Tinerii au riscat in Decembrie 1989

Omagiu tinerilor – și mai puțin tinerilor – care au murit pentru libertate în Timișoara, București, Brașov și în alte orașe din România. Au murit pentru libertatea de exprimare, libertatea de circulație, au murit pentru dreptul femeilor (în special cele din fabrici) de a nu mai fi controlate fizic dacă sunt gravide sau nu, pentru dreptul bunicilor lor de a fi tratați cu omenie în spitale chiar dacă au depășit vârsta de 70 de ani. Nu au murit acești oameni pentru ca bogățiile solului și subsolului să fie vândute sau concesionate (pe redevențe infime) străinilor sau acoliților celor aflați – prin rotație – la putere, nici pentru toate celelalte de acest gen care se întâmplă din ianuarie 1990...

Tinerii – și mai puțin tinerii – și-au riscat viața și libertatea în decembrie 1989 (și nu numai) în speranța unei vieți mai bune, în speranța unor libertăți pe care le aveau mulți oameni din lume. Au riscat, și mulți au pierdut viața, sănătatea... dar cei care au rămas s-au putut bucura de libertate: libertatea de-a alege ce țări să viziteze, libertatea de a alege unde să trăiască, libertatea de a alege unde să învețe, ce să îmbrace, ce frizură să aleagă, ce să mănânce ș.a.m.d.

Tinerii – și mai puțin tinerii – care au riscat și azi sunt eroi (morți, mulți dintre ei) au lăsat în urma lor lacrimi și durere, părinți fără copii și copii fără părinți. Cu prețul vieții lor azi au alții șansa de-a alege ce să facă în viața, cu viața lor, fără a mai fi conduși de unii care afirmă că știu ei ce le trebuie oamenilor pentru a le fi bine. Punându-și viața și libertatea în pericol au sperat că inclusiv oamenii care au ales să nu-și riște confortul să fie uniți, să aibă ce le trebuie și cât le trebuie, să nu mai stea în case friguroase, numai cu apă rece la robinet, să nu mai stea la cozi în frig...

Azi se repetă istoria poate mai mult decât oricând din 1989 încoace: mulți oameni nu au căldură în casă pentru că „oficialii” se dau neputincioși, oamenii stau la coadă în frig nu doar pentru alimentele esențiale, dar și pentru medicamente (care lipsesc pentru mulți), pentru a-și plăti facturile, pentru a scoate bani de la bancă, pentru a-și rezolva problemele la instituții de stat sau private, pentru un consult necesar la medic. Înainte vreme, oamenii vârstnici nu prea mai erau luați în considerare pentru tratament – azi li se întâmplă cam la fel celor care au depășit vârsta de 70 de ani, în general, dar li se întâmplă și tinerilor care ajung să zacă pe lângă spitale în așteptarea unui medic care să vadă de piciorul lor rupt. Cei care au azi 20-30 de ani să nu-și facă iluzii că pentru ei va fi altfel când vor avea vârsta de 70 de ani, dacă nu schimbă azi sistemul.

Părinții tinerilor care au murit – dacă au supraviețuit durerii – în ce situație sunt azi? Au sunat, și ei, inutil la „ambulanță”? Cine poate ști? Situația din prezent, însă, ne poate conduce la un răspuns probabil... Sunt închiși prin spitale singuri și speriați...?

Tinerii – și mai puțin tinerii – și-au riscat libertatea și viața pentru ca ceilalți să aibă o viață mai bună, să aibă acces la informație, la asistență medicală, la călătorii și la ce mai vor. Zilele acestea îi omagiem de la distanță, eventual online. Am sentimentul că de-ar putea ne-ar întoarce spatele după ce ne „bat obrazul”...

Au luptat tinerii – și mai puțin tinerii – și împotriva instaurării epocii bolșevice, comuniste mai apoi, dar au fost învinși pentru că restul populației s-a resemnat... Tinerii care au luptat și au scăpat liberi și vii au plecat din țară și au continuat lupta. Azi n-ar mai avea unde să se refugieze din fața celor care știu ce e mai bine pentru ei. Azi, pretutindeni sunt unii care impun modul de viață, alimentele de mâncat, tratamentele de făcut, culorile de preferat, distanța de păstrat, hainele de purtat. Ca și cu alte ocazii, cine nu se aliniază este „neutralizat”.

Cinste eroilor, părinților și/sau copiilor acestora!

21, 22, cine naiba a tras în noi?!

20-20, cine ne bagă pe toți la beci?!