Protecția împotriva deochiului(4)

Deochiul este cauzat de un dușman necunoscut sau de gelozia divină de tip Nemesis și reprezintă o primejdie nevăzută ce-i pândește mereu pe cei vii și căreia este important să i se poată contracara efectele. Percepția naturii fenomenului, a cauzelor sale și a posibilelor măsuri de protecție variază între triburi și culturi. Ochiul rău este un talisman care este menit să protejeze de deochi. Acest talisman - sub toate formele în care apare - nu trebuie confecționat la o anumită oră, după anumite caracteristici, dintr-un anumit material, cum e în cazul celor mai multe talismane.

În Egiptul antic, Ochiul lui Horus (cunoscut și sub denumirea de wadjet sau udjat - caligrafiat în mai multe feluri - care poate fi tradus ca „ochiul fardat”) era îngropat cu faraonii pentru a-i proteja în viața de apoi, dar era menit și pentru a alunga răul, în general. În prevenirea efectelor funeste ale deochiului, oamenii se bizuiau pe sprijinul zeilor. Textele antice egiptene arată însă că nici zeii și nici regii nu erau la adăpost de asemenea atacuri și era indicat să fie preîntâmpinate prin formule eficace: „Rostesc pentru tine formulele ce alungă deochiul în zorii zilei, iar puterea lor minuni va face cu el”. Marinarii antici egipteni și din Orientul Mijlociu pictau frecvent simbolul pe vasele lor pentru a asigura deplasarea în siguranță pe mare.

Vechii fenicieni puneau simboluri cu ochi pe mărgele pe care le purtau sub formă de coliere.

La daci, animalul clasic de apărare împotriva deochiului era șarpele.

În Europa medievală era considerat ghinionist cel care era lăudat sau ai cărui copii erau lăudați și imediat după laudă se obișnuia a se rosti ceva de genul „Dumnezeu să binecuvânteze” sau „așa cum vrea Dumnezeu” pentru a se contracara imediat efectul unui eventual deochi. În România, pe lângă descântece și amulete, se mai spune „Ptiu, să nu-ți fie de deochi”, imediat când cineva aduce o laudă altcuiva.

Între adepții hinduismului și islamului din Asia de Sud, când o mama observa că cineva aduce laude excesive copilului său se obișnuia să încerce neutralizarea efectului ochiului rău înconjurând de câteva ori capul copilului cu ardei iuți roși, apoi arzând ardeii.

Un „ochi rău” este un talisman sau amuletă în formă de ochi, în mod tradițional în culorile albastru sau verde, care indică protecție spirituală. Aceste talismane sau „repelenți” („care resping”) pentru „ochi rău” pot fi purtate în mai multe moduri: ca pandantive, brățări, cercei, inele etc.. Amuleta mai poate fi agățată sub formă de mărgele de sticlă (șirag) deasupra ușii principale sau la intrarea casei pentru a menține vatra protejată.

Măsurile luate pentru a îndepărta efectele ochiului rău variază foarte mult între culturi. De exemplu, unii cercetători sugerează că scopul îmbrăcării rituale - o practică care a fost observată în ceremoniile de căsătorie din unele părți ale Indiei - este de a evita deochiul. Copiilor asiatici li se înnegresc, uneori, fețele, mai ales lângă ochi, pentru protecție.

Alte mijloace de protecție, comune multor tradiții, includ consumul de alimente sau decocturi de protecție; purtarea de texte sacre, amulete sau talismane (care pot fi, de asemenea, agățate și la animale, pentru protecția acestora); utilizarea anumitor gesturi cu mâinile; și afișarea de desene sau obiecte rituale.

Este încă o tradiție în Turcia să se aducă un talisman împotriva ochiului rău copiilor nou-născuți, ceea ce reflectă convingerea că cei mici sunt adesea cei mai sensibili la blestem.

Amuleta numita nazar a existat în diferite forme de mii de ani, blestemul pe care îl respinge fiind foarte vechi și greu de urmărit. „Nazar” provine din limba arabă, și înseamnă vedere, supraveghere, atenție și alte concepte înrudite. E o amuletă în formă de ochi despre care se crede că protejează împotriva deochiului. Anumite popoare (între care hindi-urdu - indian, pakistanez - bengali, kurzi, persani, punjabi, turc, afgan) au împrumutat termenul, cu anumite variațiuni. Amuletele nazar sunt folosite și cu „ziceri” obișnuite precum „un ochi pentru un ochi” - un alt ochi poate fi folosit pentru a proteja receptorul privirii malefice. Un nazar tipic este realizat din sticlă, cu cercuri concentrice sau sub formă de lacrimă în albastru închis, alb, albastru deschis și negru, ocazional cu margine galben sau auriu.

Doamna Neşe Yildiran, profesor de istorie a artei la Universitatea Bahçeșehir din Istambul e de părere că cea mai veche versiune a amuletelor împotriva deochiului datează din anul 3300 i.Hr., fiind descoperite în Tell Brak, unul dintre cele mai vechi orașe din Mesopotamia (Siria de azi) - idoli abstracți, din alabastru, cu ochi incizati. Amuletele din sticlă albastră, cu iterații, au început să apară în jurul Marii Mediterana prin jurul anului 1500 i.Hr. Dr. Yildiran presupune că pandantivele albastre cu Ochiul lui Horus excavate în Egipt ar putea fi privite ca fiind cel mai influent predecesor al nazarului modern.

Amuleta Hamsa este în formă de palmă deschisă cu un ochi în mijloc și e întâlnită la evrei, creștini și la musulmanii din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, unde simbolul apare la intrarea în case, pe pereții unor magazine, pe pandative, pe obiecte de decor, bijuterii etc.. Numele acesteia provine de la numele arab al cifrei cinci: hamsi. Musulmanii o numesc mai ales „Mâna Fatimei” (Fatima a fost fiica Profetului), la creștini „Mâna Fecioarei Maria”, la evrei Mâna lui Miriam (sora profeților Moise și Aaron). La evrei, ochiul poate fi înlocuit de steaua lui David sau alte simboluri iudaice. Amuletele sunt, desigur, destul de diferite de la unii la alții, „constanta” fiind palma deschisă.

Cel mai adesea e folosită ca protecția împotriva deochiului și poate fi împodobită cu diferite simboluri religioase.

În islam - ca și în multe alte culturi - există și incantațiile care apară de deochi și de demoni; inclusiv în Coran este o Sura dedicată răului cauzat prin mijloace mai puțin obișnuite și împotriva căruia se poate lupta numai cu ajutor divin. După tradiție, există mai multe „mijloace de apărare” împotriva deochiului: valul, desene geometrice, obiectele strălucitoare, fumigațiile care exaltă mirosuri, sarea, coarnele, potcoavele, semiluna și, desigur, Mâna Fatimei (Hamsa).

Ochiul Providenței, adesea îmbrățișat de francmasoni, e menit să simbolizeze atotștiința divinității; e un ochi (ochiul atotvăzător) în centrul unei piramide înconjurate de raze de lumină. Despre Ochiul Providenței unii cercetători afirmă că e de inspirație egipteană (după Ochiul lui Horus sau după Ochiul lui Ra).

În Italia, bărbații și băieții poartă ca amuletă protectoare un mic pandantiv în formă de corn (cornicello), confecționat tradițional din coral roșu, dar are aceleași efecte dacă e din aur sau argint, sticlă sau material plastic. Istoricii afirmă că o amuletă asemănătoare era purtată încă din vremea Romei antice, când era numită fascina, și care ar implica un simbol falic, ca expresie a fertilității menite să învingă primejdia reprezentată de deochi.

Amuleta recomandată în creștinism, împotriva deochiului (și nu numai), este cruciulița (și rugăciunea are rol de protecția).

Panglicile sau șnururile de culoare roșie - culoarea sângelui, adică viața, după cum interpretează, tradițional, etnologii.

Potcoava - care are o formă oarecum asemănătoare cornului de taur sau Lunii; oglinjoare - acestea reflectă, „trimit înapoi”, privirea malefică; semințe sau pietre prețioase cu desen concentric, care sugerează ochiul.

În tradiția românească există fel și fel de metode de protecția, între care se distinge „firul roșu” (care pare acceptat și de Biserică) pe care ar trebui să-l poarte la mână mai ales bebelușii, până când vor fi botezați. În Oltenia (Vâlcea), exista obiceiul ca nou-născuților să li se pună scuipat pe buric; în Mehedinți, unei persoane cu ochi albaștri nu i se permitea să vadă copilul înainte de a fi botezat; în Gorj, copiii nu trebuiau lăsați să se privească în oglindă până la vârsta de un an (se credea că se pot deochea singuri); în zona de est a Ardealului și în Moldova se făcea pe fruntea copilului un semn cu cenușa din vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puțin scuipat sau cu funinginea din horn - acest semn din mijlocul frunții trebuia făcut numai de mama copilului (acest gest poate fi regăsit și la evrei, dar e pomenit și la vechii greci și la arabii din Asia Mică). Alte metode de prevenție: purtarea bijuteriilor din aur (care „captează” privirea rea) - remediu regăsit și în alte culturi; purtarea unui obiect de îmbrăcăminte pe dos sau un cățel de usturoi în buzunar. Și, desigur, există descântecele.

Gesturile protectoare au legătură, în special, cu reproducerea, cu fertilitatea (afirmă mai mulți experți). Fiind pericol pentru sănătate/viață, deochiul trebuie contracarat prin gesturi care semnifică viața, perpetuarea acesteia. În Italia, de exemplu, gesturile cele mai cunoscute sunt:

- mano cornuto - degetul arătător și cel mic întinse, cu celelalte adunate. Unii autori explică semnificația ca fiind „coarne de taur”, taurul fiind un vechi simbol al fertilității. Alții cred că este vorba despre Luna Nouă, Luna fiind considerată în multe culturi protectoarea copiilor mici, a mamelor și a animalelor domestice;

- mano fico - degetul mare este trecut printre arătător și mijlociu, gest care ar trimite, în viziunea unor cercetători, la actul sexual.

Un alt gest este de a „scuipa” asupra celui lăudat pentru a-l feri de un eventual deochi.

„Urâțirea” simbolică a copiilor, pentru a nu fi lăudați sau priviți cu admirație excesivă sau cu invidie - semne de fard negru, funingine sau praf pe față (cum se obișnuia în India, Bangladesh dar și prin Orientul Mijlociu).

Dacă amuleta nu și-a făcut efectul sau dacă omul neprotejat a fost deocheat există unele remedii care par „a lua răul cu mâna”. Toate aceste ritualuri implică, în principal, apa, în funcție de regiune: ulei de măsline turnat în apă, tăciuni aprinși stinși în apă (mai nou se folosesc chibrituri aprinse stinse în apă), ceară picurată în apă - și în acest timp se rostește un descântec.

În America Latină, ochiul rău e cunoscut ca „mal de ojo” și credința e răspândită mai ales în zonele rurale. În Puerto Rico nou-născuților li se oferă o amuletă numită azabache (o piatră prețioasă neagră, un tip de lignit), pentru a-i proteja de deochi. Amuletele, in general,  simbolizează un ochi și sunt, de regulă, albastre - culoarea simbolizând cerul sau evlavia. Pentru protecție - sau ca leac - se fac și farmece, poțiuni și vrăji. Usturoiul este la fel de bun și în unele părți se crede că numai rostirea cuvântului „usturoi” oferă protecție. Cei care cred că au fost vătămați de deochi caută șamani, vrăjitori, vindecători spirituali pentru a scăpa de blestem.

Există mai multe moduri de vindecare. În Mexic, de exemplu, se utilizează un ou crud. Oul e un simbol universal al purității și nașterii; se spune că absoarbe energiile malefice. Oul se trece peste fruntea și corpul celui presupus deocheat apoi e spart în apa dintr-un vas și formele rezultate sunt examinate - dacă apare o formă ovală sau de ochi e semn că puterea ochiului rău a fost contracarată cu succes. În India se aprinde un foc cu al cărui fum este afumat cel presupus deocheat; în Iran se folosesc semințele unei plante care, aruncate în foc pocnesc și se sparg, împrăștiind un fum mirositor folosit pentru a-i afuma pe cei deocheați (se spune că, uneori, ritualul se desfășoară și în restaurante, preventiv, pentru că acolo oamenii sunt expuși privirii multor străini). Cele mai simple protecții din tradiția românească par a fi atingerea călcâiului, apoi fruntea copilului, spunând, la ieșirea din casă: Când s-o deochea călcâiul, atunci să se deoache și copilul sau „scuipatul” în sân spunând: Ptiu, ptiu, să nu fie de deochi.

Azi, amuletele de apărare împotriva deochiului au devenit aproape o modă. E posibil ca, în timp, semnificația și istoria acestor amulete să se piardă. Unele interpretări actuale (utilizarea lor în modă, de exemplu) au stârnit temeri de însușire culturală, în special cu privire la amuleta hamsa, care deține un loc sacru atât în iudaism cât și în islam.

Profesorul Yildiran este de părere că nu e o problemă reală acest aspect, simbolul având capacitatea să depășească granițele - fie acestea culturale, geografice sau religioase - și e mai mult decât un decor. „Ochiul rău” e o rămășiță din chiar zorii civilizației, care se referă la cele mai profunde și durabile credințe ale umanității. În plus, spune profesorul, cine poartă o astfel de amuletă fără a cunoaște semnificația nu numai că ar putea face inutile abilitățile de protecție dar ar putea atrage un blestem și mai puternic - desigur, pentru cei care, în general, cred în blesteme.

Surse:

* https://www.livescience.com/40633-evil-eye.html

* https://www.bbc.com/culture/article/20180216-the-strange-power-of-the-evil-eye

* https://en.wikipedia.org/wiki/Eye_of_Horus

* https://ro.wikipedia.org/wiki/Hamsa

* https://www.descopera.ro/maratoanele-descopera/fenomenele-paranormale/4672550-deochiul-privirea-care-secatuieste

Image by Peter Lomas from Pixabay (Ochiul lui Horus)

Mâna Fatimei

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Khamsa_pendant.jpg

autor: https://en.wikipedia.org/wiki/User:Leandros

Mâna lui Miriam aceeași sursa wiki: Hamsa