Superstiții despre vâsc

Vâscul (Viscus album) e o plantă semiparazită care crește pe alte plante, dar nu e total dependent de copac: are capacitatea de a produce clorofilă și de a trage energie de la soare.

Influențată, probabil, de poveștile cu și despre druizi, mult timp am crezut că vâscul crește numai pe stejari, dar am aflat că și alți copaci „găzduiesc” vâsc: mesteacăn, plop, tei, salcie, paltin, jugastru, păducel, măr, păr, brad, molid, pin. Vâscul de stejar diferă, un pic: are frunze căzătoare și fructul are o singură sămânță.

Într-o zi de iarnă, pe cale ferată ce trece printre munți și dealuri, am văzut în depărtare, în copacii golași, o mulțime de „cuiburi” ca niște sfere verzui, și mă minunam cât de multe sunt! Habar nu aveam ce vedeam! Am aflat mai târziu – în timp – că acele „cuiburi” erau... vâsc! Toantă mă mai am!

Vâscul rămâne verde și iarna, fiind rezistent la frig și întuneric, dar e o plantă periculoasă pentru copacul pe care crește; a fost numit și „planta-vampir”, pentru că extrage substanțele nutritive, mineralele și apa de care planta are nevoie, rămânând astfel verde tot anul și rezistând perioadelor de secetă. Un copac pe care vâscul s-a dezvoltat în exces va slabi și, în final, va muri pentru că devine sensibil la atacurile dăunătorilor; ramurile parazitate de vâsc se vor usca în timp – totuși, vâscul crește lent. Cu toate că e semiparazit, e important în ecosistem (adăpost și hrană pentru diferite specii) și în viața oamenilor (în medicină).

Fructele albicioase (rozalii sau roșiatice, în funcție de specie) apar spre sfârșitul toamnei, începutul iernii și sunt toxice. Nu sunt toxice și pentru sturzi și mătăsari, care sunt foarte atrași de bobițele albe. Aceste păsări fac ca vâscul să crească atât de sus în copaci: își ascut ciocurile de o creangă sau își lasă fecalele în zonele înalte ale copacilor, semințele de vâsc lipindu-se astfel de scoarța copacului.

În credințele popoarelor europene, dar nu numai, vâscul (numit și „creanga de aur”) e considerat o plantă sacră, cu proprietăți magice. E simbol al curățeniei spirituale, al armoniei și libertății, dar reprezintă și sănătatea, viața lungă, norocul și bucuria – pentru anul care vine.

Grecia antică este cea mai veche cultură cunoscută pentru venerarea vâscului – grecii antici numeau fructele sale „sperma stejarului” și au considerat planta un simbol al fertilității masculine. În mitologia greacă, Eneas avea asupra sa vâsc („creanga de aur” - doi porumbei l-au îndrumat spre aceasta) pentru a fi protejat în călătoria sa în infern și pentru a-și asigura reîntoarcerea.

Vâscul era considerat plantă sacră și de norvegieni, de celți, de vechii germani (care credeau că planta provine direct din cer), dar și de indienii nord-americani.

Popoarele germanice o considerau și plantă medicinală (are proprietăți medicinale); planta a fost numită iarba-druizilor, fuga-dracului, mătura-vrăjitoarelor (în America de Nord) s.a.

În cultura anticilor, vâscul era considerat plantă magică și era folosită ca afrodisiac pentru a stimula fertilitatea. Era așezat în leagănele copiilor pentru a nu fi furați de zâne. În țara Galilor se credea că, așezat sub pernă, induce vise premonitorii. În Suedia era ținut în case pentru a preveni incendiile; italienii aveau aceeași credință: protecția împotriva focului. În unele zone era legat în ciorchini și agățat în fața caselor pentru a speria demonii care trec pe acolo. În alte locuri, vâscul era folosit în ritualuri dedicate pentru găsirea comorilor. A fost considerat și panaceu.

Celții considerau această plantă ca fiind de esență divină, cel mai prețios vâsc fiind cel de stejar (se găsea cel mai rar), pe care îl numeau „lacrima stejarului”. Culegerea vâscului de stejar – în apropierea solstițiului de iarnă - era însoțită de ceremonii fastuoase. Druizii, îmbrăcați în alb, tăiau vâscul cu o seceră de aur – planta nu trebuia să atingă pământul, pentru a nu-și pierde proprietățile magice - apoi îl înveleau într-o mantie albă. Se adunau ofrande, se jertfeau doi tauri albi, se înălțau rugi către zei pentru a fi gonite duhurile rele. Atârnau crengile de vâsc deasupra ușilor pentru a-și proteja locuințele împotriva fulgerelor și spiritelor rele.

În credința druizilor, vâscul era simbol pentru pace și prietenie. Tradiția cerea ca dușmanii care se întâlneau în pădure, întâmplător, sub un pom în care era vâsc, să depună armele și să accepte un armistițiu până a doua zi.

Vâscul și obiceiul sărutatului

În mitologia scandinavă boabele albe ale vâscului se spune că sunt lacrimile vărsate de zeița Frigga la moartea fiului ei Baldur (Balder/altele) – devenind astfel un simbol al dragostei. Alții spun că s-ar fi convenit – după moartea lui Baldur – că oricare doi oameni care trec pe sub vâsc să schimbe un sărut în memoria frumosului zeu.

Sărutul sub vâsc a fost asociat cu festivalurile organizate cu ocazia Saturnaliilor; mai târziu, cu tradițiile legate de căsătorie – una dintre credințele care au stat la baza obiceiului era ideea că vâscul e un leac pentru infertilitate.

În țările anglo-saxone, mai ales, tradiția spune că cei care se sărută sub o ramură de vâsc vor avea parte de fericire și bucurie. E semn de bun augur al dragostei: de Crăciun, oricare fată stătea sub o creangă de vâsc nu putea refuza sărutul, ceea ce putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Fata care se găsea sub vâsc și rămânea nesărutată avea ghinion în dragoste în anul care urma, și rămânea nemăritată.

Dacă un cuplu îndrăgostit se sărută sub vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită.

Se spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o femeie trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului – când nu mai erau bobițe pe creanga (coronița) de vâsc nimeni nu se mai săruta sub ea. Cei care refuză un sărut sub vâsc se spune că vor avea ghinion în anul următor. În unele culturi sărutul sub vâsc este o promisiune de căsătorie.

Washington Irving a scris, în anul 1820, în „Ajunul Crăciunului” (a treia povestire din cinci adunate într-o carte despre Crăciun): Un tânăr ar trebui să culeagă o boabă de fiecare dată când sărută o fată sub planta agățată, iar când boabele s-au terminat puterea romantică a plantei încetează. De atunci, mulți tineri au căutat ramuri de vâsc pline cu boabe albe, pe care le-au atârnat în casele lor.

În multe zone, obiceiul sărutatului sub vâsc se practică și de Crăciun și de Anul Nou; în alte zone, ori de Crăciun, ori de Anul Nou.

Simbol al sărbătorilor de iarnă

Considerat protector pentru casă și familie, vâscul a devenit, în timp, un simbol al sărbătorilor de iarnă. În ajun de Crăciun, oamenii își împodobesc casele cu vâsc, pentru pace sufletească (și ca simbol al bucuriei). Agățat deasupra ușii, de Anul Nou, în special, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.

Conform unor tradiții, vâscul ar trebui păstrat în casă până în anul următor – se credea că protejează casa de fulgere și foc. O crenguță de vâsc era adesea ținută afară, agățată pe clădirea ce se dorea protejată, timp de douăsprezece luni, până la următoarea sărbătoare de Crăciun, când era schimbată.

Această mulțime de obiceiuri dovedesc că vâscul a avut un efect profund asupra vieții și imaginației oamenilor.

Imagine de congerdesign de la Pixabay