Tirania involuntara

În noua dezordine mondială pe care o detectăm la fiecare privire aruncată, cu atenție, în jurul nostru observăm că democrația este tot mai eclipsată și oamenii tot mai încătușați. Consecințele interacțiunii dialectice dintre consumerism și război sugerează forme noi și surprinzătoare ale tiraniei involuntare, pe o gama extinsă de la consumerismul care constrânge la nivel invizibil până la un barbarism cât se poate de palpabil. Tirania e indirectă, în consumerism, adeseori chiar prietenoasă.

Cătușele și temnicerii au fost instrumentele grosire pe care le folosea în trecut tirania; dar civilizația epocii noastre a perfecționat până și despotismul (...) Monarhii au exercitat o opresiune materializată; republicile democratice ale timpurilor prezente au făcut din ea o afacere în întregime a minții (...) Trupul e lăsat liber, iar sufletul este înrobit - afirmă Alexis de Tocqueville în1838 (v. „Despre democrație în America", Ed. Humanitas, 1995).

Piețele lasă bunurile publice în seama intereselor private, subordonând comunitățile și bunurile anumitor indivizi și intereselor acestora. Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca Mondială (Banca pentru Reconstrucție și Dezvoltare), de exemplu, promovează piețele dar nu se prea deranjează să promoveze și democrația. Nu o dată au sacrificat echilibrul civic și egalitatea socială pentru scopuri strict economice, ca privatizarea și comerțul liber, impunând democrațiilor fragile terapii economice de șoc care, deși convin strategiilor de investiții ale națiunilor membre (și, mai ales, ale băncilor membre), garantează și resentimente populare și generează o nostalgie pentru vechile măsuri de siguranță ale comunismului (despre care azi se știe – sau ar trebui să se știe – că sunt dezastruoase). Acordurile de gen G.A.T.T. (1947), menite să reglementeze unele piețe, par ok deoarece plasează puterea unor colectivități de națiuni. Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C. - Consiliul Concurenței, în care G.A.T.T. s-a „transformat" în 1995), de exemplu, impune națiunilor individuale un „majoritarism internaționalist”, fapt ce compromite capacitatea statelor individuale de a-și reglementa propriile economii, dar se presupune că o face în numele justiției globale distributive și al binelui public transnațional, ceea ce ar putea însemna că un stat/mai multe state cedează oficial puterea unor guverne străine. Într-un fel, acordul O.M.C. legitimează inclusiv exploatarea a milioane de copii pentru că unitățile de producție din statele semnatare sunt determinate de competiție și profituri să caute piețe ale forței de muncă ieftine, unde exploatarea e endemică și reglementarea e mai mult teoretică.

Consumul a devenit un mod de viață și cetățenii sunt încurajați să convertească vânzarea și cumpărarea bunurilor în ritualuri, să caute satisfacția spirituală, a orgoliului, în consum: „depășește-ți limitele, fi mai bun, fii cel mai bun și (pe cale de consecință) vei avea mai mulți bani” = vei putea consuma pe săturate.

Bunele intenții ale guvernelor (de orice culoare politică) ale producătorilor, vânzătorilor etc. de te miri ce sunt o formă de tiranie – pentru (mai) binele nostru trebuie să vrem, să avem să..., toți ne vor binele (ar fi bine să nu ni-l lăsăm luat). Suntem bombardați cu ce să facem pentru a ne fi bine. Avem posibilitatea/dreptul de a alege dintre o mie de medicamente, de exemplu, dar pare că nu mai avem posibilitatea/dreptul de-a alege să nu alegem vreun produs, vreo idee. Oamenii sunt bombardați cu felurite „asta da”, „asta ba”. Asta-i corect, asta nu-i corect; asta-i normal, asta nu-i normal... Raportat la care standard universal valabil recunoscut?

Controlul nașterilor, pentru a evita „suprapopularea” planetei, e o formă de tiranie îndreptată în special împotriva femeilor. Paul Ehrlich (biolog la Standford), se dădea demograf și economist și unii se uitau în gura lui când își afirma, probabil, prejudecăți personale: în anii 1970 și 1980 sute de milioane de oameni vor muri de foame ("The Population Bomb", 1968, scrisă împreună cu nevasta lui, Anne, care – ce surpriză! - n-a fost recunoscută drept coautoare). În țările sărace se „optează” pentru avort și/sau sterilizarea populației, în țările bogate pentru interzicerea avorturilor și/sau încurajarea nașterilor prin oferirea de stimulente financiare la naștere și în primii ani de viață ai copiilor, prin inseminare artificială cu (sau fară) posibilitatea de-a alege genele viitorului copil...

Până și oamenii din triburile din junglă sau deșert sunt hărțuiți cu propunerea de a se muta „în rândul lumii”, în „civilizație”, pentru un trai (și un control guvernamental) mai bun.

De-a lungul timpului, nici războaiele împotriva terorismului și nici cele împotriva bolilor n-au făcut lumea mai sigură, ci doar au îngrădit tot mai mult alegerile oamenilor.

Nici politica mărfurilor de consum, nici politica resentimentelor nu promit o libertate reală; amestecul celor două nu promite decât o sclavie nouă, poate puțin mai subtilă. (Benjamin R. Barber, „Jihad vs McWorld”, ed. Incitatus, București, 2002)

Fapt divers. Banca Mondială e mai puțin preocupată să creeze un mediu durabil sau să construiască economii naționale solide în statele debitoare pe care le asistă, decât să asigure un teren de joc deschis (deși în niciun caz nivelat) pentru afacerile internaționale. Împrumuturile ei duc adesea clienții (care sunt statele) la faliment.

Image by PIRO4D from Pixabay