Râsul pescărușilor

Într-o zi, pe la prânz, am plimbat câinele pe o străduță liniștită, pe lângă curți de case și de blocuri „stil vilă”. Și cum mergeam noi, liniștite, se aud hohote de râs, pe tonuri diferite - mai ascuțite și mai puțin ascuțite: „hahaha haha hahahaha” și apoi, după câteva secunde, un „ha!” Și s-au auzit „râsetele” în acest stil câteva minute. 

Pescărușii se învârteau deasupra noastră la înălțimea unui bloc cu patru etaje; se învârteau și râdeau! N-aveam cum să rezist și m-a pufnit râsul - mai ales la acel „ha!” întârziat. Râdeam cu fața ascunsă-n eșarfă, dar râdeam tot mai cu poftă, și eram însoțită doar de câine. M-am gândit să pun telefonul la ureche, să creadă lumea că nu-s sărită, dar am preferat să plec.

Tare mi-ar fi plăcut să le fotografiez rotirea deasupra noastră, dar nu aveam nici cea mai mică șansă având cățelul cu mine. Câte faze faine am pierdut așa! Una mi se pare mai interesantă: un pui de coțofană care „se dădea” la un aricel (a se înțelege pui de arici) care fugea pe lângă un bloc. Se înfoia la el, țopăia spre el, și aricelul, cu piciorușele lui mititele, băga viteză, să ajungă în zona verde, să fie în siguranță. Am reușit să-l fotografiez când se pierdea în iarbă, dar poza nu e reușită pentru că Miki avea altă treabă și trăgea de lesă în altă direcție.

Faină de tot a fost și scena în care un pisoiaș tărcat se juca, ridicându-se pe lăbuțele din spate, cu un fluturaș; un altul l-am văzut jucându-se cu un fir înalt de iarbă... Scene faine, care mă fac să zâmbesc sau să râd cu poftă „de una singură”.

De când mă știu mă apucă râsul pe stradă - dacă văd ceva ce mi se pare hazliu, dacă mă gândesc la ceva hazliu, dacă-mi imaginez ceva hazliu. De regulă, îmi imaginez chestii hazlii când trebuie să aștept pe undeva și sunt singură - să nu mă plictisesc.

Un moment de veselie mi-au oferit - miercuri, cred - porumbeii care se înghesuiau să mănânce pe pervazul îngust al ferestrei de la balcon. Au aterizat unul peste altul, se călcau pe cap să ajungă la grăunțe, se înfoiau unii la alții. Am râs cu poftă. Nu am cum să fac să îi hrănesc pe o „arie” mai largă.

În poză sunt cei înghesuiți pe crengile teiului - terminaseră de mâncat și „țineau aproape”, în caz că. Înghesuiți la fereastră nu i-am putut fotografia (cei mai mulți zburau imediat ce mă apropiam).

Azi, vreme cu soare până pe la ora 19 și ceva, când a început să plouă și aerul s-a împrospătat. Plouă liniștit, dar cu simț de răspundere și își tot accelerează căderea, iar vântul mișcă crengile arborilor și umflă draperia din dreptul ferestrei, ca și cum ar vrea să-i deschidă ploii drum. Păsările s-au dus la culcare, pisicile din cartier s-au pitit pe unde au găsit loc. Miki n-o să fie deloc încântată să-și ude lăbuțele dar n-am ce-i face, dacă nu vrea să învețe să facă în „latrină”. N-am văzut câine mai încăpățânat, în această privință - până și câinii boxer s-au dat pe brazdă la un moment dat. E adevarat, nici nu procedez cum ar trebui pentru că Miki nu mai e tânără și nu vreau să-i forțez rinichii și inimioara.

Primele 11 zile și un pic ale lunii iunie au fost cu veselie, în general. A plouat, și m-am plimbat prin ploaie; a fost soare, cald, și eram îmbrăcată gros - până nu se „stabilizează” vara nu-mi las hainele de primăvară, pentru că ba e cald, ba e frig, și mai bine dau jos haina decât să n-am una când e rece (ce chestie inteligentă; nu?! cine ar mai fi gândit astfel?) 😉