Mânerul umbrelei

Nu ştiu  alţii cum sunt (vorba lui Creangă), dar când sunt obosită vorbeşte gura fără mine sau mi-o ia înainte... n-am habar, dar rezultatul e acelaşi: dacă-mi zice unu' o prostie îi răspund cu o prostie şi mai mare.

Joi, 31 ianuarie, a plouat cu simţ de răspundere. Merg la alimentara din cartier şi stau lângă uşă, să închid umbrela. O tipă care vorbea la telefon in timp ce bocănea cu tocurile mai ceva ca un cal corect potcovit, se grăbeşte să se înfigă pe uşă şi îşi loveşte cotul in mânerul umbrelei pe care tocmai o închisesem. Eu zic scuzaţi, ea mă trimite la origini, reproşându-mi că nu m-am dat din calea măriei sale. Pentru că m-a înjurat de mamă i-am spus că, dacă n-o vrea Dumnezeu, s-o ia dracu'. Câteva secunde bune a dat din buze ca un peşte, stând dop in uşă, apoi a ţipat la mine să-mi retrag blestemul! A fost rândul meu să dau din buze ca un peşte, neştiind dacă tipa face mişto sau chiar e serioasă. Era serioasă! Îşi imagina că am blestemat-o! Ţipa ca din gură de şarpe! Mi-am văzut de treabă, lăsând-o in ploaie, cu telefonul in mână şi cu acea voce care tot zicea din aparat: Alo, alo! S-a întâmplat ceva?