Cum recunoaştem dictatura

Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație. Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură. (Thomas Jefferson)

Dictatura este un regim politic in care societatea (poporul) nu mai dispune de mecanismele capabile să controleze puterea politică; in acest mod, poporul ajunge să fie condus forţat de o persoană, de un partid sau de un {alt) grup de oameni cu interese comune, interese care nu au legatură cu bunăstarea cetăţenilor unui stat, limitările constituţionale neexistând intr-un regim politic dictatorial.

Dictatura este o formă de conducere care poate să apară in orice sistem politic sau social; este o formă maximă de autoritarism. Dictatura este văzută de non-dictaturi ca fiind periculoasă și crudă din cauza modului în care dictatorii tind să-și trateze cetățenii. Pentru ca un stat să fie considerat că are un regim dictatorial trebuie ca acesta să fie condus de o singură persoană - sau de un grup restrâns de persoane - fără verificări şi control social asupra puterii.

Paşi care pot conduce spre dictatură: indiferenţa cetăţenilor, ineficienţa opoziţiei politice (şi nu numai) la hotărârile unui partid aflat la guvernare, modificarea legislaţiei astfel încât să fie avantajate unele persoane sau grupuri de persoane, diminuarea prerogativelor preşedintelui, centralizarea puterii (prin numirea unor persoane apropiate celor aflaţi la putere la conducerea instituţiilor esenţiale - cum ar fi Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc. in România), vehicularea ideilor că există un stat paralel sau că există forţe ostile “subterane”, corupţia instituţionalizată ş.a..

Există şi azi dictaturi. Între cele mai cunoscute (exceptând dictaturile islamice) sunt in Coreea de Nord, China, Cuba - in cazul ultimelor două există o împletire de dictatură clasică cu elemente ale economiei libere. In Rusia, după prăbuşirea URSS, s-a instaurat un fel de dictatură cosmetizată, înclinată, cumva, spre democraţie, fiind introdus pluralismul politic de tip european combinat cu marea corupţie instituţionalizată.

Dictaturile mor greu sau niciodată deoarece foarte mulţi oameni consideră că o “dictatură benevolentă” ar putea aduce beneficii societăţii prin împărţirea egală a bunurilor, in principal, şi toţi aceşti oameni sunt convinşi că intr-o astfel de dictatură vor avea, cu toţii, loc de muncă, vor fi construite autostrăzi, se va acţiona după principiile economice ale politicii de stânga şi vor fi respectate drepturile omului, nu va fi impusă cenzura ş.a.m.d. iar corupţia (o caracteristică a dictaturii) există oricum într-o democraţie slabă. Democraţia slabă este aceea in care poporul nu ia decizii in mod conştient, ci sub influenţa unor tehnici de manipulare din partea conducătorilor - o foarte valabilă tehnică de manipularea este promisiunea că poporului îi va fi mai bine dacă X ajunge la putere, promisiune care, cel mai adesea, nu se materializează pentru că nu există o bază reală. In mintea unora, într-o dictatură benevolentă scopul este dezvoltarea societăţii şi nu abuzul de putere.

Într-o dictatură sărăcia cunoaşte cote maxime deoarece conducătorii vor să ţină sub control populaţia prin alimente, medicamente, ajutoare sociale etc. - o populaţie dependentă de ajutoare de stat este uşor de influenţat.

Cum recunoaştem un dictator

Nu vom întâlni vreun dictator care să recunoască ceea ce este; dictatorii au titluri precum preşedinte, împărat, mare lider etc.. Dictator este un termen peiorativ atribuit de non-dictatori unor conducători.

Dictatorii iau decizii unilaterale care afectează statele lor nu doar pe plan intern, ci şi extern, fără a fi obligaţi să consulte vreo ramură a guvernului, sau parlamentul, pentru că nu există o altă ramura a guvernului iar - când există – in parlament majoritatea e deţinută de “oamenii dictatorului”. Dictatorii nu vor puterea politică pentru binele naţiunilor lor - deşi aşa pretind - şi mulţi ajung la putere in urma unui vot democratic mai mult sau mai puţin influenţat, prin manipularea “sondajelor de opinie”, prin intimidarea alegătorilor sau  momirea acestora cu diferite avantaje imediate sau pe termen lung pentru a asigura victoria dictatorului, dar pot ajunge la putere şi prin violenţă şi/sau ameninţări având formată, in prealabil, o structură de putere. Dictatorii profită de putere pentru propriul beneficiu, pentru benficiul familiilor lor şi al aliaţilor politici apropiaţi.

Cultul personalităţii e caracteristic întotdeauna unui dictator. El e cel mai deştept, munceşte cel mai mult pentru binele naţiunii, el are întotdeauna dreptate, nicio hotărâre nu se ia fără aprobarea sa şi cei care îndrăznesc să ia hotărâri “pe cont propriu” sunt concediaţi, demişi etc. fără discuţii. Dictatorul îşi doreşte şi susţinerea mass-media, pe care o va controla - cine se împotriveşte dispare. Mass-media obedientă face dictatorului un profil de excepţie menit să contureze in mintea consumatorilor de media ideea că omul respectiv este singurul care poate aduce prosperitate naţiunii; orice critică ar apărea pe undeva va fi aspru pedepsită, prin discreditarea celor care îndrăznesc să aibă altă opinie şi chiar prin întemniţare. Dictatorul va pretinde o legislaţie care să interzică jurnaliştilor - in special - să critice “oamenii politici” referindu-se, de fapt, numai la el.

Cercetătorii au constatat că dictatorii nu sunt răi prin definiţie, dar au unele trăsături nefericite de personalitate. Ar putea avea fantezii de putere nelimitată, frumuseţe, genialitate, de slavă şi dominaţie asociate cu lipsa de empatie; dictatorii sunt narcisişti.

Dictatorii pot fi aleşi de o mare parte a populaţiei dar coaliţia lor câştigătoare este, de regulă, foarte mică şi depind de relativ puţini oameni pentru a se menţine mai apoi la putere. In multe state, numărul de persoane care au un cuvânt real in alegerile electorale este destul de mic, şi din acest număr mic rezultă, uneori, ceea ce majoritatea populaţiei nu-şi doreşte - e unul dintre momentele in care indiferenţa majorităţii e dăunătoare pentru viitorul unei naţiuni (votul obligatoriu nu e caracteristic democraţiei).

Când depinde de sprijinul unor foarte puţini oameni pentru a accede la putere sau pentru a o păstra, modul eficient de guvernare pentru un dictator este corupţia, mituirea, şantajul ş.a.m.d. Loialitatea unui număr relativ mic de oameni - care pot certifica  succesul - poate fi asigurată şi plătindu-i, nu doar şantajându-i, iar cheltuirea banilor publici nefiind controlată prin instituţii abilitate aceşti bani pot fi folosiţi fără probleme in interesul unui grup restrâns, de regulă.

Tehnici de influenţare a opiniei publice

Principalele tehnici de influenţare ar fi:

1. discursul politic (ideologic),

2. filosofia politică a regimului care promite, in primul rând, un trai mai bun,

3. mass-media ca loc de propagare al doctrinei,

4. cultul personalităţii unui lider carismatic, susţinut necondiţionat,

5. mirajul unei lumi noi mult mai bună decât cea existentă.

Toate aceste tehnici se găsesc integrate in însăşi acţiunea politică a oricărei mişcări socio-politice.

Într-un regim democratic există pluralitatea discursului politic, a opiniilor cetăţenilor in general, fie că sunt jurnalişti, votanţi sau… băgători de seamă.

Într-un regim totalitar - sau care tinde spre totalitarism - discursul politic e restrâns la câteva teme preferate de regim şi, in general, exact aceleaşi teme, idei, sunt expuse de mai multe persoane - e modul prin care mulţi vor ajunge să creadă că dacă atâţia oameni spun acelaşi lucru acesta este şi adevărat, benefic; indicaţiile respective trebuie ascultate şi urmate.

Şi liderii democratici şi dictatorii folosesc tehnici ale limbajului pentru a-şi promova opiniile dar există o mare diferenţă: într-un regim democratic liderul poate fi ascultat dar nu e obligatoriu să fie şi urmat (orice altă opinie fiind discutată), pe când într-un regim dictatorial cuvântul dictatorului devine lege prin intermediul propagandei şi aparatului de stat. Despre regim democratic şi dictatorial se poate discuta şi la nivel de organizaţii politice (cum ar fi partidele).

Propaganda reprezintă totalitatea tehnicilor prin care puterea politică urmăreşte realizarea unei imagini despre o anumită realitate. Printr-un aflux de informaţii care vine din partea unui singur emiţător şi e îndreptat către mai mulţi receptori se poate contura o imagine care nu are vreo legătură cu realitatea; sunt doar cuvinte care se repetă mereu şi mereu, altfel aşezate in fraze dar spunând acelasi lucru, cu regularitate - la un moment dat devin fapte sau sunt declarate fapte. Un astfel de limbaj ascunde intenţia de a capta audienţa cu orice preţ dar este şi o dovadă a sărăciei de limbaj şi de idei.

Manipularea presupune antrenarea, prin mijloace de influenţare psihică, a unui grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor. Pot fi manipulate fotografii, discursuri, fapte etc..

Persuasiunea reprezintă acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.

Dezinformarea presupune inducerea în eroare cu o informaţie falsă.

Intoxicarea presupune influenţarea în mod insidios a spiritelor pentru a le face sensibile la propagandă, a demoraliza sau a deruta prin difuzarea de ştiri false.

*

Sunt multe de scris dar mă opresc aici.