Fata in casă

Anişoara era primul născut al unei familii in care erau şase copii. Părinţii au vrut neapărat şi un băiat - şi l-au avut, cu preţul morţii mamei. Avea doar şasesprezece ani când a rămas fără mamă şi nu ştia cum să-şi îngrijească surorile mai mici şi fratele. Supărat, tatăl apucase pe calea alcoolului şi era mai mult absent, dar in zilele când nu bea stătea cu ei, se interesa de problemele lor şi făceau planuri împreună. O mătuşă, sora a tatei, i-a ajutat să depăşească dificultăţile financiare şi psihologice de după moartea mamei. Mătuşa s-a îngrijit ca Anişoara să urmeze cursurile unei facultăţi şi după ce a devenit inginer a fost repartizată într-o localitate aflată la mare distanţă de locul naşterii dar trimitea regulat bani familiei, pentru ca cei mici să-şi termine studiile şi să-şi găsească un rost. Mătuşa a aranjat şi, după câţiva ani, Anişoara era transferată la o uzină dintr-un oraş apropiat de satul unde se născuse şi, cu toate că făcea zilnic naveta, era fericită pentru că era din nou acasă, lângă cei dragi.

Curând după anul 1989, tăvălugul a intrat in viaţa lor. Cei mici s-au împrăştiat in lume şi şi-au făcut un rost in final, dar ea a rămas să aibă grijă de tatăl bătrân şi bolnav. Intreprinderea unde lucra a fost închisă şi Anisoara s-a trezit că trebuie să trăiasca din ajutorul de şomaj. Cei mici mai trimiteau bani dar nu voia să-i incarce pe ei cu grijile personale şi ale gospodăriei; folosea banii pentru tratamentul tatălui care, după mai mult de 40 de ani de muncă, avea o pensie de mizerie.

Nu mai avea vârsta la care să se poată angaja uşor. S-a dus să se angajeze ca vânzătoare la un chioşc deschis non-stop dar patroana îi pretindea să ţină o evidenţă dubla la marfă, să nu înregistreze toate intrările şi ea s-a temut că la un eventual control ar fi singura care ar plăti, aşa că a renunţat.

A făcut un curs de bucătar şi s-a dus să lucreze la o pensiune, la mulţi kilometri de satul ei. Naveta n-ar fi fost o problemă, era obişnuită, dar nu i se deconta transportul şi nu era o linie directă de tren sau autobuz până acolo aşa că schimba două mijloace de transport in comun şi mergea mai apoi câţiva kilometri pe jos, fie ploaie, caniculă sau ger. Pe lângă aceste neplăceri, proprietarii pensiunii pretindeau ca personalul de la bucătărie să îndeplinească şi rolul cameristelor: să spele WC-urile şi să deretice camerele, să schimbe aşternuturile. Poate că ar fi rezistat, dar a cerut să aibă o altă uniformă pentru a spăla WC-urile din camere, pentru că nu e sănătos să folosească halatul in care e îmbrăcată când găteşte pentru clienţi. Patroana s-a simţit jignită pentru asta, dar cel mai mult s-a simţit jignită când a refuzat să participe, după orele de program, la curăţenia casei angajatorilor, şi cu prima ocazie a concediat-o, motivând că desfiinţează postul. A urmat o nouă perioadă de şomaj, timp in care a mai căutat şi alte locuri de muncă, singură, cei de la agenţie neoferindu-i vreun post.

La o lună de la terminarea indemnizaţiei de şomaj şi-a întâlnit colega de bancă din liceu. S-au bucurat amândouă de revedere pentru că la vremea adolescenţei au fost prietene apropiate. Au mers la o cafea şi, din vorbă in vorbă, colega, aflând că nu-şi găseşte de lucru a întrebat-o dacă n-ar vrea să vină să o ajute cu treburile gospodăriei, de două ori pe săptămână, cu o retribuţie care Anişoarei i s-a părut enormă pentru ceea ce ar fi urmat să facă. A acceptat imediat, pentru că nu-i era ruşine să lucreze pentru o prietenă.

Aproape un an a lucrat Anişoara la colega ei căsătorită şi cu copil in clasa a noua. Când termina ce era de făcut prin casă, când era acolo, colega o invita să bea un suc împreună, o cafea, şi stăteau la taclale in camera de zi. În una dintre zile a sunat telefonul in timp ce beau cafeaua. La un moment dat, colega spune interlocutoarei a cărei voce se auzea din aparat: Nu mă deranjezi! Sunt la o cafea, cu fata in casă!

Anişoara s-a albit, nu pentru că se simţea umilită, ci pentru că se înşelase atât de mult in privinţa fostei colege. A înghiţit in sec şi a aşteptat ca cealaltă să termine de vorbit şi i-a spus, cât de politicos a putut, că nu mai poate veni. Colega a insistat să-şi facă timp să mai vină măcar o dată pe săptămână dar pentru că cealaltă nu accepta i-a plătit munca şi a invitat-o să mai vină când are timp, să bea o cafea, să mai discute, să păstreze prietenia. Anişoara a ieşit şi dusă a fost! S-a angajat mai apoi la un nou înfiinţat cămin pentru vârstnici şi acolo a rămas, îngrijind cu drag acei oameni care nu mai aveau pe nimeni apropiat.