Medicamente! Medicamente!

Minciuna ademenitoare înhață adevărul;

La fel tratam și noi ce-i înțelept și depărtat

Prin ocolișuri sau chiar pieziș,

Pe căi indirecte, noi mergem pân’ la capăt.

(Shakespeare, Hamlet, actul II, scena 1; dialogul dintre Polonius și valetul sau Reynaldo).

Mulți oameni vor cât mai multe medicamente. Poate că nu le vor ei, neapărat, dar pentru că toți oamenii (hai, nu chiar toți) vor să trăiască și moară sănătoși companiile farmaceutice îi bombardează cu fel și fel de medicamente și suplimente alimentare (care sunt tot medicamente dar nu au trecut prin toate fazele de cercetare, experimentare, aprobare ca cele numite medicamente).

Când vrei să vinzi ceva creezi nevoia... De exemplu, „Manualul pentru Diagnosticarea și Statistica tulburărilor mintale”, încă de la prima ediție (1952) constituie una dintre cele mai redutabile arme a războiului psihotropic, deoarece delimitează din vreme câmpul de bătaie, enunțând în același timp legi pentru funcționarea acestuia (critica a fost emisă de profesorul Edouard Zarifian în „Prețul confortului, psihotropele și societatea”, 1995). Difuzarea pe scară mondială a criteriilor nord-americane pentru diagnosticul psihiatric a favorizat dezvoltarea acțiunilor de lobby în acest domeniu. Aceste criterii se regăsesc în lucrările Asociației Americane de Psihiatrie, finanțate în mare parte de industria farmaceutică (afirmă tot psihiatrul E. Zarifian). Profesorul Zarifian, o autoritate în domeniul său, denunță dezvoltarea excesivă a consumului de medicamente în Franța (acest consum, însă, a crescut în cele mai multe state considerate dezvoltate). Expertul adaugă o descriere edificatoare: „Ecuațiile simplificatoare se substituie sloganurilor publicitare și condiționează o prescriere automatizată. Tristețe = depresie = serotonină = IRS (antidepresive). Se recurge la un adevărat eșafod pseudo-științific, la împrumuturi din neurobiologie, iar discursul academic e necesar pentru a-l convinge pe medicul care prescrie rețeta”. Azi se vând somnifere la liber, și chiar unele antidepresive – multe le pot prescrie, legal, medicii de medicină generală. Consumul de antidepresive a crescut în ultimii ani, în paralel cu numărul tentativelor de sinucidere (E. Zarifian). Producătorii de medicamente oferă „remedii rapide” pentru tristețe, practic. Depresia este o dereglare a tristeții, deci medicamentele sunt utile pentru o perioadă scurtă, dar multe dau dependență chiar și numai în sensul că oamenii care s-au simțit un pic mai bine la începutul tratamentului refuză să renunțe la această „cârjă”, dar nu-și dau seama că un consum îndelungat al aceluiași produs conduce la creșterea rezistenței organismului la acele substanțe și omul, pentru a se simți din nou bine, are nevoie de alt produs, ceva mai puternic sau altfel. Producătorii de medicamente sunt gata să le ofere.

Orice este scuzabil, atâta vreme cât oferă noi oportunități producătorilor de psihotrope. De la prima și până la a patra ediție a DSM, numărul entităților psihopatologice recenzate a crescut de la 180 la peste 300. Uneori, acestea sunt extrem de îndoielnice: ediția din 1995 a DSM plasa „sindromul premenstrual” (asociat cu o serie de simptome fizice și psihologice) în categoria „tulburărilor psihiatrice”. Din teama de a nu fi considerați „falocrați”, editorii manualului au bătut în retragere numai datorită reacției prompte a grupurilor feministe. Câte tentative au reușit, însă, în comparație cu unele renunțări tactice? (Remi Kauffer, „Corporațiile americane în lupta contra Europei”, Ed. Incitatus, București, 1999)

Se inventează la greu boli și „tulburări”. Chiar și dragostea este o boală care poate fi tratată: tulburarea obiceiurilor și atracțiilor, nespecificată. Copilul mai energic are ADHD (există suplimente pentru întărirea sistemului nervos, care diminuează simptomele). ADHD = tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate, tulburare de neurodezvoltare care are cauze neurobiologice – ce sofisticat sună! Tot mai mulți copii sunt astfel diagnosticați. Ce bine că există medicamente! Îl faci legumă pe copil și ai unul liniștit. Cine are nevoie de oameni energici care ies din rând?

Medicamentele anxiolitice și tranchilizante, care tratează tulburările de comportament sau cele emoționale (unde intră și fobiile, ca exemplu) sunt cel mai des utilizate. Hipnoticele tratează tulburările de somn – somnifere sau sedative – care sunt cam la fel de des utilizate. Anxioliticele sunt populare la extrem și în rândul tinerilor și printre vârstnici, dar cei mai mari consumatori sunt femeile. Este vorba în primul rând de o utilizare incorectă, avertiza doctorul Patrice Boyer de la Institutul Național pentru sănătate și cercetări medicale, în cadrul conferinței de la Bichat din 1995, deoarece doar 30% dintre pacienții care recurg la asemenea medicamente prezintă tulburări de anxietate. Dar la fiecare părere de acest fel, prin care se dorește protejarea sănătății oamenilor – mai ales că efectele negative se pot arăta după mult timp – este combătută de alți medici renumiți. De exemplu, profesorul Frederic Rouillon, psihiatru la spitalul Louis-Mourier (Colombes), declara: Afirmațiile celor care atacă medicamentele destinate sistemului nervos central s-au grupat mereu în jurul unui concept moral – nu e bine ca suferința psihică să fie alinată pe cale chimică. Depinde de suferință, strigă în cor cei care consideră periculoase, pe termen lung, anxioliticele (și nu numai).

Puștii turbulenți sau distrați care fuseseră incluși ani de-a rândul în categoria ADHD, cadrele bântuite de perspectiva concedierii, dezamăgiții în dragoste, insomniacii stresați ajung să nu mai poată funcționa decât cu ajutorul produselor dopante, al amfetaminelor, hormonilor, „alicamentelor” (alimente cu formulă îmbogățită – vezi, de exemplu, ciocolata cu adaos de vitamina D), cocktailurilor supervitaminizante sau chiar steroizi anabolizanți. O prea mare parte a populației este protagonista și victima acestui supraconsum medical.

Concurența pe piața medicamentelor e acerbă, giganții farmaceutici nu se dau în lături de la nici un mijloc pentru a asigura (sau câștiga) supremația în vânzarea unui medicament pe care-l produc. Încep defăimările, articole critice în revistele de specialitate, în cadrul conferințelor de profil tot mai multe și care sunt deschise azi și jurnaliștilor. Specialiștii de top critică un medicament, alți specialișți de top îl laudă; împotriva primilor se declanșează, la un moment dat, un adevărat linșaj mediatic.

În general, dezinformarea necesită un factor amplificator, care poate fi găsit adesea în presă și uneori în intervenția grupurilor de presiune, spune Jean-Jaques Duby, consilier științific la Institutul național al mediului industrial și al riscurilor, într-o lucrare publicată sub îngrijirea profesorului Marian Apfelbaum. Din nefericire, manipularea consumatorilor nu e foarte dificilă. Nu-ți trebuie decât un computer pentru a împrăștia un zvon în lumea întreagă. Ceea ce e legat de sănătate și de siguranță a devenit un subiect sensibil, ideal pentru o manipulare. Consumatorii au ajuns să nu mai știe pe cine să creadă și, în foarte multe cazuri, sunt afectați de neadevăruri milioane de oameni. Dezinformarea nu e niciodată rodul întâmplării, fiind echivalentă cu crima cu premeditare, scrie în finalul cărții sale Remi Kauffer.

Foto.