Secvențe dintr-o zi de miercuri

Miercuri a fost o zi interesantă, oarecum. Parcă era ceva în aer… Un fel de “liniștea dinaintea furtunii” sau… doar primăvara care se apropie.

Am plimbat cățelul înainte de ora 11, să nu aglomerez "intervalul orar" al bătrȃneilor, și mi s-a părut a fi o zi de primăvară din cele trăite în era comunistă când, la ora aceea, nu prea erau mulți oameni pe străzi: copiii la școală, adulții la muncă și pensionarii prin parcuri, pe la piață sau curățȃnd zona verde pe lângă bloc.

Din balcon, priveam locul aproape pustiu. Un bătrânel slăbuț, înalt - cu spatele foarte drept - mi-a atras atenția: mergea foarte, foarte încet, trăgând după el un cărucior de piață. M-am uitat la ceas aproape automat: mai era puțin pȃnă la ora 12:30 și mă gândeam că de nu stă pe aproape îl “prinde” ora 13 pe stradă… Sigur că nu ar fi primit amendă dacă îl vedeau polițiștii după ora 13 (cel puțin așa sper!), dar mi-am zis că trebuie să fie tare greu să nu fie lângă tine cineva care să te ajute când singur nu mai poți prea multe. Mi-am amintit ce-a zis o jurnalistă la tv, câteva zile în urmă: “bătrânii ne sunt viitorul” (citat aproximativ).

Sigur! Nimic interesant aici (dacă nu iau în seama contextul: stare de urgență!) De-a lungul timpului am văzut mulți bătrânei mergând foarte încet și oprindu-se să se odihnească pe fiecare bancă ce le ieșea în drum.

sursa: Brasov, orasul sufletului meu

Ceva mai târziu, văd cum turturica pe care o numesc “el” (ar trebui să-i dau un nume) s-a luat de-o coțofană care a poposit pe crengile teiului. Că se “ceartă” cu porumbeii am mai văzut-o, dar coțofana e mai mare și mai “rea” decât un porumbel. S-a ținut după ea și în pomul alăturat, pe spinarea ei, până când coțofana a plecat de tot, urmărită în zbor de turturică. Privind în direcția celor două înaripate văd în mijlocul străzii (vizibilitatea fiindu-mi îngreunată de crengile desfrunzite ale arborilor) o vietate neagră cu pene, foarte mare! Întâi am zis că-i vreo găină, dar nu prea avea formă de găină, ci mai mult de corb! Până să iau telefonul și să îi fac o poză… a zburat. Și nici n-am fost atentă să văd anvergura aripilor, forma corpului, eventual. Bafta mea!

Seara, în jurul orei 21:30, eram cu Miki la plimbare prin fața blocului. De pe un stâlp de iluminat public zboară ceva fix în mijlocul trotuarului (m-am gândit la un liliac - cu mulți ani în urmă au fost în zonă). În primul moment mi-am zis că nu poate fi porumbel - porumbeii dorm la ora aceea. Era un porumbel, și mi-am dată seama că nu poate zbura prea bine. Mă întreb ce-o fi pățit, pentru că în timpul zilei (sau oricând) a ajuns cumva pe acel stâlp și, brusc, nu mai poate zbura? N-ar fi prima dată când cineva dă mâncare otrăvită porumbeilor din zonă (și nu numai). Am încercat să-l prind, evident, dar zbura circa un metru și ateriza; cu Miki în lesă nu aveam vreo șansă. Urmărindu-l prin iarbă… văd o pisica așezată pe bordura înaltă dintre trotuar și verdeață. Privea spre porumbel fără niciun interes comestibil - din fericire! Porumbelul nu părea ceva foarte interesant pentru ea, ba chiar și-a întors capul în direcția opusă la un moment dat. Neavând de ales am lăsat porumbelul să se descurce singur… In condiții normale aș fi dus cățelul in casă și aș fi revenit la porumbel. Puteam urca, să scriu o declarație pe proprie răspundere că… vreau să salvez un porumbel (care ar fi putut să nu mai fie acolo), dar mi s-a părut cam aiurea să fac asta, mai ales că era parcată o mașină de poliție în stația de autobuz… Azi, trecând pe acolo, am evitat să privesc în zona verde unde văzusem pasărea… Va dura ceva timp să uit că nu am ajutat porumbelul. Sper că a reușit să ajungă singur la adăpost.