Ziua Persoanelor fara Adapost

Lipsa de adăpost este o problemă complexă care afectează milioane de oameni din întreaga lume. Sute de milioane de oameni, în lume, nu au locuință, și câteva miliarde nu au o locuință adecvată.

Nu mai există spații pentru a construi imobile în care să locuiască și cei fără adăpost?! Există. Există și imobile gata construite care sunt goale – din motive diverse. Există locuințe construite din fondurile statului special pentru cei care nu au o locuință sau o locuință decentă? Hm. În Ro au fost câteva scandaluri pe tema ocupării locuințelor sociale de diverse persoane care numai sărace și/sau fără locuință adecvată nu erau... Nu voi înțelege cum se pot coborî unii atât de jos încât să ocupe locurile unor oameni care – în multe cazuri – stăteau în containere de marfă. Adevărul e că nici nu mă mai străduiesc să înțeleg – doar constat ce caracter au unii.

Ziua de 10 octombrie e dedicată celor pentru care strada este acasă: Ziua Internațională a Persoanelor fără Adăpost. Prima dată a fost marcată în anul 2010, ca urmare a presiunilor făcute de oamenii care se ocupă cu ajutorarea celor fără adăpost. Nu sunt sărbătoriți cei care nu au adăpost, dar pe lângă ceea ce se întâmplă zilnic azi e ceva mai mult (ar trebui să fie): existența lor e adusă în atenția tuturor și (unii) au parte de unele activități în plus și de unele ajutoare constând în special din alimente și haine.

Nu mă refer la oameni fără adăpost din perspectivă internațională, dar oamenii fără adăpost din toată lumea se aseamănă – doar regimul politic, dezvoltarea economică a statului și altele de gen diferă.

În Romania sunt orașe unde oamenii fără adăpost au un azil de noapte, dar locurile sunt limitate și e pe principiul primul venit, primul servit (de regulă). În timpul zilei, însă, ei ori bântuie pe străzi cerșind, adunând resturi de mâncare sau pur și simplu plimbându-se cu autobuzul – să treacă timpul sau, în anotimpul friguros, să se încălzească, până se redeschide azilul. Îi recunoaștem după hainele nu prea curate, după aspectul general neîngrijit; cei mai mulți cară în spate un rucsac în care se află toate bunurile lor. Mulți îi consideră leneși și agresivi – puțini sunt cei leneși și puțini sunt cei agresivi, prin raportare la numărul celor fără adăpost. Strâmbăm din nas în apropierea lor, uneori ne temem de ei...

Frica e periculoasă. Creează un mediu în care devine acceptabil să îi tratăm cu furie și ură pe cei care se confruntă cu sărăcia și lipsa adăpostului. Primul pas pentru a înceta acest comportament este să realizezi că această frică este nefondată și periculoasă. (Terence Lester)

Această situație de a fi om al străzii este stigmatizantă și este adesea văzută ca un eșec personal, mai degrabă decât ca o problemă sistemică.

Concepția cea mai greșită despre cei fără adăpost este că s-au băgat singuri în mizerie – lasă-i să se descurce singuri. Mulți cred că acești oameni sunt pur și simplu leneși. Îi îndemn pe aceștia să-și facă un prieten la o misiune locală și să afle cât de greșite sunt aceste presupuneri – zice Ron Hall.

Cei mai mulți dintre cei care numesc strada acasă au ajuns în această situație din fel și fel de motive – nu toate imputabile lor în exclusivitate. Mulți sunt cei care au părăsit casele de copii la vârsta majoratului și n-au știut în ce direcție să pornească atunci când familiile i-au respins. Alții sunt copiii care au fost alungați de acasă și/sau care au considerat că pe stradă le e mai bine decât acasă.

Nu toți cei fără adăpost sunt dependenți de droguri sau au nevoie de îngrijiri de sănătate mintală. Unii sunt oameni normali care au fost doborâți și ți se poate întâmpla și ție. Toți am făcut alegeri proaste în viață. (Sherrilyn Kenyon)

Ca și tine, cunosc oameni care beau, oameni care se droghează și șefi care au crize de furie și își tratează subalternii ca pe niște nimicuri. Toți au locuri de muncă bune. Dacă ar rămâne fără adăpost, unii dintre ei ar deveni cu siguranță și alcoolici, dependenți sau bolnavi mintal. (Elliot Liebow)

În anii 1990, o prietenă avea un chioșc în bazarul de lângă gară (bazar care a fost demolat de mult) și îmi plăcea să-mi petrec pe acolo mare parte din timpul liber pentru că întâlneam tot felul de oameni și aflam o mulțime de povești de viață. Cu acea ocazie am cunoscut un grup de copii (vârste cuprinse între 8-15 ani) a căror casă era pe unde apucau; iarna pe acoperișul unui chioșc de pe unul dintre peroanele gării, unde se acopereau cu cartoane, cartoane pe care le adunau de la cei care aduceau marfă la chioșcurile din bazar. Proprietarii chioșcurilor îi lăsau să ajute la descărcarea mărfurilor – nu erau cine știe ce greutăți – și le ofereau câțiva lei de cheltuială, dar și mâncare și, unii, le permiteau să doarmă în magazii în nopțile geroase.

Uneori stăteam la taclale cu acești copii. Fără excepție, toți cei care au ales să discute cu mine – nu eu am inițiat apropierea – au spus că au plecat de acasă din cauza părinților sau a unui dintre ei (de regulă tatăl). Nu mai mergeau la școală, evident. Unul dintre ei – avea vârsta de 8 ani și avea ochi foarte mari, aproape negri (n-o să uit curând acei ochi) - îmi povestea cu entuziasm că el va fi șofer când se face mare. I-am spus că trebuie să știe să scrie și să citească, în primul rând. De citit, citea, dar cu scrisul era destul de greu. A fost dezamăgit când a aflat că trebuie să știe să scrie. Am întrebat de ce nu aleg să meargă la un centru pentru copii. Au fost de câteva ori – uneori de bună voie (când era foarte frig afară) alteori forțați de polițiștii care îi prindeau. Ar fi rămas dacă... le-ar fi permis să fumeze! Pentru că nu aveau voie să fumeze nici măcar în curte (la vremea aceea se putea fuma cam oriunde) alegeau să fugă imediat ce aveau ocazia, dar mai mergeau să mănânce sau să facă baie. Voiau să rămână împreună și voiau să... fie liberi (a fost exprimarea lor).

Este greu să fii fără adăpost la orice vârstă, dar la 16 ani? Nici nu-mi pot imagina. Când ești un copil fără adăpost, cum îți construiești un viitor sau cum ai un fel de viață? (...) Nu putem uita că există atât de mulți tineri care sunt fără adăpost – și incredibil de vulnerabili. (Stacey Dooley)

În unele cazuri, oamenii fără adăpost și-au încropit adăposturi în zone izolate, încercând să se protejeze de vânt, ploi, ninsori, caniculă (dar și de unii dintre semenii lor), și trăiesc în cutii de carton, practic, pe care le consideră casa lor și unde unii își aduc ce-au păstrat cu ei când au părăsit locuința sau ce au adunat de pe aiurea. Periodic, autoritățile, la presiunea celorlalți cetățeni, dau iama în tabăra oamenilor fără adăpost și îi alungă, și-abia au timp să își adune bruma de lucruri... Și tot așa, din timp în timp, acești oameni rămân cu tot mai puține lucruri care să le amintească faptul că au avut și ei o casă, cândva. Pe unii autoritățile îi internează în vreun azil social unde se presupune că vor fi îngrijiți – cei care sunt în putere pleacă de acolo mai devreme sau mai târziu.

Nu încerca să-i conduci pe cei fără adăpost în locuri pe care le consideri potrivite. Ajută-i să supraviețuiască în locuri pe care le consideră potrivite. (Daniel Quinn)

Fiecare dintre acești oameni fără adăpost are povestea lui. E uimitor cum se poate ajunge pe drumuri... Azi ești stâlp al societății mâine ești nimeni în drum.

Pe străzi este o mare tristețe...

Se poate face ceva pentru acești oameni?! Foarte mulți mai pot fi salvați, doar că e nevoie de bani... Cum se aude o voce care vorbește pentru ajutorarea celor fără adăpost cum încep să strige zeci de voci: Cine plătește pentru asta? Dar se aud foarte puține voci întrebând Cine plătește pentru armament? Cine plătește pentru pensiile speciale? Cine plătește pentru luxul în care sunt cazați unii politicieni? Cine plătește pentru deplasările politicienilor, la schimb de experiență prin țări exotice?

Oamenii fără adăpost (și nu doar ei) nu sunt invizibili doar pentru că cei mai mulți se prefac a nu-i vedea, a nu ști că există... Necazurile lor nu interesează jurnaliștii – moartea lor, uneori, mai interesează, pentru că violența crește numărul telespectatorilor / cititorilor...

Aceste lucruri devin o regulă: că niște oameni fără adăpost mor de frig pe străzi nu este o știre. În schimb, o scădere de zece puncte a burselor din unele orașe este o tragedie. (Papa Francisc)

Image by Pintera Studio from Pixabay