Flori, puzzle, ciocolată

Primele patru luni din acest an au zburat ca niște gloanțe trase la foc automat. Probabil că luna mai va zbura la fel de repede. Ori s-a „comprimat” timpul ori s-a micșorat ora ori sunt prea multe de făcut ori... Habar n-am de ce pare că timpul zboară! Să zboare cu folos, dacă tot zboară, să fim sănătoși în timp ce timpul zboară și tot așa – de bine să fie!

La sfârșitul lunii martie, într-o seară, m-am străduit să fotografiez apusul!

Am încercat de mai multe ori, reglând diferit telefonul, dar tot n-am reușit să surprind nuanțele de roșu puternic până la roz pe care le avea cerul la nivelul orizontului. Când voi revedea imaginea voi citi și rândurile și-mi voi aminti cât de roșu era cerul. Slabă consolare, dar asta e.

La început de aprilie s-au precipitat evenimentele; nimic de rău! Totul a fost de bine, așa că a meritat „aglomerarea”.

Mama a trecut pe acasă și mi-a adus flori din grădină – nu multe, pentru că drumul e lung, și chiar înfășurate în vată umedă era posibil ca plantele să nu reziste și era păcat să moară prea repede.

Lalele au fost trei. 

Sunt flori sensibile prin definiție, dar au reușit să reziste drumului -poate pentru că două erau boboci; cea care era deja înflorită a mai rezistat o zi, apoi a trebuit să despart firele cu boboci.

Cele trei narcise galbene n-au avut de suferit și-au stat în vază, la fereastră, mai multe zile.

Zambilele... A trebuit să le aleg din buchet pe cele care s-au păstrat mai bine, dar și ele au rezistat eroic mai apoi.

Și-apoi... s-a apropiat Paștele! Ca în fiecare an, am primit un ou de ciocolată cu surpriză. 

Oul a fost mai mic decât cel de anul trecut, dar surpriza a fost o suuurpriză: un mini-puzzle cu personaje care-mi par foaaaaarte cunoscute dar pe care nu reușesc să le identific! 

Am montat piesele în mai puțin de cinci minute, dar cu câtă plăcere! Cu la fel de mare plăcere (dar în mai multe minute) am mâncat și-o juma’ de „coajă de ou” de ciocolată.

Vremea a fost capricioasă. În pomii de pe lângă ferestre au început să apară florile spre sfârșitul lunii aprilie.

Cele ale corcodușului se văd mai clar în poză, dar verdele castanului abia-abia se vedea și-n realitate - foto 3 (acum, frunzele sunt aproape ajunse la maturitate).

N-am uitat de guguștiuci! 

Doi sunt prezenți zilnic în tei, „guguind” să-mi dea de veste că-s acolo și vor grâu. În poză(e) e doar unul, după ce terminase de mâncat.

Porumbeii dau și ei năvală! Îi gonesc, până termină de mâncat guguștiucii și cei mai mulți sunt respectuoși și așteaptă-n tei, dar sunt și câțiva tare nerăbdători, care încearcă să alunge guguștiucii, să mănânce ei. (deasupra bulinei verzui e guguștiucul)

Pe cei nerăbdători îi alung cu mâna, nu cu un „pămătuf” din hârtie, dar... abia se dau duși când îi împing, efectiv! Ieri, unul dintre ei, se „contra” cu mâna mea! L-am împins, ușor, cu degetul, dar el dădea din aripi și părea că-mi „ține contră”. Ce fin e penajul lor! I-am simțit penele de pe corp, sub aripa ridicată. Evident, eu am cedat, și l-am lăsat să-și facă de cap.

Vrăbiile nu reușesc să le fotografiez (nici măcar la fel de rău ca pe guguștiuci și porumbei) când aterizează pe pervaz, iau un bob de grâu, zboară-n tei, îl mănâncă și vin iar, strecurându-se printre picioarele „giganților” porumbei.

Uneori mă gândesc că aș avea o vacanță minunată chiar de-ar fi să stau în balcon și să privesc afară. Pe lângă guguștiuci, vrăbii și porumbei mai sunt în zonă multe ciori, coțofene, din când în când câte o stăncuță, pescăruși (leg. externă), mierle și câteva păsări pe care nu am reușit să le identific. Spectacol mai fac și pisicile de pe-afară, mai ales când le apucă să se joace cu vreun fir de iarbă sau cu vreo insectă. Și-apoi sunt câinii cu stăpân care se plimbă, se hârjonesc; se și latră serios uneori, pentru teritoriu. E animație, nu glumă. Este relaxant.