In nuvela Tu râzi!, domnul Anselmo este un bărbat in vârstă de 56 de ani, funcţionar cu salariu neîndestulator, aproape chel, cu o nevastă geloasă care se crede grav bolnavă şi având de crescut pe cele cinci nepoţele lăsate orfane de fiul său abia decedat şi de nora care a fugit cu un bun prieten al soţului ei.
Acest domn Anselmo râdea in somn aproape in fiecare noapte şi nevasta îl trezea trăgând de el, enervată şi geloasă, neştiind de ce râde, dar imaginându-şi fel de fel şi necrezându-şi soţul care o asigura că nu visează nimic, că nu ştie de ce râde, pentru că viaţa nu-i oferea nimic amuzant. In final, domnul Anselmo s-a dus la un tânăr medic specialist in boli nervoase, pe care încerca să-l convingă că el nu visează.
- Ei nu, credeţi-ma! Aşa vi se pare […] In realitate dumneavoastră visaţi. In mod sigur. Numai că nu păstraţi amintirea viselor, pentru că aveţi un somn greu. In mod normal ne amintim numai visele pe care le avem atunci când valurile somnului, ca să spun aşa, s-au mai rărit întru-câtva. […]- Ce ticăloşie! lăsă atunci să-i scape domnul Anselmo. Vreau să spun, domnule doctor, ce ticăloşie să fii vesel doar in vis, şi să nu poţi şti! Pentru că, vă jur, nu ştiu absolut nimic! Nevastă-mea mă scutură, strigă Tu râzi!, iar eu rămân năucit uitându-mă la ea, pentru că nu ştiu nici că am râs, nici de ce am râs.Dar, iată: asta să fi fost oare? Da, da. Aşa trebuie să fie. Natura, in mod providenţial, îl ajută pe ascuns in somn. De îndată ce închidea ochii din faţa priveliştii nenorocirilor sale, natura, iată, îi despuia sufletul de toate hainele de doliu şi-l purta cu dânsa, uşor, uşurel, ca un fulg, pe cărările răcoroase ale viselor celor mai vesele. Îi refuza, e drept, cu cruzime, amintirea cine ştie câtor plăceri desfătătoare; dar era cert, că, in orice caz, îi răsplătea, îi întărea pe neştiute sufletul ca să poată fi in stare, a doua zi, să îndure amărăciunile şi adversităţile destinului.
Domnul Anselmo trebui să-şi piardă şi această iluzie. O dată i se întâmplă să-şi amintească… Visa cum un coleg de serviciu, cu picioarele strâmbe ca un arc, urca cu mare greutate o scară, sprijinindu-se in baston şi, in spatele lui, venea şeful, care se amuza lovind cu bastonul lui in al celuilalt care, abia reuşind să se mai sprijine in baston, renunţa, se apleca şi prindea cu mâinile de treaptă şi începea să arunce cu picioarele, ca un măgar, in şeful care rânjea şi evita loviturile de picioare, căutând să înfigă vârful bastonului său in dosul expus al bietului om şi, in cele din urmă, izbutea – moment in care domnul Anselmo izbucnea in râs.
La asemenea privelişte, domnul Anselmo, trezindu-se cu râsul îngheţat pe buze, simţi că i se frânge inima şi i se taie răsuflarea. Oh, Doamne, de asta râdea, aşadar? de asemenea nerozii? Strânse buzele într-o strâmbătura de profundă scârbă şi rămase cu privirile pierdute. De asta râdea! Aceasta era toată fericirea de care crezuse că se bucură in vis! […] Însă spiritul filosofic, care de atâţia ani îi călăuzea mintea, îi veni şi de astă dată in ajutor şi-i demonstră că era foarte natural să râdă de stupidităţi. De ce voia să râdă? In situaţia lui trebuia să devină stupid, ca să poată râde. Altfel, cum ar fi putut râde?
Luigi Pirandello
s-a născut la
Luigi Pirandello se căsătoreşte cu fiica unui asociat al tatălui său şi au împreună trei copii. Un accident la mina tatălui său (in 1903) declanşează un şir de nenorociri in viata lui: soţia suferă o pareza care lasă grave sechele psihice (el a îngrijit-o cu răbdare şi devotament timp de 20 de ani, suferind voluntar, şi claustrarea, pentru a fi alături de ea când a fost închisă la ospiciu), situaţia materială devine precară şi ajunge, la un moment dat, in pragul sinuciderii. A considerat întotdeauna munca drept “cel mai bun leac împotriva răului vieţii”.
A scris 250 de nuvele, 8 romane, 40 de lucrări teatrale. A fost un scriitor quasinecunoscut până la sfârşitul primului război mondial, când “pirandellismul” a ţâşnit ca o rachetă, prilejuind cele mai pasionante dezbateri. Din paginile sale dense, pătrunse de un umor sec, se desprinde, foarte clar, protestul pirandellian împotriva lumii burgheze şi a regulilor sale rigide, împotriva lanţurilor sociale.
Luigi Pirandellor a murit in 10.12.1936, la Roma, la doi ani după ce a primit Premiul Nobel pentru literatură – pentru îndrăzneaţa şi ingenioasa renaştere a artei dramatice şi scenice, a motivat juriul premiul.
In buddhism, lotusul simbolizează puritatea, fidelitatea, creativitatea şi iluminarea.
In Cambodgia, florile de lotus cresc sălbatic dar sunt şi cultivate. Floarea este utilizată in general pentru a decora locuinţele şi ca ofrande, dar şi in consumul alimentar – totul e comestibil la această plantă; tulpinile lungi pot fi folosite in salate şi mâncăruri de legume; rădăcinile pot fi consumate dar trebuie bine fierte pentru îndepartarea eventualilor dăunatori; seminţele seamăna cu cele ale stejarului şi pot fi consumate crude, după ce sunt scoase din coaja – la gust seamănă cu nuca.
Minunata floarea de lotus a devenit simbol al Cambodgiei. Deoarece noaptea se închide şi se scufundă, iar dimineaţa se înalţă deasupra apei este considerată simbol al trezirii la viaţa spirituală (nu doar in traditţa buddhistă). Multe temple din Cambodgia – inclusiv celebrul Angkor Wat – sunt construite după “modelul” florii de lotus.
 |
Templul Angkor Wat (marele templu) a fost construit in secolul XII de un rege local şi e cel mai bine conservat loc din punct de vedere arheologic. Este cel mai important centru religios – prima dată a fost hindus, dedicat zeului Vishnu, apoi a devenit buddhist. Arhitectura este caracteristică khmerilor, cei care, in jurul anului 400 e.n. au creat pe actualul teritoriu al Cambodgiei statul numit Chen-la, influenţat de cultura indiană şi care a atins apogeul in jurul anului 700 sub conducerea rajahului Jayavarman I. După mai multe urcuşuri şi coborâşuri ceea ce devenise Imperiul Khmer a dispărut complet in secolul XV, pe teritoriul său dezvoltandu-se diferite regate hinduse şi buddhiste (wikipedia).
Am citit romanul, am văzut filmul. Am văzut şi ecranizarea din 1978, cu Peter Ustinov in rolul lui Poirot, şi episodul din serialul Poirot (1989-2013), cu David Suchet in rolul faimosului detectiv belgian, Hercule Poirot, excentric şi rafinat. Cred că de-a lungul timpului mi-am imaginat cam cum ar trebui să miroasă o adunare de indivizi bogaţi, aşa cum îmi imaginam cam cum trebuie să fi mirosit pe strazile Londrei, de exemplu, cândva in evul mediu.
Actualizare, mai 2023: Am vazut si filmul lansat in anul 2022... Pentru mine a fost o mare dezamagire din mai toate punctele de vedere: rochiile femeilor, costumele celor care deserveau vasul, "diversitatea obligatorie"...
 |
| sursa |
Acţiunea romanului Moarte pe Nil scris de Agatha Christie şi publicat pentru prima dată in 1937, se desfăşoară cândva in anii 1930 şi se învarte in jurul unei moştenitoare foarte bogată, frumoasă şi elegantă dar destul de arogantă şi, oarecum, dominatoare. Toate personajele care apar au – mai mult sau mai puţin – o legătura cu această domnişoară Linnet Ridgeway. In principal, totul se întâmplă in Egipt – in cea mai mare parte pe Nil – personajele fiind într-o croaziera de lux pe acest fluviu.
Despre Linnet Ridgeway (viitoare Doyle) îmi imaginez că se parfuma discret, cu parfumuri fine. Poate folosea Chanel No. 5, lansat de Coco Chanel in 1921 şi care, la vremea aceea, era accesibil numai celor cu venituri substanţiale. Sau, poate, folosea Shalimar, lansat de Guerlain in 1925. Poate Joy, de Jean Patou, creat in 1929, un parfum despre care se spune că a fost foarte apreciat in ani 1930, neschimbat până azi, şi in care sunt combinate varietîţi de flori rare in concentratie mare: iasomie, trandafir bulgăresc, ylang-ylang, trandafir de mai, tuberoza; un parfum elegant şi opulent.
Pe scriitoarea Salome Otterbourne - un fel de a spune scriitoare, deoarece cărţile ei erau interzise in biblioteci pe motiv că sunt indecente şi am dedus că erau, cumva, o formă de răzbunare pe diferite persoane din societate (sau doar bârfe) - mi-o imaginez duhnind a parfum, lăsând in urma ei dâre. Cât de bun ar fi un parfum, dacă cea care-l poartă lasă dâre in aer asta spune despre respectiva că nu-i tocmai o persoană stilată, chiar dacă pare a fi. Salome nici măcar nu pare stilată – se împopoţonează şi gândul îi e numai la sex – încă se crede tânără, frumoasă irezistibil şi consideră că bărbaţii trebuie să-i cadă la picioare. Ar putea cădea la picioarele ei, leşinaţi de parfum puternic şi miros de alcool (scriitoarea fiind prietena bună cu paharul).
Mi-o imaginez pe scriitoare folosind parfumul Tabu de Dana, creat de Jean Carles, care a fost lansat in 1932; un parfum oriental floral care mai exista şi azi. Notele de vârf ale acestui parfum sunt portocala, bergamot, neroli, coriandru; notele de mijloc: cuişoare, iasomie, ylang-ylang, tradafir, narcisă iar notele de baza sunt zibeta, vetiver, cedru, paciuli, mosc, raşina benzoică. La momentul apariţiei mulţi l-au considerat a fi “parfumul femeilor uşoare” - poate pentru că era puternic şi senzual. Ceva mai târziu a început să fie apreciat.
Pe Jacqueline de Bellefort, prietenă cu frumoasa Linnet şi căreia aceasta din urmă îi “suflă logodnicul”, mi-o imaginez folosind un parfum prea dulceag pentru gustul meu. Imi imaginez că ar putea fi Arpege, de Lanvin, un parfum floral lansat in 1927 şi care a devenit popular abia prin anii 1950.
Louise Bourget, servitoarea Linnetei folosea, probabil, parfumurile angajatoarei sale, dar turna pe ea – aşa imi imaginez, şi nu pentru că era servitoare, ci pentru că avea un iubit egiptean pe care, probabil, voia să-l cucerească doar pentru ea (acesta având deja o soţie).
Rosalie, fiica scriitoarei Salome, îmi pare a fi dintre acei copii care trăiesc in umbra părinţilor lor celebri (negativ celebru înseamna tot celebru) şi încearcă să fie altfel decat aceştia şi din acest motiv îmi imaginez că nu folosea parfum.
La fel, fără parfum – semn al “capitalismului decadent” – îmi pare a fi şi Jim Ferguson, un tânăr care citea “Capitalul” lui Marx şi se credea luptător pentru egalitate între clasele sociale.
Doamna Van Schuyler pare a fi o bogătaşă scăpătată sau, oricum, una obsedată de bijuterii – a plecat in croaziera pe Nil doar pentru că Linnet Ridgeway – măritata acum cu Simon Doyle – îşi petrecea acolo luna de miere şi avea un şirag minunat de perle, pe care respectiva şi-l dorea. Cred că, deşi hoaţă, folosea parfumuri de calitate şi nu turna pe ea - cred că Shalimar i se potrivea.
Doamna ei de companie a cleptomanei amintita mai sus, Bowers, are alură masculină şi mă gândesc că parfumul era ultima ei
grijă. Mi-o imaginez folosind Blue Grass,
de Elizabeth
Se zice că bărbaţii din anii 1930 nu prea foloseau apă de colonie - in ideea că bărbatul trebuie să miroasă bărbăteşte - dar acest produs (apa de colonie) se comercializa (aveau acces mai ales cei cu dare de mână) încă din anii 1920, devenind popular prin anii 1950-1960.
Bărbaţii anilor 1930 (cei bogaţi, in special) puneau accent pe curăţenie, in primul rând, şi foloseau săpunuri de bună calitate atât pentru spălat cât şi pentru bărbierit. Pentru a-şi aranja părul mai era la moda Brilliantina, dar mai puţin ca in anii 1920. Majoritatea erau raşi – cei care aveau barbă sau mustaţă stufoase încercau să ascundă vreun defect, vreo cicatrice. Cele mai multe produse cosmetice pentru bărbaţi erau pe bază de citrice. Erau şi bărbaţi care utilizau câteva picături din parfumul destinat femeilor.
Avocatul englez al Linnetei Ridgeway, Andrew Pennington, delapidator, îmi pare a fi genul de bărbat care îşi parfumează faţa cu apă de colonie de proastă calitate.
Avocatul american al Linnetei, e un tip distins şi discret, deci şi apa de colonie – dacă ar fi apreciat-o - ar fi folosit-o cu măsură.
Doctorul Bressner, un tip cu metode de tratament controversate, îmi pare a mirosi mai mult a substanţe medicinale decât a vreun parfum, dar dacă folosea apă de colonie cred că folosea prea multă şi parfumul se amesteca rău cu mirosul de medicamente.
Simon Doyle, falitul fost logodnic al prietenei actualei soţii e un dandy cu stil - dacă nu ţii seama de faptul că şi-a părăsit logodnica pentru prietena acesteia – deci cred că ştia să folosească apa de colonie astfel încât să nu leşine femeile din cauza mirosului. Pe acest tip mi-l imaginez parfumat cu Zizonia (unisex), de la Penhaligons (lansat in 1930 şi relansat in 2001), un parfum oriental misterios, cu note de condimente arse, piper şi patchouli (acest ingredient pare a fi fost cel mai apreciat in acei ani), dar şi cu note de portocale dulci, vetiver şi ghimbir.
L-am lăsat la final pe Hercule Poirot, detectivul belgian pe care mai toată lumea îl numeşte francez. Poirot e un tip sofisticat şi, cumva, cu fixuri. Când doarme foloseşte plasa pentru păr şi pentru mustaţă mă gândesc că folosea ceara, să păstreze forma mustăţii pe timpul zilei şi, poate, folosea şi briliantina, pentru a da strălucire părului. Bineînţeles că foloseşte şi after shave (precum Aqua Velva, un produs introdus pe piaţă in 1928 de compania JB Williams) sau apa de colonie. Îmi imaginez că in preajma lui se simte un miros de tutun amestecat cu mirosul uleiului de păr şi, eventual, al apei de colonie.
Descrierea lui Hercule Poirot din romanele pe care le-am citit – aşa cum mi l-am imaginat eu pe detectiv – se potriveşte mai mult cu personajul interpretat de David Suchet şi mai puţin cu cel interpretat de Peter Ustinov, de aceea l-am descris pe primul.
Toate aceste parfumuri se pot amesteca şi cu mirosul de sudoare – pe Nil e foarte cald – dar şi cu mirosul fluviului, al combustibilului folosit de vasul de croazieră ş.a.m.d. Într-un salon mic, aşa cum era cel de pe vasul de croazieră, parfumurile devin mai puternice datorită căldurii iar amestecul lor in aer poate fi ameţitor.
Aşa-mi imaginez eu ca miros personajele din romanul “Moarte pe Nil”. Am omis cateva personaje desi nu sunt doar "aparitii episodice".
