Pun eu mâna pe tine

Ieri la prânz, plimbând câinele, am asistat la o scenă hazlie: o mamă și băiețelul ei de vreo 5-6 ani. Au coborât din mașină în parcare și au pornit spre bloc. Băiețelul a urcat pe bordura unui rond cu zonă verde plasat ca un sens giratoriu în circulația autovehiculelor. Rondul verde, mărginit de gard viu. Pe unde urmau să treacă cei doi se formează baltă lată și adâncă de câte ori plouă. Acum era baltă, dar nu foarte lată, putea fi ocolită și pe carosabil, dar băiețelul a ales bordura, mergând în echilibru, atingându-se de gardul viu, pe marginea bălții. Mama, încărcată cu bagaje, îi strigă de vreo câteva ori să coboare „de acolo”. Copilul, nimic. Și-atunci mama își asprește tonul. Copilul, ascultător de data aceasta, coboară fix în baltă și merge înainte. M-a pufnit râsul! Pe mamă la fel. Nu cred că voia să fie severă - oricum, nu i-a ieșit, pentru că se simțea veselia în glasul ei, când se avânta după micuț: „Lasă, că pun eu mâna pe tine!” Puștiul grăbea pasul prin baltă, mama la fel, pe lângă baltă, zdruncinându-și bagajul și râzând deja! Băiețelul chicotea! S-a oprit și și-a așteptat mama când a ajuns la marginea bălții.

În zonă, balta în cauză pare a fi pasiunea copiilor.

Image by Anita S. from Pixabay