Mihail Sebastian, in memoriam

Mihail Sebastian, pseudonimul lui Iosif Mendel Hechter, s-a născut în 18 octombrie 1907, la Brăila, în familia unor intelectuali. Alt pseudonim: Victor Mincu.

Studiază Dreptul la București și la Paris; a lucrat ca secretar la o casă de avocatură apoi ca avocat.

Intrarea în literatură i-a făcut-o Nae Ionescu, cel care a fost președintele comisiei sale de bacalaureat. Debutează în publicistică la ziarul Cuvântul (în redacția căruia lucrează mai mulți ani); publică în majoritatea revistelor importante ale vremii: România literară, Revista fundațiilor regale, Viața românească etc..

Debutează editorial cu volumul de proză Fragmente dintr-un carnet găsit (1932). Opere principale: Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul (1940) – influențate de Marcel Proust, Gustav Flaubert și alți romancieri francezi; Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume (considerată a fi capodopera sa), Ultima oră s.a.

Piesele Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost ecranizate – prima a fost coproducție româno-franceză, cu Marina Vlady în rolul principal.

În 1934 publică romanul De două mii de ani: Texte, fapte, oameni – despre ce înseamnă să fii evreu în România. Prefața (antisemită) pe care a scris-o Nae Ionescu aduce cărții o celebritate nedorită (Mihail Sebastian a acceptat să fie publicată acea prefață).

În 1935 publică și Cum am devenit huligan, carte în care adună articolele apărute în presă, un dosar despre cum a fost primită opera sa – la vremea aceea procedeul era foarte modern (André Gide îl folosise în romanul Falsificatorii de bani).

E un scriitor total: a cultivat cu strălucire publicistica, pamfletul, eseul, genul epic, teatrul. Ca dramaturg – personalitate cu totul distinctă în întreaga istorie a artei dramatice românești – este maestrul de necontestat al teatrului poetic.

Din articolele lui Sebastian din Cuvântul se construiește o imagine veridică a lumii interbelice, dar și una atemporală a societății românești din secolele XX și XXI – înlocuind nume și ani, articolele sale sunt valabile și astăzi, dovadă a talentului său scriitoricesc și a capacității sale de a pătrunde esența lucrurilor.

(https://edituravremea.ro/colecțîi/fapte-idei-documente/articole-din-cuvantul-lui-nae-ionescu)

La 7 septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, Mihai Sebastian este licențiat din serviciu, fiind evreu: i se interzice să mai profeseze ca jurnalist şi i se retrage şi licența de avocat pledant. Predă literatura română la Liceul Evreiesc din Bucureșți. În perioada războiului nu are drept de semnătură. Piesa Jocul de-a vacanţa este interzisă. Pentru a face posibilă reprezentarea, la 1 martie 1944, a piesei Steaua fără nume, un fost coleg de liceu, avocatul Ștefan Enescu, acceptă rolul de autor al piesei, sub pseudonimul Victor Mincu. 

La începutul anului 1945 este numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe. În același an, ia fiintă Universitatea Liberă Democratică, unde urmă să tină cursuri și Mihail Sebastian. Dar în ziua de 29 mai 1945, în drum spre Universitate, este lovit de un camion și moare, la vârsta de 37 de ani.

(https://humanitas.ro/autori/mihail-sebastian)

La aflarea veștii, Mircea Eliade, aflat încă în Lisabona (consilier cultural), este copleșit...

Eugen Ionescu îl regretă, și el, foarte mult:

Îl iubeam așa de mult... Mihail Sebastian își păstrase o minte lucidă și o omenie autentică. Era acum un frate, un prieten. Se maturizase. Devenise grav, profund.

În jurnalul său (1935 - 1944), Mihail Sebastian îl amintește pe Eugen Ionescu abia în 1940, când acesta s-a întors de la Paris, agitat, tiranizat în fața antisemitismului vremii. Se teme enorm, pentru că mama lui era evreică și el sigur c-ar fi avut neplăceri – se destăinuise prietenului:

Da, era evreică din Craiova, bărbatul ei a părăsit-o cu doi copii mici, în Franța, a rămas evreică până la moarte. (...) Aș fi vrut să-i spun cât îmi devenise de drag – dar era prea beat ca să fiu sentimental cu el.

Într-o altă pagină, ceva mai târziu, Mihail Sebastian scria despre Eugen Ionescu disperat din cauza războiului și a ascensiunii cămășilor verzi:

(...) Eugen Ionescu, a venit din nou ieri-dimineață la mine, disperat, fugărit, obsedat, neputând suporta gândul că poate îl vor da afară din învățământ. Un om sănătos care află că are lepră poate înnebuni... Eugen Ionescu află că nici numele de Ionescu, nici un tată incontestabil român, nici faptul că s-a născut creștin – și nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de-a fi avut în vinele lui sânge evreiesc.

Eugen Ionescu îi arată prietenului sau o pagină din Jurnalul lui Gide despre literatura evreilor, de un perfect antisemitism și mai apoi, în Cișmigiu la o terasă, aud la un aparat de radio discursul lui Hitler. Eugen Ionescu, palid, se ridică și fuge, spunând că nu mai rezistă. În 21 iunie 1942, Eugen Ionescu pleacă în Franța.

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai lui Nae Ionescu... Prin Nae Ionescu l-a cunoscut pe Mircea Eliade, de care l-a legat o lungă prietenie. A fost prieten bun și cu Eugen Ionescu, care se desprinsese de grupul de la Brăila (al lui Nae Ionescu, să zic așa) din motive de percepție religioasă, mai întâi, apoi din considerente ideologice. Mihail Sebastian, cu o percepție mai acută a prieteniei, deși dezamăgit de mentorul său Nae Ionescu, încă îl mai voia lângă suflet, la fel ca și pe bunul său prieten Mircea Eliade.

Nae Ionescu urmărise să întemeieze religia politica a ortodoxismului românesc, o filosofie colectivistă ostilă liberalismului, parlamentarismului, socialismului (fie acesta și democratic) și oricărei forme de raționalism considerat emasculant și lipsit de viață (...) a avut o viziune totalitară despre fenomenele politice, etice, și religioase, iar tânărul Sebastian a sprijinit această perspectivă anti-pluralistă. Modernitatea era pentru Nae Ionescu prin excelență decadentă, coruptă și corupătoare. Statul burghez era unul fals, artificial, lipsit de legitimitate. Libertățile civile erau mofturi derizorii. Se impuneau decizii rapide, necruțătoare, luate de un Conducător blagoslovit cu providențială carismă. (...) Nu era un ideolog atras de elucubrațiile rasiste.

(https://moldova.europalibera.org/a/28006891.html)

A fost acuzat ba că-i „de dreapta, ba că-i de stânga, și a ajuns să fie marginalizat și de ideologii de dreapta și de cei de stânga – și nici evreii nu l-au iertat din cauza unor scrieri care i-au adus acuzația de a fi antisemit. El ar fi vrut să aibă dreptul să fie un prozator de limba română și să i se recunoască privilegiul de a fi danubian – ceea nici Nae Ionescu nu i-a permis (Amintește-ți că ești evreu! Ești Iosif Hechter, un român din Brăila, de la Dunăre? Nu, ești un evreu din Brăila, de la Dunăre) și nici alții nu i-au permis.

Mihail Sebastian le-a răspuns tuturor în eseul Cum am devenit huligan:

M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident.

Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură a brutalității și tranzacții.

Este aici o flagrantă confuzie de planuri și puncte de vedere, care nu surprinde și, cu atât mai mult, nu indignează pe cine cunoaște legile simple ale culturii românești. Confuzia este în discuțiile noastre publice aproape metodă.

Pentru un spectator calm, felul în care o dezbatere de idei se degradează la noi, pierzându-și liniile directoare și agățându-se de două-trei fleacuri incidente, este o distracție curentă.

Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureștean. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziții personale, lirice și confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte ușor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului.

În vremea când Mihail Sebastian era atacat din toate părțile (din dreapta și din stânga, de legionari și de comuniști, de prieteni și de dușmani, de români și de evrei – era prea evreu pentru naționaliștii români si prea român pentru naționaliștii evrei) Mircea Eliade l-a susținut, mai mult sau mai puțin, deși mai apoi s-a cam distanțat...

Sebastian a apreciat enorm faptul că prietenul său a fost unul dintre foarte puținii (dacă nu chiar singurul) care i-a luat apărarea. Pe pagina de gardă a volumului Cum am devenit huligan, Sebastian i-a compus o dedicație din care rezultă gratitudinea sa: Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [în carte] povestite - și care nu vor supraviețui, dacă vor supraviețui, decât pentru că și el a spus un cuvânt - cel mai frumos. Mihai, 1935.

Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune. În anii 1936-’39, prietenii lui Sebastian erau stingheriți de prezența lui și tăceau atunci când el intra în încăpere.

În decembrie 1937, Sebastian simte că e pe cale să-și piardă toți prietenii, inclusiv "prietenul cel dintâi și cel din urmă, Mircea" (19 decembrie 1937). Într-adevăr, atunci, cu câteva zile înainte de alegerile din 20 decembrie 1937, apăruse faimosul text nefast De ce cred în biruința mișcării legionare, semnat de Eliade în publicația de extremă dreaptă Bună Vestire. Poate neamul românesc să-și sfârșească viața… surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de streini?, transcrie stupefiat Sebastian în Jurnal un fragment din textul publicat de Eliade (17 decembrie 1937)

(https://revista22.ro/cultură/mihail-sebastian-și-mircea-eliade-cronică-unei-prietenii-accidentate)

Fără ezitare, pe față, se arată de partea lui in momente de cumpănă doar patru confrați: Perpessicius, Petru Comarnescu, generalul N.M. Condiescu, Al. Rosetti. Discret, se pronunță în sprijinul său Eugen Ionescu, Radu Cioculescu, Tudor Teodorescu-Braniște, Mihai Ralea. Privilegiul de a fi evreu e ocolit de cei mai mulți deoarece un efect pervers al momentului elimină suflul de umanitate din conturul seismografic al celor repede contaminați de umoarea antisemită.

Peste timp, cartea De două mii de ani a fost tradusă pentru prima dată în limba engleză de Philip Ó Ceallaigh. Scriitorul britanic Paul Bailey, publică în The Guardian, sub titlul Îmi este rușine să fiu trist: remarcabila poveste a unui student evreu în România anilor 1920, o cronică amplă a volumului lui Mihail Sebastian De două mii de ani:

Făcând parte din ceea ce românii identifică drept "generația de aur, interbelicii", Sebastian avea prieteni care vor deveni faimoși la vârsta maturității: Mircea Eliade, "expertul subtilelor diferențe între religiile lumii", Emil Cioran, "filosoful rebel", care s-a mutat la Paris și a devenit unul dintre marii stiliști ai limbii franceze, și Eugène Ionesco, cel care va deveni "marele dramaturg al teatrului absurd" și care a înlocuit vocala "u" cu "o" pentru a-și face numele francez.

*

După moartea violentă și nu tocmai elucidată, în primele zile ale instaurării comunismului, Mihail Sebastian a intrat într-un con de umbră. Faptul că el este considerat azi unul dintre cei mai buni cronicari ai epocii de început al nazismului se datorează fratelui sau Benu, care a reușit să strecoare jurnalul nepublicat în valiza diplomatică a Ambasadei Israelului la București, când a emigrat, în anul 1961.

Manuscrisul a rămas la familia Hechter până după anul 1989. A fost publicat în 1996 la Editura Humanitas. Jurnalul a fost tradus şi editat în mai multe tări: Franța, SUA, Olanda, Cehia, Marea Britanie și Germania (ediția germană a primit, în 2006, Premiul "Geschwister Scholl"). E momentul în care Mihail Sebastian devine faimos, într-un fel în care nu a reușit în timpul vieții.

Câteva citate

Imbecilitatea îndoctrinată e mai greu de suportat decât imbecilitatea pură și simplă.

Din Jurnal 1935 - 1944

Fericiți oamenii cu idee fixă! Ei, cel puțin, își mai pot păstra calmul și mai pot crede că înțeleg.

Orbecăim cu toții într-o imensă, tristă, întunecată mulțime - milioane, milioane, milioane - și moartea nu alege, nu așteaptă. (sâmbătâ, 12 iulie 1941)

Din De două mii de ani

Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citești cărți ca mine, umbli după femei sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu tine însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.

Din Jocul de-a vacanța

Dumneata ești tot ce am detestat mai mult în viață. O fată deșteaptă. Groaznică specie.

Un text interesant despre prietenia dintre Mihail Sebastian și Mircea Eliade:

http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=446&editie=23&autor=de%20Henri%20Zalis

Alte trei articole despre Mihail Sebastian

• https://historia.ro/sectiune/portret/moartea-lui-mihail-sebastian-lovit-de-un-camion-2209913.html
• https://www.artline.ro/Mihail-Sebastian-30052-1-n.html
• https://www.contributors.ro/mihail-sebastian-o-biografie/