Pagini

2021-02-26

Experimente psihologice. Milgram, Zimbardo, Elliott.

indicator "rutier": o directie indica "problema:, directia opusa indica "urmatoarea problema"
Se spune că omul se naște bun și poate deveni rău. Unii afirmă că oamenii se nasc răi și învață să fie buni. Se mai spune că răul vine „din altă parte”, nu e în om, ci e un „rezultat al păcatului primordial”. Omul e o ființă sociabilă și se adaptează mediului înconjurător, se lasă influențat de majoritate etc.. Într-un mediu controlat timp îndelungat omul poate ajunge să fie prins într-o realitate deformată, în care abilitățile de a gândi critic să îi fie într-o mai mare sau mai mică măsură suprimate. Poate că sunt valabile toate teoriile (sunt mai multe decât cele enumerate aici), poate că niciuna. Câteva lucruri par certe: mizeria atrage mizerie, corupția atrage corupție și, în anumite circumstanțe, orice om (cu puține excepții) poate chiar să ucidă. La naștere, omul are și oarecare „moștenire genetică” ce-l poate predispune (dar asta nu înseamnă că se va întâmpla vreodată) la ceva sau altceva. Mediul în care se naște este foarte important - cu toate că există și „varianta” ca doi frați care provin dintr-un mediu identic să aibă în viață evoluții diametral opuse.
Omul învață din copilărie și să fie obedient. Unui copil mic (care e, totuși, la vârsta înțelegerii sensului cuvintelor), când îi spui „nu băga degetele în priză” exact asta va urmări să facă - obediența îi este (încă) străină. În copilărie, în adolescență - până la maturitate și chiar mai apoi - cei mai mulți aud deseori: „Să asculți de mama/tata/dna învățătoare/cei mari etc.”, „Nu-i voie aia”, „Trebuie să faci asta”, „Nu ai de ales...” și tot așa. Copiii care refuză să execute ceea ce li se cere vor fi numiți încăpățânați, vor fi considerați ca având „deficit de atenție” și cine mai știe ce și se va încerca „educarea” lor prin (aproape) orice mijloace. Copiii ascultători devin exemple „de urmat” pentru ceilalți, devin modele, arhetipuri. Pe scurt: omul, în general, este influențat de mediu, de conjuncturi, de ceilalți oameni. Sunt de notorietate câteva experimente care au arătat gradul de obediență al oamenilor, gradul de acceptare al conformismului social/de grup (presiunea grupului este, în cele mai multe cazuri, foarte mare) ș.a.

Experimentul Milgram

Încercând să-și explice ororile nazismului (motivațiile celor care au comis atrocități), psihologul american Stanley Milgram, a vrut să afle până unde merge obediența față de autoritate și autorități oricât de abuzive și absurde ar fi „cerințele”. Psihologul a imaginat experimentul pe baza conflictelor dintre influența unei autorități imperative - care nu poate fi refuzată, ca regulă - și barierele ridicate de conștiința fiecărui om. Experimentul s-a desfășurat în anii 1961-1963 în cadrul Universității Yale.
Foarte pe scurt (pe larg sunt informații și pe internet), experimentul lui Milgram a constat în alegerea unui grup de oameni care să fie „profesori” (aceștia nu știau care-i treaba cu experimentul); mai era un grup al „elevilor”, elevi care urmau a fi pedepsiți prin șocuri electrice pentru fiecare răspuns greșit pe care l-ar da (aceștia erau „complicii” - cei care știau despre ce e vorba, fiind studenți de-ai lui Milgram) și un „experimentator”- o persoană îmbrăcată cu halat gri („uniforma” autorității), care era „autoritatea” de care ascultau „profesorii”. Șocurile electrice aplicate elevilor care greșeau creșteau în intensitate pe măsură ce răspunsurile erau greșite - fiind complici, acești elevi răspundeau intenționat greșit și profesorii aplicau șocuri. Experimentatorul insista să fie aplicate șocurile cele mai mari, sugerând că respectivul nu are de ales, trebuie să ducă experimentul până la capăt.
Milgram le-a spus colegilor să-i psihosociologi că pentru a intra în „starea agentică" (să execute ce le spune o altă persoană) oamenii trebuie să înțeleagă (să fie convinși de) două aspecte: persoana care dă ordine să fie percepută ca fiind calificată și având autoritatea de a acționa asupra comportamentului lor; al doilea aspect se referă la responsabilitate: persoana care primește ordinele să fie convinsă că responsabilitatea faptelor săvârșite în comun (ordin-executare) va fi asumată numai de „autoritate”. Atunci când „profesorilor” li s-a spus că vor suporta consecințele pentru rezultatele în urma executării „ordinului” niciunul nu și-a „electrocutat” „elevul”. Când li s-a spus că „experimentatorul” va răspunde pentru consecințe „profesorii” au apăsat butonul pentru electroșocuri deși știau că le fac rău celorlalți. Declanșatoarele de șocuri n-au fost cuplate la curent electric, dar „profesorilor” nu li s-a spus asta, evident. Dacă, din compasiune, „profesorii” refuzau să pedepsească „elevii” intervenea „experimentatorul”, cel care avea rol de autoritate absolută și transmitea un set de ordine diferite: 1. Vă rog să continuați. 2. Experimentul cere să continuați. 3. Este esențial să continuați. 4. Nu aveți de ales, trebuie să conținuați.
Fiecare participant a ales... Rezultatul testului? 65% dintre participanți („profesorii”) și-au chinuit „elevii” cu impulsuri electrice care tindeau să se apropie de valoarea de 450 de volți, în ciuda urletelor de durere ale respectivilor.
Atunci când s-a făcut intervenția numărul patru și subiectul insista că renunță experimentul se considera încheiat - era vorba despre un subiect „neobedient”.
Până la experimentele lui Milgram experții considerau că numai o persoană cu psihopatologie avansată, cu nebunie periculoasă ar putea face astfel de acte de sadism, nicidecum oameni fără antecedente penale sau de boală mintală (oameni din diferite categorii sociale au participat la experimente) dar cărora li s-a dat puterea și care erau presați continuu de o autoritate intransigentă în privința îndeplinirii ordinelor.
Au existat multe critici ale experimentelor, între care și aceea că au avut loc în condiții de laborator, ceea ce ar ridica unele probleme, având în vedere că o astfel de situație cam greu s-ar întâmpla în viața de zi cu zi. Părerea - nu unanimă - este că majoritatea oamenilor se supun unor constrângeri mult mai puțin importante (decât șocurile electrice) în viața de zi cu zi, fără a mima, măcar, împotrivirea sau fără a le trece prin cap că s-ar putea revolta/refuza.
Concluzia, deloc optimistă, este aceea că oamenii tind să îndeplinească aproape orice le spune o persoană căreia îi recunosc autoritatea ca un drept moral sau legal. Această supunere la o autoritate legitimă este învățată încă din copilărie: cei mai mulți ascultă fără crâcnire de părinți, învățători, profesori, șefi etc.. Când aceștia nu sunt bine intenționați (sau greșesc profund, inconștient) apar problemele - de la cele personale la cele sociale.

Experimentul Stanford

Experții au analizat efectele posibile ale percepției puterii. Psihologul care a inițiat experimentul voia să afle și dacă violențele din închisorile americane erau provocate de o eventuală personalitate sadică a gardienilor sau erau rezultatul mediului din închisoare. În anul 1971, psihologul Philip Zimbardo s-a gândit să investigheze ce se întâmplă atunci când un grup de persoane normale (clinic) este plasat într-un mediu ostil. Au fost aleși 24 studenți (pe care cercetătorii i-au considerat cei mai stabili psihic și mai sănătoși, preponderent caucazieni și din clasa socială mijlocie) - din 75 care s-au oferit - pentru a juca roluri de gardieni și deținuți în „închisoarea Stanford” - jumătate erau deținuți, jumătate gardieni, iar Zimbardo directorul închisorii. Pentru experiment a fost amenajată o mică închisoare la subsolul facultății: birou pentru gardieni, celule pentru deținuți - gardienii aveau condiții net mai bune. „Deținuții” au fost „arestați” din casă - fiind îndeplinite toate procedurile adevărate în cazul deținuților. Psihologul i-a instruit pe gardieni că pot recrea sentimentele din închisoare (senzația de plictiseală, frică, într-o oarecare măsură) - crearea senzației că viața deținuților depinde de voința gardienilor, deținuții putând fi lipsiți de intimitate, dar li s-a spus clar să nu dăuneze fizic deținuților. Gardienii au considerat că au toate drepturile și nu le-a luat mult până când au început să hărțuiască deținuții cu pedepse fizice, interzicerea utilizării toaletelor (forțându-i să defecheze într-o găleată aflată în celulă); le-au luat saltele, obligându-i să doarmă pe ciment; mai mulți gardieni au devenit extrem de violenți, având tendințe sadice. În ziua a doua, unii deținuți au blocat ușa și au refuzat să urmeze instrucțiunile gardienilor. La aproape trei zile de la începerea experimentului unul dintre deținuți a început să se comporte „nebunește” (și a durat ceva timp până când Zimbardo a înțeles că omul suferă cu adevărat și a fost eliberat). A mai clacat altul, mai apoi. "Gardienii" ajunseseră să supună "deținuții" la tortură psihologică. Mulți dintre "deținuți" au acceptat pasiv abuzul psihologic, fiind ușor hărțuiți și de acei "deținuți" care se opuneau "gardienilor". Experimentul programat să dureze două săptămâni s-a încheiat după șase zile (din cauza escaladării conflictelor), Zimbardo recunoscând peste ani că a mers foarte departe cu experimentul. „La un moment dat gândeam exact ca un director de închisoare și nu ca un psiholog” (ar fi spus el în 2008).
Concluziile experimentului. Mediul joacă un rol esențial în comportamentul uman. Persoane sănătoase mintal, în circumstanțe deosebite pot deveni agresive. Rolurile sociale pot afecta dezvoltarea personalității unui individ - e o altă concluzie la care au ajuns cercetătorii. Zimbardo a subliniat că împrejurările din detenție sunt, în general, foarte favorabile violenței.

Experimentul lui Asch

(au fost mai multe pe aceeași temă) - despre conformismul social. Psihologul Solomon Eliot Asch (cu contribuții de pionierat în domeniul psihologiei sociale) a încercat să afle cum (și cât) acționează presiunea grupului asupra individului determinându-i schimbarea comportamentului.
În linii generale, experimentul conformismului constă într-o testare a percepției. Sunt formate grupuri de nouă persoane (dintre care opt sunt „complici”) și li se prezintă participanților serii de planșe: o linie verticală (numită linie-etalon), iar cealaltă planșă cu trei linii verticale dintre care trebuie identificată cea care e identică liniei-etalon. Printr-o tragere la sorți trucată cel care nu știe scopul experimentului ajunge să-și spună părerea ultimul (sau penultimul). Primele două „sesiuni” se desfășoară firesc: și „complicii” și subiectul identifică în mod corect linia-etalon din grupul celor trei. În sesiunea a treia, „complicii” răspund intenționat greșit. Subiectul e nedumerit - știe răspunsul corect dar ezită să se pronunțe. Pus în fața unui conflict de ordin socio-cognitiv neagă evidența și adoptă răspunsul eronat al celorlalți. Dintre cele 123 de persoane care au făcut parte din experimentul lui Asch numai 29 nu s-au lăsat influențate de presiunea grupului și au ales să afirme exact ceea ce credeau. Asch a constatat că dimensiunea grupului nu modifică procentul celor care cedează presiunii majorității. Cei care cedau la presiunea grupului alegeau, totuși, răspunsul care se abătea cel mai puțin de la soluția reală și nu pe cea indicată de grup - alegeau compromisul, altfel spus. Dacă în grupul complicilor este introdusă o persoană cunoscută și apreciată, iar cel care coordonează experimentul aprobă răspunsurile greșite, procentul de influențare aproape se dublează. Atunci când subiectul „naiv” are un aliat, conformitatea scade. Cu cât sarcina e mai grea cu atât conformismul e mai mare - în experiment, la un moment dat, cele trei linii semănau foarte bine cu linia-etalon, alegerea fiind mai dificilă. Pe de altă parte, când participanților li s-a permis să răspundă în privat (restul grupului necunoscând răspunsul lor) conformitatea a scăzut - presiunea grupului e mai mică și influența normativă nu e la fel de puternică deoarece nu există teama de respingere din partea grupului.
Odată controlată majoritatea subiecții „naivi” se vor conforma, în cea mai mare parte a cazurilor, adoptând părerea grupului.
Suntem dependenți informațional - când nu ne putem baza pe propriile simțuri apelăm, de regulă, la reperele oferite de ceilalți - și suntem dependenți normativ - dacă vrem să facem parte din grup trebuie să acceptăm normele grupului. Grupul are o voință mai presus de voința indivizilor - ceea ce nu e întotdeauna benefic.

Experimentul făcut de Jane Elliott: ochi albaștri - ochi căprui

Realizat prima dată în 1968, și nu în sens de experiment, a arătat că aspecte nesemnificative ale ființei umane pot fi percepute că fiind esențiale în aprecierea oamenilor.
Se întâmpla în 5 aprilie 1968, a doua zi după ce a fost împușcat Martin Luther King Jr.. Un elev de clasa a treia dintr-un orășel mic din Iowa, SUA, unde nu exista populație de culoare, și-a întrebat profesoara de ce l-au împușcat pe acel „rege”. Jane Elliott, profesoara în cauză, cu două luni înainte - conform unui obicei din școlile americane - îl declarase pe activist drept unul dintre eroii lunii, adică un model de urmat pentru elevii pe care-i îndruma. Neștiind cum să răspundă la întrebare cât mai pe înțelesul copiilor s-a inspirat dintr-o rugăciune a indienilor Sioux: O, Mare Spirit, ferește-mă să judec alt om dacă nu am mers măcar o milă în mocasinii lui, și a inventat un exercițiu.
A împărțit elevii - care erau toți albi - în două grupe: cei cu ochi albaștri, cei cu ochi căprui (ceilalți au fost „repartizați” în grupa cu cea mai apropiată nuanță de a ochilor lor). Profesoara era figura autoritară; ea a încurajat ideea de superioritate a celor cu ochi albaștri susținând că ochii albaștri sunt semnul inteligenței superioare, motiv pentru care cei cu ochi albaștri merită anumite privilegii și acești copii au fost încurajați se dezvolte o atitudine discriminatorie față de colegii lor cu ochi căprui. La un moment dat, copiii cu ochi albaștri au dezvoltat un comportament agresiv față de cei cu ochi căprui, iar cei cu ochi căprui („rasa inferioară”) a manifestat sentimente negative de frică și chiar de nemulțumire privind propria persoană. Notele obținute la anumite teste de verificare au scăzut în cazul copiilor „inferiori” și au crescut în rândul celorlalți. După un timp, profesoara a inversat rolurile: cei cu ochi albaștri erau „inferiori”, cei cu ochi căprui erau „superiori” primilor. Notele și comportamentul s-au modificat în consecință. Acei copii care au fost dezavantajați în primele zile și-au asumat imediat rolul opresorilor.
Această lecție a fost una despre ce poate face discriminarea chiar și într-un interval de timp scurt. Concluziile specialiștilor: e suficient un anumit context social pentru ca prejudecățile, stereotipurile să se manifeste în aproape orice individ; în relațiile superior-subordonat (profesoara reprezenta autoritatea în acest caz) la majoritatea subordonaților e previzibilă apariția unei obediențe aproape totală; unele mici diferențe pot declanșa prejudecăți în fiecare individ; așteptările - pozitive sau negative - cu privire la abilitățile unei persoane pot influența performanțele celui în cauză;

Teoria ferestrelor sparte

Oamenii tind să se comporte în funcție de mediul în care acționează. James Q. Wilson, profesor de științe politice la Universitatea California, și George L. Kelling, profesor de criminologie la Universitatea Rutgers, New Jersey au publicat în anul 1982 în revista The Atlantic Monthy, un articol privind teoria ferestrelor sparte. Au pornit de la o observație: dacă o clădire are geamuri sparte care nu sunt repede înlocuite în scurt timp acea clădire va fi vandalizată total. Teoria lor (foarte criticată în ultimul timp în S.U.A.) e bazată pe un experiment realizat de Philip Zimbardo în anul 1969. Acesta a lăsat două mașini identice, fără plăcuțe de înmatriculare, cu portierele deschise, în Bronx (cartier sărac din New York, cu infracționalitate ridicată) și în Palo Alto (o zonă bogată din California, cu infracționalitate scăzută). În Bronx, mașina a fost devastată în câteva zile; în Palo Alto a rămas intactă o săptămână, ceea ce l-a determinat pe Zimbardo să spargă un geam, să îndoaie pe alocuri caroseria, creând impresia clară de mașină abandonată - locuitorii din Palo Alto s-au comportat acum ca și cei din Bronx.
Teoria ferestrelor sparte a fost dezvoltată în strictă legătură cu fenomenul infracțional dar poate fi - și este - aplicată în sociologia comportamentului deviant, în sociologia urbană, în științele sociale etc.. E o teorie care se poate aplica în aproape toate domeniile vieții de zi cu zi. Omul este influențat de mediul în care trăiește. Orice deteriorare în spațiul public - chiar dacă pare nesemnificativă - sau în sens larg: într-o comunitate, într-o situație - dacă nu e remediată va conduce la o degradare tot mai mare, aproape imposibil de reparat, rezolvat.
Între altele, teoriile de mai sus arată cât de ușor pot fi manipulați oamenii de cineva care știe pe ce „butoane” să apese.

Image by Gerd Altmann from Pixabay

10 comentarii:

  1. Foarte interesant articolul tau!
    Recunosc ca am sarit unele pasaje ... atunci cand era vorba de durere fizica!
    Nu pot sa citesc si gata ...
    Un weekend insorit sa ai draga mea, plin de liniste si voie buna!
    Muah! 😊 Pupicios! 😘😘😘

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iti multumesc pentru apreciere, Ella draga! Te cred! Oricum, declansatoarele de socuri nu erau conectate la curent electric, desi "subiectii" nu stiau, si le-au apasat la greu.
      Multumesc! ❤️ Weekend frumos-frumos iti doresc sa ai si tu! Si voia buna sa fie cu tine! 😊 Pupicios! 😘 😘 😘

      Ștergere
  2. Brrrrr.... Mi-am amintit (nu stiu ce am in ulimul timp, poate oboseala acumulata, dar mi se activeaza cand citesc "imagini" din diverse carti) de o chestie citita intr-o carte (Pedepsele zeilor ceresti) - era vorba de un individ care detinea un rol de conducere in armata japoneza si individul care in mod normal era un personaj sters, devenise un dezaxat. Ii obliga pe tinerii (erau f tineri) recrutati sa se antreneze pe alti tineri de origine chineza pe care ii foloseau pe post de manechine.... se antrenau cu ceva baionete, ma intelegi tu.
    Este interesant de citit, desi deloc placut, mai ales pentru cei care fac parte din categoria "dezobedienti", doar pentru ca gandesc. De exemplu eu am fost amenintata ca o sa fiu data afara de la meditatie la limba romana (am facut vreo cateva sedinte prntr-a opta ca sa zic ca am bifat si treaba asta.. lol) pentru ca nu eram in stare sa tocesc comentariile si proful credea ca nu invat. Dar.. adevarul e ca eu nu puteam reda la punct si virgula, ca si colegii de tortura (adica meditatie) comentariile. O saptamana m-am chinuit singura la gandul ca vai ce or sa zica ai mei, dar asta nu m-a ajutat deloc sa tocesc :)))).
    Oricum erau f interesant colegii mei. Daca stateam cu caietul deschis, recitau comentariile 100%. eu daca reuseam sa leg o propozitie ca pe caiet eram fericita (hahahaha - iti dai seama ce le faceam daca ma punea prima).

    Pupic

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cartile precum cea despre care ai amintit sunt extrem de dure si, uneori, avem tendinta sa zicem, ridicand din umeri: "fictiune". Dar multe dintre cele scrise in carti, si care ne oripileaza, sunt ori fapte care s-au petrecut (fie ca stim sau nu despre) ori care se bazeaza pe fapte reale. In circumstante deosebite unii oameni sunt capabili de orice - inclusiv in sens bun, din fericire. Si, tot din fericire, exista si neobedientii.
      Am vazut un film in care niste teroristi au rapit un grup de trei prieteni care se relaxau in salbaticie. Seful terorist i-a dat unuia un pistol si i-a zis sa-si impuste prietenii si va fi liber. Acesta, desi avea copii mici acasa, a refuzat. Pistolul i-a fost dat altuia si acesta - care si el avea copii mci - plangand, implorand iertare, si-a impuscat prietenii. A fost eliberat, dar nu mai putea trai - a sfarsit prin a se sinucide, dupa ce si-a marturisit fapta.

      Conformismul la care eram obligati la scoala m-a plictisit infiorator si pe mine. O multime de elevi se plang si azi de acest conformism, de ingradirea libertatii de a gandi "cu mintea lor"... Nu se va schimba prea curand aceasta mentalitate. Ideea e sa intelegem/sa stim aplica ceea ce citim/invatam, nu sa reproducem.

      Pupici!

      Ștergere
  3. Cutremurătoare experimente, cutremurătoare dezvăluiri. M-a șocat faptul că un om sănătos, influențat de o autoritate devin opresivi. M-a impresionat oricum toate experimentele. Suntem influențați clar de mediu, de autoritate, de masa celorlalți, de putere. Mulțumesc mult că am aflat! O zI buna, Diana! 😘❤️

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa e... Unii sunt cam prea mult influentati. Nu mai e nicio mirare ca unii politisiti, sefi, medici, profesori, diferiti functionari etc. se comporta asa cum o fac: cu violenta (fizica sau verbala), cu aroganta, dispret etc.. Puterea le-a intunecat mintea. Intr-un grup de corupti trebuie sa fii la fel, altfel trebuie sa iesi. Intr-un loc de unde gunoaiele n-au fost adunate se vor aduna tot mai multe gunoaie; unde-i saracie lucie isi va face loc infractiunea; o minciuna mica va atrage mai multe minciuni si tot asa...
      Cu placere. Si eu iti multumesc, Ina!
      Zi buna iti doresc sa ai si tu! ❤️ 😘

      Ștergere
  4. Si lipsa educatiei tampeste omul... Sunt tari care nu investesc in educatie pentru a tine mai usor popoarele sub papuc. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Indraznesc sa afirm ca e evident aspectul: oamenii cu putina educatie, invatatura, fara acces la informatii sunt cel mai usor de manevrat. 😊

      Ștergere
  5. Iarasi un articol complicat. Il stiam doar pe primul.
    De experientele astea s-a scris, ma intreb cate or fi care vor aparea dupa vreo 50 de ani... Iti dai seama cati bani se consuma pentru a se afla cum gandeste creierasul nostru si pentru a ne face in fond sa nu-l folosim! 😊
    In fine, e doar un punctulet de vedere...
    Ideile importante sunt legate de copii. Este extraordinar de important sa intelegem ca pana la sase ani, starea creierului lor este cumva in faza de download. Preiau absolut orice vad si aud. Studiile arata ca negatiile nu sunt percepute. Cand spui sa nu ... ceva, nu-ul nu este perceput. Este ca o invitatie de a face acel ceva.
    Ma intreb totusi legat de: "Oamenii tind să se comporte în funcție de mediul în care acționează", daca nu putem vorbi si de comportament de grup, intr-un anume mediu. In grup, oamenii reactioneaza diferit fata de solitari. Oricum ideea:"Orice deteriorare în spațiul public - chiar dacă pare nesemnificativă - sau în sens larg: într-o comunitate, într-o situație - dacă nu e remediată va conduce la o degradare tot mai mare, aproape imposibil de reparat, rezolvat", cred ca este valabila si in viata de zi cu zi. Tot ce nu se repara la timp, din varii motive (bani, lene, etc.) este mai complicat ulterior.

    Multumesc, Diana draga! Pupici si weekend placut!❤️ 😘

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Unul dintre cele care vor aparea - mai devreme de 50 de ani - este cel despre pandalia de acum. Psihologii lumii au inceput deja sa analizeze comportamentul oamenilor la nivel de stat, la nivel de grup, categorie sociala etc..
      Ei vor sa afle de ce unii fac ceea ce fac (e un lucru bun, in principiu), dar ceea ce afla poate fi usor folosit pentru a-i determina pe altii sa faca ce se asteapta de la ei.
      Compoartamentul grupurilor tine - sa zic asa - de psihologia multimilor: in anumite circumstante date, si numai in acestea, "o aglomerare de oameni ajunge să posede caracteristici noi, complet diferite de cele ale fiecărui individ care o compune", afirma Gustave Le Bon, considerat a fi creatorul disciplinei psihologiei sociale. In lucrarea sa, "Psihologia multimilor", analizeaza problemele inconstientului colectiv si al comportarii multimilor. E o lucrare fascinanta! Stiind astfel de teorii/experimente/rapoarte ajungem sa intelegem anumite comportamente, sa recunoastem anumite "simptome" dar fara a putea interveni... Si, din acelasi motiv, aproape ca ne putem pierde speranta intr-o lume mai echilibrata. :)) Am citit pe undeva cum au procedat colonialistii olandezi in Africa, "asmutind" triburile unul asupra altuia, afirmand ca unii sunt mai inteligenti, mai buni etc. decat ceilalti - membrii triburilor au inceput usurel, cu jigniri pe strada, pana s-au incaierat: cand doi se cearta, al treilea castiga (muuult inainte de Jane Elliott, altfel spus). Mai simplu: "Dezbina si stapaneste".
      *
      Teoria ferestrelor sparte se poate aplica in toate domeniile vietii de zi cu zi.

      Cu drag! Si eu iti multumesc!
      Weekend minunat iti doresc sa ai si tu, Suzana draga! ❤️ Pupici! 😘

      P.S. Interesanta chestiunea cu negatia pe care nu o inteleg copiii pana la varsta de sase ani. Nici nu-i de mirare ca nu pot fi (prea) obedienti, dar tot sunt foarte ascultatori multi dintre ei, cand li se spune "nu" (fie ca li se pare "corect" fie ca nu) - pare ca important e sa asculte, nu neaparat sa inteleaga. :(

      Ștergere

Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.