La nouăzeci de ani!

Luni, 29 noiembrie, o prietenă (și vecină) a împlinit vârsta de nouăzeci de ani! 90! Uau!

Am întâlnit mai mulți oameni care au împlinit (și depășit) această vârstă și simt o oarecare mirare în apropierea lor. Mirare nu e tocmai termenul potrivit, dar nu știu cum altfel să explic sentimentul. Erau trecuți de 90 de ani la un moment dat dar erau atât de... verzi! Debordau de energie!

Străbunica maternă a trăit 101 ani și era vioaie, lucra în gospodărie deși vedea numai lumini și umbre. Am văzut-o doar de două ori, în copilărie, pentru că locuia departe și rar ajungeam pe acolo cu părinții. Când am văzut-o prima dată aveam 3-4 ani și - mi-au zis părinții - am început să plâng, bâlbâind că e... Baba Cloanța, dar mi-a trecut repede frica! Despre străbunica nu pot spune că mi-a fost apropiată, dar nici n-o pot uita.

O vecină de palier, sub ochii căreia, practic, am crescut ne-a fost ca o bunică, peste timp - ea și soțul au fost „a treia pereche de bunici”. A fost învățătoare și, la un moment dat, pentru scurt timp, fusese colegă cu bunicul patern (ea fiind mult mai tânără). Cum se nimeresc, uneori, lucrurile. A trăit 93 de ani, lucidă perfect și în putere până cu vreo trei luni înainte de a părăsi viața. Multe cărți pentru copii am citit din biblioteca ei.

O alta persoană care mi-a fost mai apropiată a fost un domn care la vârsta de 94 de ani (a trăit 98 de ani) urca munții. Am învățat o mulțime de la el, și multe povești de viață (de război, și nu numai, mi-a spus).

A mai fost și o altă doamnă, pe care am cunoscut-o într-un mod pe care-l pot numi ciudat, cu mulți ani în urmă (a trăit 96 de ani). Am mai scris pe undeva (în comentarii pe la cine știe ce postare) că am întâlnit-o când am ajuns „la urgențe”. Mă duseseră prietenii pentru că mă luase cu leșin în drum (să zic așa). Îmi așteptam rândul la consult pe ceva ce s-ar putea numi pat, și doamna în cauză era pe acolo. M-a privit și-a zis că sunt... deocheată! Am zâmbit strâmb, evident, dar „m-a descântat” și mi-a trecut tot răul pe care-l simțeam. M-am ridicat și mi-am văzut de drum alături de prieteni. M-am împrietenit cu acea doamnă - și-am învățat de la ea o mulțime: despre plante, despre leacuri, despre te miri ce! Cred că nu există fir de ceva verde și ea să nu-i fi știut denumirea. În afară de tata ea a fost singura persoană pe care am cunoscut-o și care știa așa de multe despre „ierburi”.

I., care a împlinit 90 de ani luna trecută, e o persoană minunată, care (nici ea) n-a avut o viață tocmai ușoară dar a reușit (a știut) să depășească obstacolele, și-a avut „timp” să ajute și pe alții. Cu ea nu filozofezi despre viață - cred că singura ei filosofie este „viața se trăiește, nu se discută”. Cumva, am sentimentul că cei din generația ei (și din generațiile apropiate) au filosofat mai puțin și au trăit mai intens. Vârstnicii au o vastă experiență de viață și nu-i doare gura să spună că „un șut în fund e un pas înainte”. Ar trebui să-i credem: au ajuns la o vârstă înaintată și sunt optimiști! Unii dintre ei au cunoscut războiul și (în Ro) naționalizarea... Și câte au mai trecut prin ei de-a lungul timpului, dar sunt aici veseli, bucurându-se de viață!

Nu e un om perfect, I., dar calitățile ei sunt mai multe decât defectele. Cine e perfect, la urma-urmei? E genul de om care a știut să facă limonadă din lămâile pe care, uneori, i le-a dat viața. Privind-o, îmi doresc să fiu la fel de tânără - și optimistă - ca ea, când ajung la această vârstă. La fel de tânără și energică precum toți cei amintiți aici mi-ar plăcea să fiu!

Cred că e mare lucru să fii sănătos la această vârstă, să te descurci singur și să ai alături de tine mulți oameni care îți doresc să-ți fie bine, care-ți calcă pragul sau te sună la telefon.

E hazlie, I. Toți cei amintiți aici au avut un simț al umorului (și al ironiei) foarte dezvoltat. Pe la vârsta de 80 de ani I. zicea că-și dorește de ziua ei să nu i se strice proteza dentară! Își mai dorea cărți și reviste cu poze multe pentru că îi era tot mai greu cu cititul, indiferent ce dioptrii ar avea lentilele ochelarilor.

Viața este o călătorie în care adunăm o mulțime de amintiri! Nu știu cum se face că înaintând în viață ne rămân vii amintirile frumoase - cele mai puțin frumoase sunt cumva estompate, nu mai au putere să ne tulbure și le povestim cu detașare - chiar cu umor sau ironie - ca și cum sunt ale altora.

Ce departe a ajuns I. în viața ei! Fiecare zi de naștere este una dintre cele 365 de zile în care Pământul se învârte în jurul Soarelui! Ce călătorie lungă! A îmbătrânit în ani, dar sufletul i-a rămas tânăr.

Un suflet care se supune trupului este un suflet incapabil de evadări spre substanța-mamă, este robul materiei nediferențiate. (Petre Sălcudeanu, în „Un biet bunic și o biată crimă”)

Cândva, cineva mi-a spus că nu se urează „La mulți ani!” persoanelor vârstnice! Ce idee! Ce înseamnă „vârstnic”? 70 de ani, 80, 90...? De ce nu, mai ales când sunt oameni sănătoși, plini de viață?! Cum să nu urezi „La mulți ani!” unor astfel de oameni?! Nu i-am auzind spunând că s-au plictisit de viață, chiar dacă s-au mai plâns de una-alta. Vorba ‘ceea: se plâng de te miri ce tinerii sănătoși...

Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay