Defrișați, să împădurim

Dacă n-ar fi de plâns ar fi de râs!

În Jurnalul din 7 februarie 2022 – pe suport de hârtie – citesc un titlu scris cu litere mari: Uriaș atentat ecologic pus la cale de stat: tăierea unui milion de hectare de pădure!

Știu că sunt în România și mă pot aștepta la absolut orice din partea celor care administrează statul, dar chiar așa, să-mi stea ceasul? Iau ziarul (pentru că am cumpărat o carte - nu cumpăr ziare) și fug acasă. Deschid la pagina 8:

Statul invită la defrișarea unei suprafețe cât două județe – e un alt titlu. Încep să citesc: (...) Una dintre cele mai mari aberații din țara noastră este cerința Ministerului Agriculturii de defrișare a suprafețelor de pășune împădurită, pentru acordarea subvențiilor (n.b. se referă la subvențiile de la APIA). Aceste suprafețe însumează peste 500.000 de hectare, în toată țara (...) dar nu se ține cont nici de faptul că aceste păduri naturale contribuie la rezolvarea unor probleme de mediu, nici de eficiența lor pentru agricultură, în zonele unde există de sute de ani.

Prima observație: cele un milion de hectare anunțate pe prima pagină sunt, de fapt, cinci sute de mii (și ceva, eventual, sau mai puțin). Prea mulți citesc doar titlurile diverselor articole, iar acest titlul e cert înșelător, din punctul meu de vedere – dacă nu verificam rămâneam cu ceea ce citisem. A trebuit să caut și să deduc de ce există cerința (nu tocmai obligativitatea) defrișărilor pe pășuni.

A doua observație: e adevărat, statul – prin legile existente – cere proprietarilor de pășuni să defrișeze pădurea care a crescut în mod natural în ultimii 30-40 de ani.

Dar! Există această condiție de defrișare dacă și numai dacă proprietarii de pășuni doresc ajutorul de la stat; ajutorul de la stat se dă numai pentru „hectar pășune”, nu se iau în calcul și zonele cu arbori. Altfel spus: proprietarul primește mai puțini bani, dar e obligat să defrișeze numai dacă vrea bani și pentru suprafețele acelea. Încă un aspect: în unele locuri poate că se justifică defrișarea pentru că sunt multe animale, dar azi nu mai sunt așa de multe animale – motivul pentru care pășunile neîngrijite (în special) au ajuns să fie „Pădurile nimănui”, cum le numesc cei de la WWF, sau pădurile tuturor. Aceste păduri nu sunt cuprinse nici în fondul forestier (unde proprietarii de păduri primesc ceva bani de la stat) nici în „programele agricole” nu se alocă bani pentru întreținerea lor și nici prin „Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR). Și, evident, nu sunt tocmai protejate! Aproape oricine poate băga drujba în acele trunchiuri – când lemnul rezultat e folosit într-un fel, e bine, dar când ceea ce rămâne în urma drujbelor putrezește „la fața locului” nu mai e așa de bine (e chiar rău).

Cred că nu e necesară conservarea „peisajului pastoral” integral (la nivelul anului 2007, cum pare că vrea statul) cu orice preț (costuri), dacă nu mai sunt animale care să beneficieze de pășunile respective.

Statul alocă o căruță de euro pentru împăduriri și pe de altă parte cere defrișări. Aceste „păduri ale nimănui” (crescute pe locul fostelor pajiști neîntreținute) ar putea fi incluse în fondul forestier și întreținute ca atare. Dacă tot sunt păduri acolo și nu mai sunt așa de multe animale erbivore domestice ca până în anul 1990 pot rămâne păduri.

Exploatarea vegetației de pe pășunile împădurite e supusă unor reglementări silvice, dar acestea sunt puțin restrictive: tăierile rase sunt permise pe suprafețe mai mari și regenerările nu sunt promovate, ca exemple. În plus, aceste pășuni împădurite sunt, adesea, terenuri publice ale comunelor – și autoritățile locale și locuitorii din zonă se simt îndreptățiți să se folosească de resursele acestora.

Cu așa haos (și) legislativ e de înțeles că arborii de pe aceste pășuni împădurite sunt mai vulnerabili atât la tăieri legale cât și la cele ilegale, decât pădurile incluse în Fondul Forestier.

Astfel de păduri nu au crescut numai pe pășunile neîntreținute, ci și în preajma râurilor, a pârâurilor, la marginea terenurilor agricole sau pe terenuri la mare altitudine. Chiar dacă nu fac parte din fondul forestier acești copaci nu pot fi tăiați „după ureche”, în funcție de cheful cuiva sau de nevoia lui de lemn.

Certitudini: politici incoerente la nivel național și, într-o oarecare măsură, vid legislativ determinat de indiferență (sau incompetență sau interese ascunse – îmi dau cu părerea în paranteză). Politicienii susțin „lipsa banilor”.

La nivel de Uniune Europeană, finanțarea din Planul Național Strategic este de 5%, în România este de 0,6% deși în țara noastră sunt mai multe păduri decât unele state europene. De ce să investești 5 miliarde de euro în împăduriri când poți investi mai puțin (unde se impune cu necesitate împădurirea – în zonele de câmpie, în zonele de deal și munte, pe terenurile agricole și neagricole, unde se manifestă fenomene de degradare a solului și inundații, ca exemple) și de restu’ să întreții ceea ce deja există.

În lipsa finanțării sectorului silvic, în România se recoltează lemn din pădurile accesibile, dar lemnul din pădurile inaccesibile putrezește, a declarat Cătălin Tobescu (vicepreședinte la Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România – „Nostra Silva”), la o dezbatere de profil unde au participat ONG de mediu, actori importanți din domeniu și doi reprezentanți ai Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Durabile, la începutul lunii februarie a.c.

Conform nu doar legii, ci și „logicii pășunatului”, până la o limită anume trebuie să existe „grupuri de copaci” pentru că arborii au influență benefică asupra vegetației ierboase (nu doar în cazul pășunilor alpine), având un rol de protecție a solului, a pajiștii; sunt loc de adăpost și refugiu pentru animale în caz de intemperii, dar satisfac și nevoile de material lemnos pentru construcții pastorale și pentru foc în cadrul activității de la munte. Fiind necesari copacii pe pășuni ar trebui ca statul să plătească pentru respectivele suprafețe.

În cazul râurilor și pârâurilor, defrișarea pădurilor de luncă din albiile majore ale râurile trebuie făcută doar după o atentă evaluare a efectului defrișărilor, pentru a evita ca efectele negative din aval să nu depășească, uneori în mod considerabil, efectele pozitive locale, care adesea sunt foarte discutabile. Copacii care adeseori cresc pe malul albiei minore, care nu pot fi desemnați ca o pădure, ei reprezentând mai degrabă o lizieră, au un rol esențial în menținerea stabilității albiei minore și menținerea lor este obligatorie, cu excepția cazurilor în care prin amenajări hidrotehnice se urmărește modificarea traseului albiei minore.

Și terenurile agricole trebuie să fie mărginite de arbori – măcar cu rol de protecție.

În 2015, ONU a lansat Agenda 2030 – 17 obiective care trebuie atinse de statele membre până în anul 2030. Unul dintre aceste obiective se referă la Viața terestră: protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării, stoparea și repararea degradării solului și stoparea pierderilor de biodiversitate. Din cele 8.300 de specii de animale cunoscute, 8% au dispărut în totalitate iar 22% sunt pe cale de dispariție. Acest obiectiv e în strânsă legătură și cu pădurile. Administratorii României au zis „da; cum să nu?! 2030 e un termen chiar lung pentru noi” (sigur că n-au zis așa ceva! se gândeau la vreo sută de ani în plus).

Bănuiesc că se știe: fără păduri ne ducem. Sigur, sunt „cercetători” care afirmă că au inventat „copacii artificiali” care pompează oxigen – or fi pe sistemul odorizantelor de cameră: un „puf” din oră-n oră. Dacă-i așa, de ce ne mai facem probleme pentru generațiile viitoare? Vor locui sub o cupolă și vor inspira oxigenul copacilor artificiali. Lăsând gluma la o parte: pădurile sunt parte din sistemul care menține funcțiile vitale ale oamenilor (și nu numai). Acoperă 30% din suprafața terestră și găzduiesc 80% din biodiversitate (procentele pot diferi, în funcție de sursă). Pădurile captează dioxidul de carbon din atmosferă și ne asigură aerul pe care îl respirăm. Oferă o infrastructură organică vitală pentru unele dintre cele mai dense și mai diverse ecosisteme ale planetei și mijloace de subzistență și venituri pentru circa 25% din populația lumii; dețin valori culturale, sociale și spirituale și reprezintă o mare parte a terenurilor populate în mod tradițional de populațiile indigene.

E simplu de dedus unde duc defrișările iraționale. Între altele: se modifică regimul de precipitații (secetă și/sau inundații); se modifică mișcarea curenților de aer (vânturi tot mai puternice); solul se degradează și se erodează; multe specii de plante și animale vor dispărea; în atmosferă va crește cantitatea de dioxid de carbon (efect de seră).

Există proiecte ambițioase, promisiuni, discuții interminabile, lipsind cu desăvârșire faptele care pot face diferența între teorie și practică.

Info pe larg:

♦ https://agro-tv.ro/acuzatii-dure-madr-incurajeaza-defrisarea/

♦ https://wwf.ro/paduri/500-000-ha-de-padure-pot-fi-defrisate-oricand/

♦ https://news.ubbcluj.ro/gestionarea-pasunilor-impadurite-din-zonele-montane-si-taierile-de-arbori-subiect-de-cercetare-la-ubb/

♦ http://www.agrinet.ro/content.jsp?page=320

♦ https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:52019DC0352&from=EN