Despre cărţi şi scriitori. Ziua internaţională a scriitorilor

Azi este Ziua Internaţională a Scriitorilor. Le aduc un modest omagiu scriind ceea ce trei dintre autorii preferaţi (români) au scris despre cărţi şi scriitori. Am ales, evident, doar fragmente din ceea ce aceştia au scris despre cărţi, autori, lectură.

Marin Preda spunea că o carte bună e aceea care transmite, într-o modalitate estetică acceptabilă, un adevăr social şi psihologic.

Mircea Eliade este de părere că orice se întâmplă in viaţă poate constitui un roman, şi in viaţă nu se întâmplă numai omoruri, căsătorii sau adultere, se întâmplă şi ratări, entuziasme, filosofii, morţi sufleteşti, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma in epic, orice a fost trăit sau ar putea fi trăit. O mare creaţie epică reflectează in bună parte şi mijloacele de cunoştere ale epocii, sensul vieţii şi valorile omului, cunoaşterile ştiinţifice, filosofice. ***

E cu desăvârşire inutil să cetim acele sute de cărţi care nu ne spun nimic, care nu ne emoţionează, nici nu ne îmbogăţesc, acele sute de cărţi mediocre, seci şi uneori dăunătoare. Asemenea cărţi se recunosc repede; după zece sau douăzeci de pagini. Se recunosc prin fluviul lor mediocru de fapte nesemnificative, prin personagiile ireale, abstracte şi inerte, prin mediocritatea analizelor, prin truismele filozofice şi limba literară lipsită de orice valoare. (Mircea Eliade, Arta şi tehnica lecturii, conferinţă din 24 august 1935)

*

Scrie bine acel scriitor care, înainte de orice preocupare teoretică (tendinţă, artă pentru artă etc.) simte nevoia de a scrie, aşa cum un muzicant simte nevoia să facă muzică sau un matematician să gândească matematic: “simte nevoia”, adică: nu poate trăi altfel, nu poate trăi fără să scrie. Publicarea, difuziunea, succesul sau insuccesul cărţilor pe care le scrie sunt elemente secundare. Ele pot promova o vocaţie literară, sau o pot atenua; in niciun caz nu o pot decide, nici zădarnici. […] Creaţiile artistice alcătuiesc un model ideal pentru omul ca atare, nu pentru faptul că in ele acesta îşi alege modelul care trebuie imitat - ci pentru că o creaţie artistică înseamnă exprimarea unui act de libertate, şi omenirea se îndreaptă (cu câtă trudă şi cât sânge!) către eonul libertăţii creatoare, a unui nou mod de a fi in Univers.[…] (Mircea Eliade, in Scrisul şi misiunea literaturii, eseu publicat in Luceafărul, mai 1949)

*

Grija pentru unitate şi sistem n-au avut-o şi n-o vor avea nicicând acei care scriu în momente de inspiraţie, când gândul este o expresie organică şi personală ce urmează fluctuaţiile şi variaţiile dispoziţiei nervoase şi organice. Unitatea perfectă, preocuparea de sistem şi de consecvenţå indicå o viaţå personalå cu puţine resurse, schematică şi fadă întocmai ca şi contradicţiile din capriciu sau dintr-un paradox facil. Numai contradicţiile mari şi periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viaţă spirituală fecundă, deoarece numai in ele fluxul şi abundenţa lăuntrică îşi pot găsi moduri de realizare. […] Tot ceea ce este formă, sistem, categorie, cadru, plan sau schemă, considerate ca aspecte şi tendinţe de absolutizare, rezultă dintr-un minus de conţinuturi şi productivitate, dintr-o deficienţă de energie lăuntrică, dintr-o sterilitate a vieţii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul şi nebunia exaltării absolute. Nu există viaţă spirituală fecundă care nu cunoaşte stările haotice şi efervescenţa din paroxismul stărilor maladive, când inspiraţia apare ca o condiţie esenţială a creaţiei şi contradicţiile ca manifestări ale temperaturii interioare. Cine nu iubeşte stările haotice nu e creator, iar cine dispreţuieşte stările maladive n-are drept să vorbească de spirit. Numai ceea ce răsare din inspiraţie are valoare, ceea ce izvorăşte din fondul iraţional al fiinţei noastre, din zona intimă şi centrală a subiectivităţii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silinţei şi al efortului n-are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligenţei sunt sterile şi neinteresante. Mă încântă îngrozitor elanul barbar şi spontan al inspiraţiei, curgerea bogată a stărilor sufleteşti, sclipirea şi palpitaţia intimă, lirismul esenţial şi paroxismul vieţii spirituale, care fac din inspiraţie singura realitate valabilă in ordinea condiţiilor de creaţie. (Emil Cioran, in Pe culmile disperării, 1934)