orice valoare.

[fragmente din conferinţele lui Mircea Eliade: Tehnica şi educaţia culturii spiritului (14 iunie 1935), Arta şi tehnica lecturii (24 august 1935) - adunate in volumul Taina Indiei - texte inedite, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Ed. Icar, Bucureşti, 1992.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.