De ce câinii nu trăiesc cât oamenii

Cândva, pe o pagină de fb, am citit o povestioară simpatică, scrisă de un veterinar. Poate e inventată, poate e reală. În fond, nu contează dacă s-a întâmplat sau nu pentru că este o poveste care-mi place.

M-a întrebat cineva: Care e cel mai dificil lucru când ai un câine?

I-am răspuns: Să îi spui la revedere...

Un medic veterinar a fost chemat la un câine bolnav care avea vârsta de 13 ani. Membrii familiei, părinții și un copil în vârstă de șase ani, iubeau foarte mult câinele și sperau la o minune. Toți trei erau lângă bătrânul lor prieten cu blană și au aflat de la veterinar că tot ce ar mai putea face pentru el este să-l ajute să treacă Podul Curcubeu, pentru că avea dureri din cauza bolii. Cât timp injecția își făcea efectul copilul îi oferea ultimele mângâieri, părând foarte liniștit, senin, iar adulții se întrebau dacă el înțelege ce se întâmplă. Dorind să-i explice, veterinarul a deschis discuția despre „de ce câinii trăiesc mai puțin decât oamenii?”

- Eu știu de ce! a zis copilul. Oamenii vin pe lume pentru a învăța să trăiască frumos, să iubească pe alții, să fie buni. Câinii, când se nasc, știu să facă asta așa că nu e necesar să trăiască la fel de mult ca oamenii.

Dacă un câine ar fi învățătorul oamenilor - se gândea veterinarul - ne-ar putea învăța:

- când cei dragi revin acasă să alergam la ei și să-i salutăm cu bucurie;

- să nu ratăm nicio ocazie de a ne plimba în natură;

- să evităm să „mușcăm” atunci când un „mârâit” este suficient;

- când cineva are o zi nu prea bună să ne așezam lângă el, tăcuți, să simtă că-i suntem aproape.

Cine are un câine știe toate aceste mici secrete și multe altele.