Iepurele alb și iepurele gri

Când eram copii tata ne aducea fel și fel de vietăți: pui de găină, boboci de rață și de gâscă (nici azi nu reușesc să deosebesc rațele de gâște!), iepurași, pisoi, căței... Voia să cunoaștem animalele și păsările și să ne distrăm. Când creșteau le ducea înapoi la țară.

Într-un an ne-a adus doi pui de iepure: unul alb (cu păr negru doar pe urechi) – o frumusețe! - și unul gri, înspicat cu maro și negru. Cel gri era „al meu”. Nu ne mai despărțeam de ei! Abia așteptam să revenim de la școală pentru a ne juca cu iepurașii. Îi scoteam din cușca amenajată de tata pe balcon și îi lăsăm să alerge prin casă; ne distram teribil de modul în care alergau mititeii. Bineînțeles că le-am spus copiilor de la bloc – și de la școală – că avem iepurași. Au vrut să-i vadă și ei. Azi a venit unul, mâine altul, câte unul, câte doi... La un moment dat era „coadă” la ușa noastră, să vadă iepurașii, să-i mângâie, să se joace cu ei. Au sunat la ușă copii pe care atunci îi vedeam prima dată – erau din cartier. Tata avea răbdare cu toți și îi lasă să-i mângâie și să se joace cu ei, sub supravegherea lui. In primele săptămâni a fost plin holul de copii curioși.

Iepurii s-au făcut mari și, după vreo șase luni, tata i-a dus înapoi la gospodarul care ni-i oferise. Ne-a fost tare dor de ei dar am înțeles în final că e complicat să crești iepuri în balcon.

Când eram mici, cam în fiecare duminică se adunau la masă unchi și mătuși. Într-o astfel de duminică mama a făcut tocană de iepure cu măsline. Era un fel de mâncare care-mi plăcea foarte mult, dar mama o făcea foarte rar. Îmi pune mama porția în farfurie, iau o gură de sos cu măsline din jurul bucății de carne și dintr-o dată simt că mi se face rău. „E iepurele meu!” am exclamat. Toți s-au oprit din mâncat și m-au privit. Tata a zis că nu e iepurașul meu. Am insistat că este și, în final, tata a zis că este: a mâncat un cui și... Eram copil de clasa a treia, dar nu eram chiar tâmpit (cred!). „Cum să mănânce iepurele cuie?” am întrebat. „Se mai întâmplă”... a zis cineva. Oricum nu mi-a mai păsat, din moment ce știam că am în farfurie bucăți din iepurașul pe care l-am ținut în brațe și care m-a distrat câteva luni. M-am dus în camera mea și m-am pus pe bocit.

Din acea zi nu m-am mai atins de carnea de iepure. Încetișor, începeam să devin... aproape vegetariană. Nu pentru că-mi doream! La acea vreme nu se vehicula ideea „vegetarismului” – nu în România (sau nu aveam eu cunoștință despre asta). Nu voi alege niciodată această cale a „vegetarismului”.

***    ***   ***   ***   ***   ***

Unii ucid iepurașul în direct, la radio, să demonstreze... ce? 

Image by Gail Botha from Pixabay