Batranul de padure si Didi AEC 15

În sfârșit, nasturii mi-au vorbit. De fapt, mi-a șoptit Internetul că din nasturi pot să fac un gnom minunat pentru ziua cincisprezece în Adventul Exploratorului Creativ, unde-n cuibul din brăduț unșpe nasturi am găsit. Am mai pus apoi o bilă, o sârmă cu puf pe ea (din cuibul numărul 14 – ce noroc cu ea!), o barbă lungă și albă și un nas pompon pufos. Din față, din spate si chiar la tălpi eu l-am pozat.

N-aș zice că-i minunat ceea ce-am realizat, dar cum viață el a prins îi ține de urât, o zi, spiridușului Didi. Gnomul stă și așezat, dar poate sta și agățat.

Didi l-a privit chiorâș. Parcă, parcă, de ceva îi amintea. De ceva, de cineva? Asta-i foarte important, că ceva e fără viață, cineva e plin de viață. O fi așa, n-o fi așa? Ursul este plin de viață, deci el este cineva, dar în lege e ceva... Cum s-ar zice, doar un bun. Gnomul deci, e ceva sau cineva? Didi-ar zice cineva – pentru ea au viață toate: pietrele, paiele, valurile, malurile. Având astfel de dilemă începe să creadă c-a stat prea mult printre oameni. Hai, Moș Crăciun, hai! Vreau să mă sfătuiesc cu tine!

- Ce faci, Moșule de Pădure? îl întreabă ea, căutând un subiect.

- Totul, draga mea, dar nu-mi mai zi moșule, căci sunt în floarea vieții la cei două sute de ani ai mei.

- Păi, nu așa vă zice vouă? C-aveți, toți, bărbi mari și albe și ochii nu vi-i arătați. Voi aveți ceva de-ascuns de nu priviți direct spre nimeni și nimic?

- De ascuns avem cu toții, da’ de ce să ne stricăm privirea spre ce nu ne-ar plăcea? Nu știi niciodată când ceva aiurea îți apare-n față. Celelalte simțuri, toate, ne sunt mai mult decât de-ajuns. Nu e Moș, ci e Bătrân - e cu sens de înțelept.

- Ce culoare-s ochii tăi, dacă tot vorbim de ei?

- Tu vorbești de ochii mei, dar pentru că vrei să știi: sunt albaștri cum e cerul fără nori vara în amiaza-mare, sunt și verzi ca frunzele, negru ca pământul gras, albi cum e zăpada nouă...

- Bine, bine, am înțeles: când se schimbă anotimpul se schimbă și culoarea lor.

- Cam așa, drăguța mea, dar se schimbă și când unii – oamenii, ca de-obicei – tulbură Natura, cu tot ce e-n ea.

- Și nu o puteți apăra? Natura, zic de ea.

- Cum să nu, drăguța mea! Scuturăm din când în când pământul, răpăim cu ploaie deasă apoi dăm o iarnă secetoasă, pârjolim când este cazul, doar-doar s-or potoli.

- Asta-i răutate! se revoltă Didi și gnomul o privește curios, cu ochii lui invizibili, mirat de întrebarea ei.

- Tu câți ani ai, drăguța mea?

- Să tot am vreo douăzeci.

- Aoleu, drăguța mea! Ești un pui, nu știi nimic, tu ai multe de-nvățat, dar profesor nu-ți sunt eu, acum am aflat. Eu te las cu bine! Deschide ochii și deschide-ți mintea. Și inima, deschide-o de-oi putea. Ah! Tu inima ți-ai deschis-o înainte de-a-nvăța ceva. Încearcă să nu mai încalci regulile în prima sută de ani.

Și, zicând acestea, gnomul a plecat zâmbind. Didi nu l-a căutat, nici nu l-a strigat. Înțelegea, cumva, ce Bătrânul de Pădure a-ncercat să-i spună.

Fotogrfii editate in programul online gratis: https://www.online-image-editor.com/