Parfum din trecut. Poveste parfumată

Lilah şi Aziz s-au îndrăgostit din clipa in care s-au văzut. Ea era pictoriţă, el inginerul care răspundea la acel moment de decorul ce-l va avea sala in care urma să funcţioneze un laborator de cercetare. Lilah a fost aleasă de director şi Aziz trebuia să îi ofere indicaţiile. Le-a fost uşor să lucreze împreună poate şi pentru că din prima noapte au devenit iubiţi. Erau suflete pereche; se cunoşteau de când lumea, aşa simţeau şi acum s-au întâlnit ca femeie şi bărbat meniţi să fie împreună.

- Te iubesc mai presus de orice - i-a spus ea.

- Te iubesc mai presus de orice - i-a spus el.

Când a rămas însărcinată Lilah a ştiut din prima clipă, şi a zâmbit. Lui nu i-a spus nimic atunci; l-a întrebat doar dacă nu simte in aer un vag miros de tămâie, pentru că ea îl simţea şi îl lega de noua viaţă ce se dezvolta in ea. El nu simţea.

Zain a venit in lumea lor după exact nouă luni şi abia atunci Lilah şi Aziz au hotărât să se căsătorească, deşi niciunul dintre ei nu credea in căsătorie; nu de hârtii au nevoie doi oameni ca să fie împreună pentru totdeauna, dincolo de moarte, dincolo de timp, convinşi că întâlnirea lor a fost una karmică şi convinşi că s-au mai întâlnit şi in alte vieţi - şi se iubeau mai presus de orice.

Când, după cinci ani de la sosirea micuţului, au plecat într-o călătorie pe mare numai ei trei, nenorocirea i-a lovit, ca un fulger iscat din senin: furtuna sălta cu furie ambarcaţiunea mică şi fiecare val părea a fi ultimul pe care să-l simtă. Încercând să îl coboare pe Zain sub punte, Aziz a fost aruncat peste bord de o rafală de vânt. In cădere şi-a lovit capul de bord şi plutea deasupra apei, nemişcat. Micuţul îi scăpase din braţe şi nu reapăruse din valurile înspumate. Lilah a sărit după soţul ei, forţându-se să îl readucă in simţiri. Când şi-a revenit, el a început să urle, împingând-o să sară după Zain. Lilah stătea ghemuită in bătaia vântului şi valurilor, tremurând. Un puternic parfum de tamâie părea că se ridică din apă, coboară din cer. Cumva, in amintirile ei, ştia că mai simţise acest parfum şi înainte de a-l aduce in lume pe Zain. N-avea rost să sară după el… Copilul se scufundase, probabil, imediat ce a căzut.

Aziz se învinovăţea pe sine, dar şi mai mult - parcă pentru a scăpa de povara ce-l apăsa - o învinovăţea pe ea, că a ales să-l salveze pe el. Degeaba i-a explicat soţia că altceva nu ar fi putut face. Când Lilah i-a spus că şi de-ar fi fost să aleagă între el şi copil l-ar fi ales pe el - un copil ar mai fi putut avea împreună, dar pe el nu l-ar mai fi putut avea in această viaţa - Aziz a cerut divorţul şi a refuzat să o mai întâlnească. El n-a înţeles că soţia lui vorbea serios când afirma că îl iubeşte mai presus de orice şi a văzut in gestul ei o monstruoasă manifestare a egoismului. 

- Spunea-i că şi Aziz crede in karma…Cum de te-a părăsit? Cum de n-a înţeles alegerea ta?

Lilah simţea răutatea din tonul Laylei. Strânse din dinţi şi nu-şi onoră vizitatoarea cu atenţie. Picta mai departe, pe jumătate cu spatele la cea care venise neinvitată şi cum ea nu ştia să spună nu a acceptat vizita.

Toate aşa-numitele ei prietene o compătimeau ori de câte ori se întâlneau, şi abia reuşeau să-şi stăpanească egoismul, bucuria că n-a durat iubirea care îi lega pe cei doi, iubire pe care aproape toţi cei care îi cunoşteau erau invidioşi, pentru că oameni care să se iubească aşa de mult încât să-şi ajungă unul celuilalt nu se întâlnesc la orice pas. Nu înţelegea de ce mai acceptă in apropierea ei toţi aceşti oameni care o vizitează motivând că le pasă de ea când ea simţea că veneau pentru a se convinge că mai are, încă, sufletul sfâşiat. Nu-l avea. Aziz trăia şi părea fericit lângă o altă femeie - fericirea lui era tot ce conta pentru ea. Ştia că pe Zain nu l-a uitat şi spera ca băieţelul pe care îl avea acum să fi  umplut acel gol din sufletul lui.

Aproape un an, după ce a părăsit-o Aziz, s-a izolat in casa părinţilor, refuzând să întâlnească pe cineva. Numai o bătrânică din vecini, care o cunoştea de mică, intra la ea, gătea, făcea curat şi îi vorbea mereu, chiar dacă nu primea răspuns de la tânăra femeie care, in dormitor, îmbrăcată in cămaşă de noapte, stătea in faţa şevaletului pe care se sprijinea o pânză ce rămânea albă zi după zi. Bătranica o îndemna să lase mâna libera, să acopere pânza cu vopsea fără să se găndească ce face. Lilah zâmbea doar in sinea ei auzind-o.

Într-o dimineaţă geroasă de ianuarie s-a trezit in miez de noapte, subit eliberată de greutatea ce-i apăsa sufletul. Desculţă, a alergat in atelierul plin de praf, in care nu mai intrase de ani, unde se afla primul ei şevalet, cumpărat de tată, de ziua ei, când împlinise vârsta de cinci ani. A pictat ca o nebună, până in zori şi apoi până in noapte. La un moment dat,  s-a oprit la fel de brusc cum a început. Simţea acel miros de tămâie pe care îl simţise in urma cu aproape şase ani, când a simţit că a fost conceput Zain. Acel obsesiv parfum tămâios o învăluia ca un voal real. A zâmbit larg! De data aceasta nu mai putea fi vorba de un copilaş. In dreptunghiul de lumină format de uşa care s-a deschis a recunoscut-o pe draga ei îngrijitoare. Ca trezită din somn s-a răsucit spre lumină şi pensula i-a căzut din mână. Parfumul de tămâie era tot mai puternic. Privea in jur, nedumerită; şi-a privit mâinille şi cămaşa de noapte murdare de culoare, apoi tabloul pe care-l terminase, se pare, într-un fel de transă, pentru că nu-şi amintea nimic – pote doar parfumul. A început să râdă. Stilul nu i se potrivea! Ani de zile a pictat numai peisaje, iar acum avea sub ochi siluete umane bine definite, chipuri ce păreau vii. Pictase chipul fostului soţ şi al copilului înghiţit de ape şi despre care - vorbea lumea - l-a lăsat să moară in locul soţului. Într-un plan mai îndepărtat, vag conturat, apărea un alt chip de copil…      Oamenii nu vor înţelege forţa acelei Iubiri, ei doar căutau, probabil, un vinovat pentru o tragedie care, la acel moment, nu ar fi putut fi evitată. In acel cumplit moment de cumpănă a ştiut că plecând in căutarea micuţului i-ar fi pierdut pe amândoi. Nu regreta alegerea. Tristeţea sufletului ei era că soţul, care-i declarase că o iubeşte mai presus de orice, a ales s-o lase singură. Aziz  se recăsatorise şi avea un băieţel care azi împlinea vârsta de cinci ani.

- N-a înţeles alegerea mea pentru că aşa a fost scris - a răspuns vizitatoarei când aceasta nici nu mai aştepta o reacţie.

- Mereu v-aţi lăudat că întâlnirea vostră a fost una karmica - răsucea cuţitul in rană, credea ea. Zău! O legătură karmica ar trebui să dureze; nu?

- Durează atât cât trebuie.

Bătrâna care se îngrijise de ea in ultimii ani intră in atelier.

- Lilah, musafira pe care o aşteptai tocmai a sosit; am primit-o in sufragerie.

Lilah ridică sprâncenele a mirare, privind lung spre femeia in vârstă care zâmbea din cadrul uşii.

- Ah, da! Multumesc! Urc imediat. Aşeză pensula pe o măsuţă, îşi şterse mâinile pe o cârpă şi se adresă musafirei nepoftite: - Te rog să mă scuzi…

Cealaltă se ridică şi se lăsă condusă spre ieşire. Lilah răsuflă uşurată, stând cu spatele lipit de uşă. Bâtrâna îi zâmbea de lângă scara interioară.

- Mulţumesc, Amina!

- De ce te încăpăţânezi să-ţi pierzi timpul cu astfel de oameni? Sufletul urât li se citeşte pe chip…

**

Lilah s-a îmbrăcat şi a ieşit să se plimbe prin centrul orăşelului unde a petrecut câţiva ani foarte frumoşi alături de iubitul ei dintotdeauna - cum îi plăcea să spună. Mirosul de tămâie a întâmpinat-o imediat ce a păşit afară, şi o făcea să zâmbească; îi dădea şi o stare de uşoară euforie, ca şi cum ceva frumos urma să se întâmple. Şi l-a văzut pe el, pe Aziz, pe o terasă înconjurată de flori; era împreună cu soţia şi fiul. Adulţii discutau ceva şi râdeau; băieţelul era tăcut, părând puţin trist aşa cum ţinea capul plecat. S-a oprit sub o arcadă, să-i privească. Oare ce căutau in acel orăşel? Poate că au venit in vacanţă, la părinţii lui. Distanţa relativ mică îi permitea să desluşească trăsăturile chipurilor şi îl privea aproape fix pe băieţel; semăna cu Zain – doar era fiul tatălui său, îşi zâmbi sieşi. Parfumul de tămâie devenise mult mai puternic - privi in jur, căutând sursa, dar nimic nu părea că poate emana acel parfum.  Renunţase cu ani in urmă să-I întrebe pe ceilalţi dacă simt şi ei mirosul - toţi negau şi păreau că o privesc compătimitor. Ca şi cum i-ar fi simţit prezenţa, băieţelul lui Aziz a privit spre ea. Până să-şi dea cineva seama s-a ridicat de la masă şi a alergat spre ea cu braţele deschise, strigând vesel “Mama! Mama!” De emoţie, Lilah a leşinat…

Regele simţurilor, care ajută nou-născutul să recunoască atingerea mamei este mirosul. Este simţul care ne ajută să călătorim chiar fără să ne deplasăm un pas, pentru că un parfum care ajunge la noi e imediat receptat şi ne poartă prin amintiri despre care, uneori, nu ştim că le mai avem sau  evocă fapte pe care nu ne amintim că le-am trăit dar, cumva, ca într-un vis, ştim că au făcut parte din destinul nostru - parfumul unui vis îl simte numai sufletul. Un parfum care ajunge la noi ne poate purta, cu gândul, in pădurile virgine sau pe valurile unui ocean agitat in furtună, pe piscurile cele mai înalte şi îngheţate sau pe plajele cu nisip fin şi cald.

Am ales să alătur poveştii parfumul unisex Armani privé - Bois d’Encens, pe care Giorgio Armani l-a gândit pentru a-i aminti de copilărie. Nota de vârf a parfumului creat in anul 2004 de Michel Almairac este piperul negru, nota de mijloc e dominată de vetiver iar nota de bază de tămâie, dar parfumul are şi alte ingrediente - unele care îmblânzesc puternicul parfum de tămâie: lemn de cedru şi unele răşinoase. E un parfum elegant, şi puternic fără a fi greu.

Poveste scrisă pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela. Pornind de pe blogul ei puteţi citi şi alte poveşti parfumate.