Un pic despre foc

Când aprinzi focul la aragaz, focul în sobă, un foc de tabără sau pentru grătar, o brichetă, un băț de chibrit sau orice altceva care “scapără” foc, ți se pare o banalitate, ceva lipsit de importanță, ca și cum e de la sine înțeles ca focul să existe și omul să-l știe stăpâni. Câți se gândesc la cum a apărut focul și cât de greu reușeau, cândva, oamenii să-l (re)producă?

Am citit la Ștef despre foc, o provocare (leapșă) preluată de la cineva și, pentru că focul are ceva fascinant, m-am gândit să scriu despre acesta; pe blogul lui găsiți, între altele, indicații despre cum poate fi aprins un foc chiar și în condiții dificile.

Pentru mine, focul e fascinant. Nuuuununununuuu, nu sunt piroman, ba chiar mă tem, oarecum, de foc în “starea lui violentă”, dar nu-s nici pirofob! ☺ Dacă nu ați stat să priviți vâlvătăile unui foc de tabără - sau focul dintr-un șemineu sau chiar dintr-o sobă cu lemne - s-ar putea să nu înțelegeți fascinația. Chiar și flacăra chibritului sau a lumânării e fascinantă - atâtea forme, atâtea nuanțe de roșu (și nu numai). Consider focul fascinant și pentru că are o uluitoare forță de a crea dar și de a distruge. Săbiile, de exemplu (unele legendare), în foc au fost călite și au rezistat peste timp; cetăți considerate invincibile până la un moment dat, cu ajutorul focului au fost cucerite… Oamenii din alte cetăți și-au ținut la distanță dușmanii timp de 500 de ani datorită faptului că dețineau secretul “focului grecesc”. O anecdotă spune că Arhimede ar fi incendiat cu “ajutorul” soarelui corăbiile dușmanilor care atacaseră cetatea Siracuzei; câteva secole mai târziu, un profesor de geometrie și arhitect grec bizantin a scris că Arhimede ar fi utilizat lentila convergentă, un dispozitiv care ar fi fost folosit pentru a focaliza razele soarelui asupra corăbiilor care se apropiau, ducând la incendierea acestora. Experimente recente dovedesc că nu e posibilă incendierea unor corăbii în acest mod - poate că nu era lentilă convergentă, profesorul acela de geometrie ȋnșelȃndu-se… Zic și eu.

Legenda păsării Phoenix este despre focul care creează, iar legenda salamandrei este (și) despre focul care trebuie ȋnfruntat. Focul distruge și apără. Niciun animal sălbatic nu se va apropia prea mult de un foc, de exemplu, iar o mică și pȃlpȃitoare flacără de lumânare se poate transforma într-o secundă în vȃlvătaie - și într-un adevărat incendiu - dacă întră în contact cu elemente inflamabile. În plus, nu orice foc se stinge cu apă! Dacă arunci apă într-o tigaie în care a luat foc uleiul te poți trezi c-o uriașă flacără. Poate părea că e ușor să stăpânim focul, dar nu e chiar așa - cum nu suntem atenți, cum o pățim! Focul e “mare consumator” de aer: pui un capac pe tigaia în flăcări și gata, ai scăpat de foc.

E important focul pentru toți oamenii, de când sunt ei oameni pe Pământ. De n-ar fi fost important - și fascinant, și de groază - n-ar fi existat atâtea legende despre foc. In mai toate mitologiile lumii există zei ai focului, zei și spirite care protejează focul. O legendă grecească spune că titanul Prometeu a furat focul de la zei și l-a dat oamenilor; pentru asta a fost pus în lanțuri de șeful din Olimp, Zeus, și un vultur uriaș îi devora ficatul în fiecare zi și acesta se regenera în fiecare noapte, Prometeu suportând supliciul la infinit. Heracle, în drum spre Grădina Hesperidelor, ucide vulturul cu una dintre săgețile lui otrăvite și Prometeu e eliberat.

Probabil că primul foc pe care l-au văzut oamenii a fost unul aprins de vreun fulger care a lovit vreun copac (sau tufiș)… S-or fi speriat îngrozitor când au constatat forța lui de a mistui. Când au învățat să-l stăpânească au putut să frigă carnea animalelor pe care le prindeau, apoi să fiarbă una-alta, să-și facă arme și tot așa. Dacă oamenii primitivi frigeau carne - cum afirmă mulți istorici - să însemne că vegetarienii de azi nu au dreptate când spun că omul este ierbivor prin natura sa? Unii dintre nemȃncătorii de carne (cei extremiști, în special) folosesc ca argument ideea că omul preistoric nu avea caninii dezvoltați, dar… nu era nevoie de “colți” pentru a se hrăni cu carne, deoarece nu erau… tigri, să frângă gâtul pradei cu colții (altfel își prindeau preistoricii hrana). Cercetătorii afirmă că folosind focul pentru a frige carnea, omul primitiv n-a mai fost nevoit să mestece la greu și să aibă nevoie de un ditamai maxilarul și ditamai stomacul pentru a digera (carnea crudă se digeră mai greu) și, în timp, adaptându-se, stomacul i-a scăzut în volum, la fel și maxilarul, asta ducând la dezvoltarea altor organe - cum ar fi creierul. Altfel spus, focul a contribuit, indirect, la estetica omului, dar și la dezvoltarea creierului său. Glumesc! În fapt, nici nu știu ce să mai cred. Pare că istoria se schimbă în funcție de unele interese (ale unora) din prezent. Vrei să vinzi hrană modificată genetic?! Încet, dar sigur, schimbi istoria și creezi nevoia: pentru o sănătate perfectă nu consumați carne de animale hrănite natural și care animale se îmbolnăvesc ba de pestă, ba de gripă, ba de nebunie, ci doar ce va dăm noi (inclusiv suplimentele alimentare sută la sută naturale). Oare cum or reuși să facă o pastilă de… esență de mărar (să zicem) fără a folosi ceva artificial (că doar pastila nu e solidă datorită făinii netratată cu nu știu ce pentru a se păstra mai mult). Focul e sigur folosit și în industria farmaceutică și în cea a parfumurilor. Imaginați-vă o lume fără foc…