Colecție de puzzle și de amintiri

Am mai scris și cu alte ocazii că sunt pasionată de puzzle. Am montat numai câteva, începând cu anul 1998, ceea ce n-ar spune despre mine că sunt cu adevărat pasionată. Cele mai multe jocuri le-am primit de la prietenii care știu că-mi plac. Singură nu-mi cumpăr – asamblez un puzzle cu 1000 de piese în câteva zile; n-ar fi multe zile dedicate unui joc dar având muuulte jocuri ar fi și muuuulte zile pentru că de încep unul nu-l mai las, iar dacă știu piesele în cutii numai la ele îmi stă gândul și ajung să fușeresc orice pentru a găsi timp numai pentru puzzle. Îmi plac atât de mult încât cu ocazia Provocărilor verzi din iunie 2019 am ales să confecționez un minipuzzle.

Primul puzzle l-am primit în 1994-1995, adus de o amică. Pe la sfârșitul anilor 1990, prin plecarea ei din țară, relația s-a răcit până s-a încheiat. La un moment dat, fata m-a sunat – după ani de tăcere! Era entuziasmată că mă aude – eu la fel – mă întreba despre mine, eu întrebam despre ea. Povesteam de vreo ora când zice: „Spune-mi, te rog, care e regimul terenurilor în Ro acum pentru că...” Ha! „De ce n-ai început cu asta?” o întreb. O dădea la cotit că alea-alea, dar n-am crezut-o. I-am spus care era treaba cu terenurile la acel moment și ce trebuia să facă pentru a nu pierde ce a achiziționat soțul ei cu ceva ani în urmă. Gestul ei, la telefon, nu m-a determinat să nu mai îndrăgesc acel joc cu 1500 de piese mititele pe care-l montasem cu mult înainte de a ne despărți. Știu că mi-a oferit cu drag jocul. Când m-am hotărât să încep am răsturnat piesele pe masă și... m-am uitat la ele tare luuung. De unde să încep? Sigur, cu colțurile, cu marginile. Daaa, doar că aveam nevoie de o masă mare, pe care să o folosesc numai pentru joc. N-aveam asemenea masă, dar tot l-am început. Mergea greu de tot... și prea des trebuia să-l strâng. Când a trebuit să mă mut l-am adunat de tot în cutie și acolo a rămas până în 1998, când mi-am pus mintea cu el. Spațiu necesar tot nu aveam și toți cei care veneau la noi erau obligați să aibă grijă la puzzle-ul meu împrăștiat. Până mi-a venit ideea să împart imaginea în dreptunghiuri, pe coli A4. Apoi am selectat piesele în funcție de desenul de pe capacul cutiei (pe „sectoare” A4) și le-am pus în pungulițe separate. A fost mult mai ușor, pentru că puteam strânge jocul când nu mai lucram: colile, cu piesele montate, le puneam în folie protectoare („plicuri” de nailon) și le puneam în cutie. Mi-am ușurat mult lucrul, dar tot mi-a trebuit circa o lună să-l termin – greu a fost până „am prins mișcarea”. După primul joc, cel mai mare, următoarele au fost floare la ureche. Imaginea reprezintă o mănăstire (sau biserică?) dintr-un orășel de munte elvețian.

Alte tablouri puzzle pe care le-am montat de-a lungul timpului, în ordine aleatorie prezentate:

Un joc după un tablou al artistului Sung Sam Park: Castelul Verrazzano (în vale), Toscana (între Florența şi Siena). Mai multe despre artist și ce reprezintă tabloul puzzle am scris aici.

Mi-a plăcut foarte mult să îl montez pentru că are culori vii și multe amănunte, gradul de dificultate fiind destul de mare (ceea ce-mi doresc foarte mult la un puzzle). L-am primit de la o prietenă a mamei; a devenit, în timp, și prietena mea. De câte ori venea în țară îmi aducea marțipan și ghimbir caramelizat, știind că-mi plac foarte mult (mai ales ghimbirul). Din păcate, Nina a murit în 11 martie 2018. În 7 ianuarie a suferit un accident vascular cerebral și nu și-a mai putut reveni. Mi-a fost tare greu să văd acest om energic zăcând neputincios pe un pat de spital... Înțelegea ce i se spune, dar nu putea comunica. Nici nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul ei știind că acasă e sora ei, semi-imobilizată în pat (mai mare decât ea, și pe care o îngrijea de ani de zile, chiar repatriindu-se la un moment dat pentru a putea avea grijă de ea). A fost un om tare discret Nina, și voia să facă mai totul singură, nedorind să deranjeze pe cineva. Stresul cauzat de obligativitatea mutării din casa în care a crescut și necazul c-o încurcătură de acte la Casa de pensii a fost, probabil, mai mult decât putea duce. Din cauza încurcăturii actelor nu putea programa operația de care avea mare nevoie, la ochi. De la ea am aflat multe despre unele dintre vechile familii din Brașov. Ea mi-a stârnit dorința de a descoperi istoria mai puțin știută a orașului în care m-am născut.

Următoarele două puzzle le-am primit de la soția unui verișor al mamei, din București, pe care nu-l mai întâlnisem de vreo 15 ani. Au fost aduse în Ro mult înainte de 1989 și au ajuns la mine abia în 2010: podul acoperit și mustangii.

Urmează jocurile primite de la una dintre prietenele foarte dragi. Am fost colege de clasă în a XI-a și a XII, dar făceam parte din grupuri diferite, total incompatibile în ansamblu. La câteva luni după ce am terminat liceul ne-am întâlnit întâmplător în centrul orașului. Ea ratase o întâlnire, eu mergeam spre casă, neavând ceva interesant de făcut. M-a invitat la o cafea, într-un bar al hotelului Aro. Am stat acolo vreo două ore și ne-am dat seama că avem foarte multe în comun. De atunci am fost aproape nedespărțite până când (și ea) a plecat din țară – când ne întâlnim (cam o dată pe an) e ca și cum abia ne-am despărțit... ieri. E o prietenie care a fost testată din plin și a rezistat.

Primul puzzle prezentat reprezintă muntele Hood din Oregon (S.U.A.), era în pachetul pregătit pentru sărbătoarea de Paște 2020 și care a ajuns la mine abia în iunie, din cauza restricțiilor impuse în cazul pandaliei. Cum la acel moment computerul meu era pe butuci, Miki (cățelușa) era la cealaltă căsuță a ei, de muncă aveam spre zero am montat și lipit piesele pe carton în două zile.

Cățelușii în raft sunt un joc de numai 500 de piese, montat și lipit în câteva ore. Mi-e tare drag, pentru că a fost „comandat” pentru mine de una dintre fetele prietenei; avea doar 5 ani dar reținuse, de la ultima vizită la noi, că îmi plac câinii foarte mult (îl aveam pe Boby la acea vreme și micuța s-a jucat mult cu el).

O provocare au fost și florile lui Van Gogh, pentru că e mult portocaliu, dar m-am prins repede că diferă textura pieselor „pe zone”.

Căsuța în culori vii e după un tablou pictat de artistul Randy Van Beek.

Bărcile sunt legate în portul nu știu care. Am pe undeva cartonașele pe care scrie ce reprezintă fiecare puzzle, dar nu mai știu unde. Mi s-a tot spus să scriu pe verso ce reprezintă și anul în care l-am montat. Ei au zis, ei au auzit. Pentru mine nu avea sens s-o fac. Nici acum nu are, dar am început să scriu.

Piesele din care am „construit” catedrala Notre-Dame și Mănăstirea Voroneț le-am primit de la o prietenă din Suceava. Un alt puzzle cu Notre-Dame am primit și de la mama, dar deja îl aveam pe cel de la prietenă, așa că l-am făcut cadou altcuiva, dar tot la mine a ajuns peste ani deoarece nu s-a încumetat să îl înceapă, deși zicea că-și dorește. Poate că-l montez și pe acesta...

De la mama am primit jocurile cu: Colosseum și Hagia Sofia.

Pentru că tot am scris deja foarte mult nu mai contează câteva rânduri în plus: o foarte scurtă istorie a jocului de puzzle.

Cuvântul „puzzle” s-ar traduce, din engleză, ca „ghicitoare”, „șaradă” (nu m-aș fi gândit la o astfel de traducere).

În jurul anului 1766, afirmă cronicile britanice, John Spilsbury, gravor și cartograf, dorind să-i ajute pe copii să înțeleagă mai ușor geografia a desenat o hartă apoi a decupat fiecare țară în parte provocându-i pe cei mici să așeze fiecare țară unde îi era locul. Pentru că ideea a prins foarte bine a fost folosită această metodă de predare a geografiei până în anul 1820. Jocul de puzzle pentru adulți a apărut în 1900 și până în 1908 în America a fost o adevărată nebunie. Erau acum picturi sau desene pe placă de lemn, care mai apoi era decupată în bucăți mici – un astfel de joc costa, însă, foarte mult și, încet, vânzările au intrat în declin. Jocurile au redevenit populare în 1929, în timpul Marii Depresiuni, atingând culmea în 1933: se vindeau 10 milioane de jocuri pe săptămână. Tot atunci, mulți arhitecți șomeri, tâmplarii și alți meșteri calificați au început să producă aceste jocuri în casă și ori le vindeau ori le închiriau. Introducerea puzzle-urilor din carton a făcut să scadă prețul foarte mult, tot mai mulți oameni permițându-și să cumpere. În forma de azi jocurile de puzzle au apărut în 1909, atunci când compania “Parker Brothers” a început producția în masă. În secolul XX puzzle-ul a atins apogeul în dezvoltarea sa, datorită tehnologiei de imprimare moderne, care a permis reproducerea unor picturi celebre.

Există chiar și un Campionat Mondial de Puzzle...

Cel mai dificil puzzle din lume este considerat cel numit „Convergența lui Jackson Pollock” (1952). În 1962 sute de mii de americani se străduiau să-l asambleze.

Sursa foto si mai multe info despre puzzle aici:

https://www.puzzlewarehouse.com/history-of-puzzles/