Ziua îndrăgostiților. Valentine de oțet

Istoria Zilei Îndrăgostiților și povestea patronului său sunt învăluite în mister. Există mai multe variante ale istoriei sărbătorii dar niciuna nu poate fi dată ca find certă.

Biserica Catolică recunoaște cel puțin trei sfinți cu acest nume și toți au fost martirizați.

Unul ar fi fost un preot care a slujit în secolul al III-lea la Roma, în vremea lui Claudius al II-lea. Împăratul a decis la un moment dat că bărbații necăsătoriți sunt soldați mai buni decât cei căsătoriți și a interzis căsătoria tinerilor. Preotul Valentin a considerat că ceea ce-a făcut împăratul e o nedreptate și a continuat, în secret, să oficieze căsătorii pentru tinerii îndrăgostiți. Când împăratul a aflat a dat ordin ca preotul să fie condamnat la moarte.

Alte surse susțin că episcopul Valentin de Terni e la originea sărbătorii - acesta a fost decapitat la ordinul lui Claudius al II-lea, în afara Romei.

Potrivit altei legende, un tânăr pe nume Valentin, îndrăgostit de o tânără fată - probabil fiica gardianului său, care-l vizita în temniță - înainte de fi executată sentința a trimis iubitei o scrisoare pe care a semnat-o „de la Valentin al tău” - expresie care se folosește și azi.

Indiferent care Valentin e la originea sărbătorii toți au fost caracterizați ca fiind simpatici, curajoși și romantici.

Felicitările de Sf. Valentin au fost populare încă din Evul Mediu, dar în scris au început să apară după 1400. Cea mai veche dedicație cunoscută este o poezie scrisă în anul 1415 de Charles, duce de Orléans, pentru soția sa, în vremea când era închis în Turnul Londrei ca urmare a capturării sale în bătălia de la Agincourt. Câțiva ani mai târziu, Henri al V-lea ar fi angajat un scriitor (John Lydgate) pentru a compune o felicitare către Chaterine de Valois.

De prin epoca victoriană și până azi îndrăgostiții schimbă felicitări cu ocazia zile de 14 februarie, exprimându-și sentimentele în scris.

Cei a căror iubire nu era împărtășită sau cei care doreau să scape de insistențele persoanelor pe care nu le iubeau au început să trimită Valentine de oțet, cărți poștale ironice, inscripționate cu fel și fel de caricaturi și rime satirice menite să-i rănească pe destinatari - erau răutăcioase, ironice și chiar crude. În 1885, în revista Pall Mall din Londra (a apărut lunar între 1893-1914) e menționat un bărbat care și-a împușcat soția in gât pentru că a primit o „valentină de oțet”.

Aceste felicitări acide, care erau disponibile în magazine, par a-și avea originea în anii 1830-1840, în America, apoi au traversat oceanul spre Europa, afirmă Annebella Pollen, istoric de artă și design, care a studiat felicitările descoperite întâmplător când lucra la un proiect despre dragoste și modul în care „se face curte”.

Cu timpul, felicitările ironice au depășit granițele iubirii și fiind foarte ieftine și le permitea oricine, așa că fiecare putea trimite o mică „atenție” celor care l-au dezamăgit, șefilor, vecinilor, dușmanilor sau membrilor de familie.

Erau considerate dezagreabile, vulgare chiar dacă erau trimise în glumă. Uneori, poștașii londonezi au confiscat acele felicitări considerate prea vulgare pentru a fi livrate. Presa vremii relatează despre încăierări, dosare în justiție, sinucideri și tentative de omor, afirmă A. Pollen. Presa acuza producătorii și comercianții pentru instigare la comportament antisocial; unii oameni s-au plâns pentru distrugerea semnificației zilei de Sfântul Valentin care ar trebui să fie o sărbătoare a iubirii. Moda de a trimite „valentine de oțet” a trecut cândva în anii 1940.

Traducere text felicitare (variantă proprie)

O domnișoară fandosită

Zâmbetul care se vede pe fața ta,

Întinzându-ți gura pentru a-ntâlni urechile,

Crezi, desigur, ca-i dulce ca mierea,

Dar, dragă fată, e doar hazliu.

sursă valentina de oțet wikipedia - domeniul public

mai multe info:

https://www.history.com/news/victorian-valentines-day-cards-vinegar?l

Image by Please Don't sell My Artwork AS IS from Pixabay