Publicitate la greu

Se face publicitate la greu în reviste și ziare, la radio și TV, pe coperta cărții, în filme, în povești scrise sau vorbite... Începe un film sau o emisiune anume - divertisment sau informativă? Înainte de toate ți se spune „cine” sponsorizează programul respectiv. Au ajuns - unele reclame - adevărate „soap opera”: încep azi cu ceva și continuă... câte puțin în fiecare zi. Găsești prin reviste fel de fel de mostre - de creme, de parfum de alte cele - în ideea că cineva le va „iubi” și va cumpăra produsele „întregi”. Ți se tot spune că îți trebuie aia sau aia, că aia sau aia îți fac bine încât dacă le vezi mereu și mereu ajungi să crezi că-ți trebuie, că-ți sunt utile fel și fel de chestii și, evident, faci ce poți să le achiziționezi. Bine! Unii fac tot ce pot – uneori și ce nu ar trebui să facă - pentru a obține ce (cred că) le trebuie. Te dai cu alifia X și-o să ai ten de bebeluș! Uită să spună că numai bisturiul sau „botulinica” mai poate ajuta pe cineva să aibă ten de bebeluș de pe la 60 de ani în sus (sunt si exceptii, desigur!), și mulți par să nu observe că tinerii care fac reclamă au cel mult vârsta de 20 de ani.

„Vechea economie capitalistă în care produsele sunt fabricate și vândute pentru profit, spre a satisface cererea consumatorilor care-și exprimă necesitățile nemediate prin intermediul pieței, cedează tot mai mult în fața unei economii capitaliste postmoderne, în care nevoile sunt fabricate pentru a satisface oferta producătorilor care-și comecializează produsele nemediate prin intermediul promovării, al influenței, al ambalării și al publicității. (...) Sectorul bunurilor e capturat de telesectorul intoxicării, al cărui obiectiv nu este altul decât sufletul omenesc”. (Benjamin R. Barber, „Jihad vs McWorld”, Ed. Incitatus, București, 1995). De exemplu, reclama pentru camioane Mazda, în 1992: noul camion Mazda „e ca un prieten” – mai mult, un prieten cu "un V-6 nou și un suflet pe măsura”. În altă campanie publicitară, American Express se asociază cu The Body Shop al Anitei Roddick pentru a exploata ecologia, drepturile omului și ceea ce numesc ei „comerțul onorabil”. Reclama se încheie cu o declarație de suflet: „American Express cunoaște multe magazine bune pentru trupul dv., iar Anita cunoaște un magazin pentru suflet”. (din cartea amintită mai sus)

Tiparul, bănuiesc, îl recunosc cei care nu schimbă canalul când apare „rubrica de publicitate” la TV.

Reclamele la diverse produse sunt acum o adevărată industrie. În cartea sa, Benjamin R. Bareber, scrie: cheltuielile globale pentru publicitate au crescut cu o treime mai repede decât economia mondială și de trei ori mai repede decât populația lumii, ajungând de șapte ori mai mari din 1950 până în 1990, de la modesta sumă de 39 de miliarde de dolari până la 256 de miliarde de dolari. Din 1990 și până acum au mai crescut!

Reclamele se revarsă prin tot felul de programe informative și de divertisment, ștergând frontierele. Reclamele simulează judecăți editoriale independente și devin editoreclame (advertorials – din „advertisement” și „editorial”), ele infestează programele de știri și le transformă în infopublicitate (infomercials – din „information” și „commercial”). Cum încep, adesea, „calupurile" de reclame? „Urmează mesaje de interes public”. Infopublicitatea (acele mesaje publicitare lungi în care apar fel și fel de indivizi care laudă un produs sau altul) oferă consumatorilor mai multe informații despre produsele respective decât reclamele de alt gen. Și „fericitul telespectator” dacă va comanda „acum” va beneficia de produs la jumătate de preț! Stuart Elliot, care se ocupă de publicitate în New York Times și se presupune că le știe pe toate, a fost totuși uimit: „Cine și-ar fi putut imagina că adunătura aia pestriță de actorași de mâna a șaptea, pești și travestiți care ne vâră pe gât spray de păr, echipamente sportive din plastic și cosmeticale la suprapreț slujește interesul public?"

Novatoarele industrii virtuale ale McWorld-ului generează fabrici de necesități virtuale (agenți de publicitate, divizii corporatiste de comunicare și relații cu publicul, fundații de afaceri) unde emoțiile sunt identificate și manipulate cu ajutorul imaginilor care făuresc dorințe noi.

McWorld e o cultură a produsului mai presus de orice, propulsată de comerțul expansionist. Configurația sa e americană, forma sa e stil, bunurile sale sunt imagini. Este o lume nouă a plusvalorii globale unde, în locul vechiului strigăt „Proletari din toate țările , uniți-vă! Nu aveți de pierdut decât lanțurile voastre! se aude noul strigat: „Consumatori din toate țările, uniți-va! Avem tot ce va doriți în lanțurile noastre!” (din cartea amintită mai sus)

Aproape, orice site accesez dau de publicitate! Uneori „personalizată” – unii știu mai bine decât mine de ce am nevoie! La tv, publicitate! (am renunțat de ceva timp la tv); am renunțat și la ziare și reviste (nu neapărat din cauza reclamelor dar din ce-am mai răsfoit mi se pare că-s număr egal de pagini: articole și publicitate). Pe stradă, panouri imense de publcitate! Pe stradă am ajuns să văd doar imensele panouri, refuz să citesc / văd ce-i pe ele. Până să renunț la TV schimbam canalul când începea publicitatea – acum s-au șmecherit: pe toate canalele e publicitate cam la aceeași oră. Treaba lor! Când e publicitate știu că vreo 10-15-30 de minute pot face orice altceva, când chiar vreau să văd ceva la tv.

Doar mie mi se pare că suntem înconjurați de panouri publicitare și bombardați cu „mesaje de interes public”?

Image by Sharon Ang from Pixabay