Miercurea fara cuvinte - Doresc unii, pentru Tâmpa...

Ca la Rio...

                                                       în Brașov

Wordless Wednesday (35) este jocul inceput la CARMEN

 

Copiii sunt viitorul Lumii

Îți poți trăi viața doar în două moduri: sau crezi că nu există magie, sau crezi că totul e magie.

Albert Einstein

În micile universuri în care copiii își duc existența nimic nu este resimțit mai acut decât nedreptatea. 
Charles Dickens

Dacă vrem să schimbăm cu adevărat ceva la un copil, ar trebui să analizăm mai întâi acel lucru pentru a vedea dacă nu este ceva ce ar putea fi mai degrabă schimbat în noi înșine.

Carl Jung

Un copil este un înger ale cărui aripi se micșorează pe măsură ce îi cresc picioarele. (?)

Parinții n-ar trebui să-i mintă pe copii niciodată, nici măcar atunci când pare a fi în folosul lor. Minciuna este ceva foarte periculos chiar și în cantități mici. Ea deteriorează conștiința, iar aceasta, împreună cu dragostea, sunt lucruri de valoare eternă.

Pablo Casals

Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri pe care nu le vom vedea.

John W.Whitehead

Timpul prezent este definit de Thomas Carlyle ca ”cel mai mic copil al eternității, copil și moștenitor al timpurilor trecute, cu binele și răul lor, și parinte al întregului viitor, cu noi întrebări și semnificații”, de a cărui înțelegere corectă sau eronată depind chestiunile de viață și de moarte pentru toată lumea, ghicitoarea sfinxului adresată nouă tuturor, ca să răspundem ca și cum am trăi și nu am muri.

Omul care nu mai are nimic de pierdut este cel mai greu de învins.

Goethe

Un om care căruia i-a murit copilul este un om care nu mai are nimic de pierdut. Un om căruia i-a murit copilul este un om care nu se mai teme de nimic; este un om care va trăi cu inima însângerată până la moarte și dacă poate duce o viață normală este un om cu adevărat puternic. Pe acești oameni numai moartea îi poate învinge.

O poveste parfumată despre cărți

Povestea pe care azi o veți citi a fost… declanșată de o rețetă culinară! Veți râde – sau vă veți întrista – dar aceasta e povestea mea! Totul a pornit, să zic așa, de la o postare citită Luni: "Imamul a lesinat..." Am “botezat” mâncarea “imamul leșinat”…

Trebăluitul în bucătarie e cel mai slab punct al meu – între multe altele slabe! Dar am gătit… imam leșinat! Parfumul cărților de bucate îmi este perfect necunoscut, dar îmi imaginez că e de… ceapă călită și vanilie și… piper și cine mai știe ce! Poate! Oricum, am copiat rețeta pe o bucățică dintr-un plic în care sosise o factura și fuga la bucătărie, pentru că îmi plângea gura! N-am idee cum ar trebui să fie la gust “un imam leșinat” dar al meu a fost perfect!

Am primit aprecieri de la cine a mâncat și Vineri – pac! – i-a d’aici vinete, roșii și ce mai trebuie pentru opt porții! Ochii mei se bulbucau! Aveam altele de făcut, dar îmi plăcuse imamul și… hai la muncă, să fac impresie bună musafirilor ce vor veni! 

Scobind vinetele cu lingura am făcut bășici la degeteul arătător! Cât am curățat ceapa din foaie m-am gândit la povestea parfumată a cărților! Așa, foaie după foaie… ca o ceapă… încercam să răsfoiesc o carte, în minte, să găsesc o idee! E ușor să alegi un titlu, dar e mai greu să țesi povestea care să și iasă așa cum trebuie! Ca la gătit! E ușor să citești o rețetă culinară dar e mai greu să prepari produsul – pentru mine e mai greu! În memoria lor, papilele gustative aveau întipărita aroma și mai pofteau!  Exact așa cum eu nu mă puteam sătura de mirosul cărților noi, la fiecare început de an școlar! Ce-mi mai plăcea! Nu și ceea ce conțineau unele: mate, fizică… Gustul acestora l-am prins mai târziu! Dar parfumul paginilor proaspăt tipărite este minunat! Acum, însă, ochii vărsau șiroaie de lacrimi – de la ceapă! Șiroaie de lacrimi au vărsat ochii mei și atunci când bunicul și-a donat cărțile școlii unde a fost învățător! Câtă apă am dat la șoricei atunci! Adoram parfumul acelor cărți – multe foarte vechi, cu pagini care păreau să se fărâme între degete și pe care le citisem cu multă atenție, să nu le frâng! Aveau viață, în mintea mea. Unele miroseau, ușor, a pișcăcios – poate de la vechime, poate de la tutunul rece care se impregnase în unele din cauză că amicii bunicului fumau în “bibliotecă” de câte ori se întâlneau – și o făceau des. Ardeiul iute – nu vă mint! – mi-a amintit parfumul acela al cărților. Da, pentru a “leșina imamul” trebuia să tai, rondele, ardei iuți! Dar trebuia să nu-mi dau cu degetele pe la ochi! Și mi-am dat, să opresc ultimele lacrimi produse de ceapă! Auci! Am clătit bine-bine cu apă dar ochiul s-a înroșit și mă ustura! Așa mă usturaseră ochii când am citit unele cărți foarte vechi, în sala de lectură a bibliotecii județene! Nu-mi venea să cred! Dar cartea era foarte veche și avea un parfum dulceag… și știu că emana ceva care-mi făcea ochii să usture.

Când am pus ceapa în ulei, și a început să se rumenească, mirosea ca în restaurantul hotelului, la mare: a mâncare “la cazan”… Dar mi-am amintit altceva: parfumul cărților citite pe plajă. Miroseau a praf de scoici și a sare… când ajungeam acasă – la munte; cartea păstra acel parfum al mării și ori de câte ori o atingeam îmi aminteam parfumul mării, plajei… Mai găseam și firișoare de nisip și zburam cu gândul la valurile dantelate, în briza sărată! Acesta era parfumul acelor cărți: de briză!

Imam în sus, imam în jos, vinetele cu ceapa cu ardeiul iute și usturoiul mi-au dat o idee! Când a apărut prima carte? Când au început oamenii să scrie? Citisem despre primele “scrieri”, care erau simboluri și descriau – în peșteri, de regulă – diverse scene de vânătoare, în special… “Cărțile” oamenilor primitivi erau acei pereți stâncoși care trebuie să fi mirosit a fum – după ce au descoperit focul – a carne friptă sau a ierburi fierte… Papirusurile și pieile de animal – care în zona de origine a imamului se pare ca au fost inventate – ca și tăblițele prelucrate cu apă și care trebuie să fi emanat un puternic miros de lut până să se usuce în Soare… Cât de diferit trebuie să fi fost și parfumul acelor cărți scrise pe bucați de piele, cu cerneluri fel de fel, sau parfumul celor scrise pe scoarță de copac… Astăzi, unele pagini par a ieși din tipografii gata parfumate! Cred că în această categorie se înscriu – în special – cartile ilustrate, pentru copii.  

Nu mă mir că pasionații au inventat Paper Passion – al cărui ambalaj e creat de Karl Lagerfeld, un pasionat de cărți! Sau Opus, de la Amouage, în cele cinci variante și care arată în stative ca niște cărti în bibliotecă și fiecare această sticluță poartă în ea altă esență, dar toate sunt “parfum de carți” Astfel, oricine iși poate purta parfumul cărților cu el chiar și când e pe plajă, în zone exotice sau pe vârf de munte!

Dar să revin la imamul leșinat! Am pus compoziția în vinetele din care am scos miezul – și părea că sunt pasageri înghesuiți în corabie cu coca neagră de alge – le-am introdus pe toate în peștera întunecată și încinsă numită cuptor. În multe cărți am citi despre galere, despre corăbii cu pânze, despre cuirasate sau nave comerciale. Poate exagerez, dar în unele cărți sunt atât de bine descrise aceste vase încât am impresia că din paginile lor emană miros de alge, praf de pușcă sau de combustibil, ulei de motor sau de grâu și chiar de opiu!

Halucinez, sub influența mirosului de bărcuțe din vinete umplute cu roșii și alte bunătăți? Cărțile îmi par adevărați magneți pentru parfumuri! Păstrează în paginile lor nu doar parfumul vremurilor trecute dar și parfumul celor care le citesc, și al locurilor în care sunt citite sau păstrate!

Tome 1 La Purete, de la Zading & Voltaire, cu esențe de patchouli, de mosc amintește de parfumul vechilor biblioteci… Și povestea continuă…

La Mirela, gazda Clubului Povestii Parfumate

Happy Weekend! (23) - Exerciții pentru un abdomen plat

 Începem exercițiile! Simple! Ușor de executat!

Încălzire ușoară...

și relaxare!

Lenea nu înseamnă să nu faci nimic; lenea înseamnă să fii liber să faci orice.

(Floyd Dell)

Lenea nu e nimic altceva decât obiceiul de a te odihni înainte de a obosi.

(Jules Renard)

Lenea este începutul tuturor viciilor, încoronarea tuturor virtuților.

(Franz Kafka)

**

Doi leneși mergând pe stradă:
- Auzi mah, tu vezi barul din fața noastră, ăla de la colțul străzii?
- Da!
- Cât faci până la intrare?
- Păi, la 50 de metri câti sunt… cam 3 ore!
- Oooo, mah, ‘că nu ești rachetă!!!

Happy Weekend! Editția 23.

Trădarea lunii August

Un joc de șah e viața. Destinul singur joacă.

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne oprește, un timp ne mută încă

Și apoi în cutia neantului ne-arunca.

(Omar Khayyam, Catrene)

Scria Mircea Eliade că “filosofia și teatrul sunt o pregătire pentru moarte”. Dar cred că nimic nu mă poate pregăti pentru moarte – nu pentru moartea celor dragi, pentru moartea celor care le sunt dragi celor care îmi sunt dragi…

Se spune că ceea ce se întâmplă în lume putem privi ca pe un spectacol... De-ar fi așa ar însemna că putem interveni, prin imaginație și putem modifica spectacolul așa cum vrem. Cum fac aceasta atunci când sunt în fața unei teribile dureri sufletești? Cum aș putea spune unei persoane dragi care suferă pierderea unei ființe mult iubite: “lasă imaginația să alerge și totul va fi cum vrei tu”? Cum să spun aceasta? 

Cum poate trăda o fracțiune de Timp? De-a lungul vieții durerile cele mai mari le-am cunoscut în aceasta lună a sfârșitului de anotimp. Dar și unele dintre cele mai mari bucurii… Destinul parcă ar vrea să-mi anuleze durerea prin fericire și fericirea prin durere! Ca și cum n-ar trebui să mă bucur până la lacrimi dar nici să plâng până la epuizare. Unire a contrariilor?!

În momentul când o persoană dragă moare încremenești în tine; creierul procesează greu informația și  apoi pare că începi să lupți  pentru propria-ți supraviețuire…

Nu vreau să numesc moartea altfel, pentru că e doar moarte, adică nimic nu mai urmează – doar un mare gol în suflet, o durere cronică ce nu se poate trata cu medicamente, o durere care se estompează, la un moment dat, dar nu dispare – lasă, uneori, urme pe care nu le poți intui și care se pot transforma în gesturi care-ți sunt de neînțeles. Aș vrea să pot trece ușor peste moartea celor dragi, să rămân “filosof” când cei dragi mor, când dispar fizic din viața mea, și mai trăiesc doar în minte. Nu poți îmbrățișa un gând, nu-i poți spune “te iubesc”… sau… “mă enervezi”. Privești lucrurile pe care le-au atins, străzile pe care au trecut, îi vezi cu ochii minții cum stăteau la masă în fața ta, cum râdeau sau cum plângeau, cum se agitau să pregătească ceva, cum plecau la lucru sau la piața, cum se emoționau, cum se bucurau, cum îți spuneau “neața!”, cum se pregăteau de vacanță sau de petrecere… Ți-i amintești cum stăteau lângă tine când îți era rău și te întrebau “ce să fac?” “ce să-ți aduc?” Îți amintești cum tu stăteai lângă ei și încercai să îi ajuți, să le arăți că nu sunt singuri… Ei încercau să îți ofere Bine și tu încercai pentru ei la fel… Ar fi făcut orice pentru tine și tu pentru ei… Când cineva drag moare începi să te simți incomplet… Pe măsură ce mor cei dragi te simți din ce în ce mai mic, mai neputincios și apoi, dintr-o dată, când nu mai e nimeni drag care să moară… devii unul dintre cei mai puternici oameni: nu mai ai nimic de pierdut. Dar cine își dorește sa fie un astfel de om?

Moartea pare a fi departe de cei tineri, de cei îndrăgostiți, de cei fericiți. Dar e mereu aproape, ne însoțește pretutindeni, stând cuminte pe umărul stâng – cum spun legendele. Ne soptește să nu irosim clipele, să spunem “te iubesc” celor pe care îi iubim, să spunem “iartă-mă” celor pe care i-am întristat. Ne șoptește că viața – oricât de lungă credem că este – e scurtă. Ne șoptește că nu avem așa mult Timp cum ne imaginăm.

Murim câte puțin în fiecare zi. Sufletul se încovoaie de greutatea durerilor pe care le ascunde în el. Zâmbetul devine, uneori, dureros. E greu să mori, e și mai greu să vezi murind pe cei dragi. Gândul la moarte poate fi înfiorător, obsedant sau fascinant, dar poate vorbi despre ea numai acela care “i-a simțit gustul”. Pentru fiecare dintre noi moartea pare un fapt extrem de îndepărtat – și, uneori, ne comportăm de parcă omul trăiește o veșnicie. Moartea, însă, ne însoțește pretutindeni, pas cu pas, ne pândește și va profita de orice pas greșit, de orice gând eronat îndreptat, de orice neatenție. Moartea ia omului copilul, îi ia partenerul, parinții și prietenii… Așa e legea Firii: ne naștem, trăim și apoi murim – truism, da. Cum înțelegem, însă, acest interval? Ar trebui să îl înțelegem sau doar să acceptăm această Lege? De împotrivit nu ne putem împotrivi dar mai atenți putem fi. Mai atenți cu cei de lângă noi și chiar cu noi. Să avem regrete cât mai puține atunci când se întâmplă. Să nu spunem “aș fi putut face…”, ci să spunem “am făcut tot ce am putut…” 

Lacul vrăjitoarelor

În timp, dovada existenței acestei zone (Țara Bârsei) merge până la 60 de mii de ani în urmă. Acest loc a fost martorul trecerii a numeroase civilizații străvechi care s-au și stabilit în regiune de-a lungul timpului – și fiecare a lăsat o urmă a existenței sale.

Fiind înconjurat din trei părți de munți, Brașovul a constituit locul ideal pentru construirea unei cetăți. Anul 1203 apare în unele documente și calendare ca fiind data începerii zidirii cetății Brașov, dar nu e o dată certă…

Membri Ordinului Cavalerilor Teutoni au primit permisiunea papei pentru a se stabili aici; acest ordin a luat ființă pentru a lupta împotriva cumanilor care amenințau să cucerească întreaga zonă. Teutonii au dorit să înființeze un stat propriu, dar papa s-a opus.

Lacul Vrăjitoarelor

La intersecția unde începe strada numită azi “Republicii” se afla Lacul Vrăjitoarelor. A fost numit astfel deoarece acolo erau supuse judecății divine femeile bănuite a fi vrăjitoare. Întunecimea evului mediu făcea din orice tămăduitoare – cunoscătoare a beneficiilor plantelor – o vrăjitoare. Vrăjitoare erau considerate chiar și femeile foarte frumoase care atrăgeau atenția majorității bărbaților și îi abăteau de la preocupările ce ar fi trebuit să le aibă în mod obișnuit. Se spunea că numai din cauză că slujesc diavolului pot subjuga bărbații prin puterea dragostei și îi pot tulbura atât de tare încât aceștia să ajungă a nu-și mai îndeplini nici datoriile față de urbe, nu doar față de familie.

Femeile bănuite de vrăjitorie erau aduse pe malul lacului – în gălagia mulțimii isterice – li se legau greutăți de picioare și erau aruncate în apa tulbure. Cele care nu se înecau erau considerate slujitoarele satanei. Oricine își poate imagina că nu există documente care să arate că a scăpat vreuna. Cele care se mențineau deasupra apei erau luate și arse pe rug.

Legenda mai spune că fetele nemăritate care vedeau o vrăjitoare plutind pe apă aveau ghinion tot anul. Locul era păzit, mai ales după miezul nopții, când nimeni nu avea voie să se apropie sau să înnopteze în apropierea lacului. Fetele care nu țineau cont de regulile impuse riscau să înnebunească sau din tinere, frumoase și cuminți să devină violente și ușuratice, ispite pentru păcătoșii de joasă speță.

Parcul Rudolf – numit astăzi “Nicolae Titulescu” – era o prelungire a acestui lac “al vrăjitoarelor”. La începutul secolului al XIX-lea lacul a fost asanat.

Există voci care afirmă că a fost construită o troiță pe acel loc, probabil din dorința de a proteja zona de duhurile rele. Astăzi, o troiță poate fi văzută în fața clădirii Prefecturii (cândva Palatul Justiției), din apropiere.

Dar, mai aproape de adevăr – cred – troița a fost ridicată acolo la mult timp după asanarea lacului deoarece locul a devenit intersecție de drumuri iar dupa obiceiul străbun al șcheienilor se ridicau la răspântii de drum cruci-troițe ca suport moral pentru călătorul creștin, pentru a fi apărat de puterea divină în drumul său.

Până în 1989 acel punct din oraș era “loc de întâlnire” pentru îndrăgostiții care se plimbau mai apoi în Centrul orașului, “loc de adunare” pentru “valutiști”, hoți de buzunare, proxeneți și alții de acest gen, dar și un loc unde se întâlneau non-conformiștii, tinerii cu preferințe muzicale aparte.

Bineînțeles că nu există documente care să ateste “vânătoarea de vrăjitoare” în această zonă. Această nebunie a început la sfârșitul secolului XV și a durat până în secolul XVII. În această neagră perioadă, în Europa mai ales, mii de persoane au fost torturate cu bestialitate și ucise sub acuzația de vrăjitorie – și există unele documente care dovedesc aceste atrocități. Conform inchizitorilor vrăjitoarele venerau diavolul și comiteau acte diabolice. Cei mai mulți cercetători consideră că aceste așa-numite vrăjitoare au fost doar victime ale isteriei în masă a diverselor comunități needucate sau a prejudecăților preoților. Totuși, în epoca victoriană s-ar fi format un curent minoritar care susținea că există cultul vrăjitoarelor – un cult pan-european și precreștin. Acest cult este wicca – o “religie” care s-a răspândit spectaculos în ultimul timp și se estimează că există – la nivel mondial – cel puțin un milion de adepți wicca. Este recunoscută ca religie în S.U.A. și U.K – în acest ultim stat, în anul 2004, a avut loc prima căsătorie în ritual wiccan.

Palatul de Justitie

 Ultimele victime ale inchiziției se pare că au fost în Transilvania: în anul 1752 o femeie a fost acuzată de vrăjitorie (fusese vazută transformată în gâscă) și arsă pe rug de consilierii de religie protestantă a orașului Târgu Mureș; aceiași consilieri au ars în anul următor un bărbat.

Sursa foto Modarom (public domain) http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Modarom.jpg

 

Modarom 2006

Prefectura 

Sarea în superstiții

E dificil - spre imposibil - a se stabili când au început oamenii să consume sare dar probabil că tot pe atunci au început și superstițiile.

În negura timpului sarea era foarte prețuită pentru că extragerea era dificilă și, la fel, transportul către așezările umane aflate la distanțe mari de locul exploatărilor. În unele zone a fost numită "aurul alb" (http://www.descopera.ro/cultura/8791393-oamenii-sarii-in-cautarea-aurului-alb) - în Africa era atât de prețuită încât era folosită ca monedă de schimb.

În Biblie exista multe referiri la sare. În Vechiul Testament, legea mozaică cerea ca sarea să fie adăugată animalelor care erau arse in cadrul sacrificiilor rituale. În Noul Testament (evanghelia după Matei), Isus spune: Căci tu ești sarea pământului, pentru a arăta discipolilor cât de prețioși îi erau; expresia se folosește și azi pentru a descrie o persoană valoroasă. Amintiţi-vă şi basmul "Sarea in bucate".

Mai tot comerțul Antichității a fost dependent de sare după ce s-a descoperit că aceasta este și un bun conservant: alimentele (în special carnea și peștele) tratate cu soluții saline suprasaturate puteau fi transportate, fără să se altereze, pe distanțe mult mai lungi. Slăvită la ospețe de barbari, sarea a fost venerată și în Grecia antică, unde era utilizată ca ofrandă adusă zeilor, în cadrul ritualurilor de sacrificare a animalelor. Tot la greci, dar şi la evrei, arabi, români, este şi simbol al ospitalităţii şi al prieteniei.

Sarea este element purificator în şintoism, are rol de purificare a spaţiului (cred luptătorii de sumo), evreii consideră că este un element de sfinţire a victimelor, iar alte populaţii consideră că are rol de purificare a gospodăriilor.

• Care ar fi superstițiile cu privire la sare? Am gasit unele, dar probabil că sunt mai multe…

Dacă se varsă sare iese ceartă – e o superstiție dar, probabil, la origine o fi ceva adevărat, pentru că era foarte scumpă și foarte prețuită și risipa putea da naștere la certuri.

Legionarilor romani li se plătea diferența la soldă în sare – și vărsând sare era ca și cum ar fi pierdut o parte din bani (salariu derivă din cuvântul latin salis). Mai târziu, în loc de sare au primit un supliment în bani la soldă, care s-a numit salarium, din care să-şi cumpere singuri sarea. În timp, sub denumirea de salarium s-a înţeles întreaga soldă. Trecând în limbile romanice, cuvântul a primit sensul pe care îl are astăzi: salariu.

În antichitate era simbolul amiciției; în fața comesenilor se așeza o cupă cu sare. Azi, oaspeţii de seamă se întâmpină cu "pâine şi sare" în unele locuri. Se spune că într-o zi, din neatenție, un comesean a vărsat o cupă cu sare pe masă. Acest fapt l-a infuriat pe stăpânul casei și neatentul a fost ucis cu sabia. De aici – probabil? - superstiția despre cearta care se iscă atunci când verși sare. Dacă e vărsată pe masă atunci să iei puțină sare și să o lași în spatele umărului stâng - pe umărul stâng se zice că ar sta un spirit malefic, pe cel drept stă îngerul păzitor.

Dacă verși sare te va urmări ghinionul dar "scapi" dacă arunci imediat un pic de piper peste umărul stâng, exact în… ochii demonului care abia așteaptă să facă ce e menit să facă. Unii toarnă puțină apă peste sarea pe care au vărsat-o.

Buddhiştii aruncau sare peste umăr înainte de a intra in casă, când reveneau de la o înmormântare – un mod de a se păzi de spiritele malefice care i-ar fi putut urmări de la cimitir. In multe culturi şi tradiţii europene există obiceiul de a pune sare în sicriul decedaţilor pentru a opri diavolul să posede sufletele celor plecaţi.

La olteni, in special, există obiceiul de a arunca sare în focul sobei atunci când sar scântei - e semn că cineva vorbeşte de rău pe cei din casă şi aruncând sare în foc “se dă peste ochi” bârfitorului.

Vrei să fii ferit de blesteme? Pune sare sfinţită în încălţări.

Vitele sunt protejate de farmece cu ajutorul sării pusă în hrană sau descântată şi îngropată sub pragul uşii de la grajd. Dacă ţi se fură sarea de la vite ele vor muri.

In sec XIX, in Anglia, era obiceiul de a pune puţină sare in fiecare cameră a casei, chiar înainte de mutare sau de aranjare a mobilierului, pentru a ţine la distanţă spiritele rele.

- Se considera că nu este bine să ajuţi o persoană să ajungă la sare, pentru că îi va aduce ghinion: Duci pe cineva la sare, îl duci la rău.

- Să nu dai sare nimănui, că îți dai și sporul casei; alţii spun să nu dai sare din casa lunea.

La chinezi – de unde a fost preluată și prin alte părți ale lumii – există credința că cine ține câteva grame de sare în portofel atrage bogația. Sarea trebuie schimbată în fiecare lună, pentru că își pierde puterea. Atragi norocul de avere dacă pui sare de mare în toate colțurile locuinței – și trebuie să o schimbi la fiecare zece zile; un săculeț cu sare de mare agățat de centrul ușii principale tot șansa de bogăție o atrage – și trebuie schimbată sarea o dată pe lună.

- Supa sărată arată că bucătarul este îndrăgostit. E probabil ca superstiţia să se fi conturat ca urmare a poveştii lui Petre Ispirescu: "Sarea în bucate", poveste în care fiica cea mică a împăratului i-a spus tatălui că îl iubeşte “ca sarea în bucate” iar el s-a supărat şi a alungat-o dar, mai apoi, soarta a făcut ca cei doi să se întâlnească şi, la masă, împăratului i s-au servit numai bucate fără sare; supărat, le-a reproşat gazdelor şi atunci a apărut fiica cea mică. Tatăl a înţeles atunci cât de mult îl iubea această fiică. Sau, poate, Petre Ispirescu s-a inspirat din superstiţie…

- Deși există ecograful, unii nu au răbdare și vor să afle sexul fătului înainte ca acesta să se formeze – gravidei i se presară pe cap – fără ca ea să știe – puțină sare apoi e urmărită unde își va pune mâna prima dată: dacă o duce la gură va naște fată, dacă o duce la nas copilul va fi băiat.

In apa în care e spălat prima dată nou născutul se pune sare, pentru sănătatea copilului; pe prag, pe un pervaz sau pe o masă la capul lăuzei, se pun sare, pâine şi alte obiecte simbolice pentru a prezice o viaţă prosperă noului venit pe lume.

Fetele nemăritate îşi pot afla ursitul şi atunci când fac turtele sărate în ajun de Sfântul Andrei – ursitul ar trebui să fie cel care (in vis) îi aduce apă pentru a stinge setea provocată de turtiţa sărată.

Există şi un obicei de nuntă (in unele zone), un ritual menit să asigure prosperitatea mirilor: cei doi sunt îndemnaţi (de mama mirelui) să lingă sare de pe o pâine.

In ziua Bunei Vestiri, in unele locuri, există obiceiul de a pune pe pragul casei pâine şi sare pentru hrana îngerilor, care vor veghea tot restul anului. Dar să nu pui mâna pe sare in ziua de Paşti pentru că îţi vor transpira palmele tot anul.

Superstițiile – se presupune – vor exista cât va fi lumea-lume. Se afirmă că mai mult în mediul rural, dar din cele constatate doar pare ca ar fi așa. Luând în seama toate superstițiile existente ar însemna să trăim… tare aiurea, mereu cu frică să nu ni se întâmple ceva neplăcut “pentru că…” Un mare și inutil consum de energie mi se pare a fi această credință în fel și fel de semne! Atunci când norii se adună e posibil să plouă – de regulă plouă – dar când câteva granule de sare se împrăștie pe masă de ce să te cerți? Dacă ești singur cuc în ziua când verși sarea?! Te cerți cu tine, în oglindă?!

Fiecare popor are propriile superstiții – la unii ceva e semn bun la alții același ceva e semn rău! Ce face diferența în astfel de cazuri?

Image by Bruno /Germany from Pixabay

Miercurea fără cuvinte (34) - Pot fi leneșă ca el?

Wordless Wednesday (34)  Imagini minunate găsiți pornind de la Carmen, unde vă puteți înscrie – în fiecare zi de Miercuri.

Happy Wordless Wednesday!

Leapsa - de vacanta

Preiau leapsa de la Minnie, care a preluat-o de la Vienela

Stiu ca a “trecut” pe la OchiiVerzi si pe la Ciprian...

1. Muntele sau marea?

Muntele, categoric.

2. Iarna sau vara?

Vara – e cald, e vesel, e… vacanta mai lunga :)

3. Care e destinatia la care visezi ca vei ajunge macar o data in viata?

Japonia

4. Care a fost cea mai frumoasa tara pe care ai vizitat-o?

Nu pot alege...

5. Care a fost cel mai frumos oras din afara tarii pe care l-ai vizitat?

Idem 4 :(

6. Care a fost cel mai frumos oras din Romania pe care l-ai vizitat?

Bucuresti. Imi place si pace buna!

7. Ce obiectiv turistic te-a impresionat?

- cum sa aleg fara sa fiu subiectiva?! :(

8. Ce obiectiv turistic ai recomanda unui strain?

Transfagarasan.

9. Ce oras ti-ai dori sa vizitezi?

Osaka - Japonia

10. Ce suveniruri cumperi de obicei?

Ceva reprezentativ… locului pe care l-am simtit.

Leapsa trebuie sa o preia cine doreste – cei pe care ii vizitez mai mult sau mai putin constant au fost nominalizati deja :)

Pisicile și superstițiile

Cu privire la pisici există multe superstiții dar cele mai cunoscute se referă la pisicile negre.

În unele regiuni ale lumii – inclusiv la noi – există superstiția că pisica neagră aduce ghinion: atunci când o vezi trebuie să faci trei pași înapoi. În tradiția creștina – și nu numai – negrul este culoarea ceremoniilor funerare și atunci când îți apare în cale pisica neagră e de rău.

Originea acestei superstiții este – în parte – legată de faptul că in negura Timpului pisicile negre au fost asociate cu vrăjitoarele și cu magia neagră. In plus, negru este culoarea nopții – să zicem așa – și a lucrurilor malefice.

Pisicile negre au, de regulă, ochi albaștri sau verzi – sunt fascinante. Negru este o culoare considerată elegantă, sofisticată și care conferă celui care poartă veșminte negre o aura de mister. Se spune că a purta haine negre înseamnă (și) că le dai de înțeles celorlalți: “nu vreau energie de la voi și nici nu vreau să vă dau” – poate de aceea este ales negru ca semn al doliului.

La fel ca și alte animale, pisica presimte cutremurele. Se întinde leneș deasupra zonelor unde sunt filoane de apă sau radiații ale solului.

Ca și câinele, pisica poate simți bolile stăpânului. Multe experimente au dovedit că animalul care are un stăpân suferind de epilepsie poate semnala un atac epileptic chiar cu o zi mai devreme. Toate acestea le simte din comportamentul, mirosul și vibrațiile omului.

In folclor se mai spune că pisica prezice vremea: stă cu spatele la foc - se apropie furtuna; strănută, priveşte prelung pe geam sau îşi spală urechea cu laba - anunţă ploaie; îşi ascute ghearele de piciorul mesei - semn de îmbunătăţire a vremii, iar dacă îşi ascute ghearele de covor anunţă vânt; doarme cu toate lăbuţele sub ea - anunţă vreme rea; stă cu mustățile căzute înainte sa înceapă să plouă și când pisica se spală pe față tot semn de ploaie este sau semn că vor veni musafiri.

Unele dintre superstiții:

- Sunt considerate animale care aduc noroc pentru că se zice despre ele că au nouă vieți iar cifra nouă este considerată a fi o cifră care aduce noroc și bunăstare (alții spun că pisica ar avea șapte vieți);

Mitul despre cele nouă vieți ale pisicii s-ar putea explica prin realități biologice: cănd cade poate să se rostogolească în aer cu ajutorul cozii pentru a ajunge la pământ pe labe; între timp își cocoșează spatele și întinde labele din fața, ca pe niște arcuri, pentru a ajunge;

Aduce noroc să vezi o pisică albă când te duci la şcoală şi aduce ghinion să vezi o pisică albă noaptea.

- E semn bun dacă in ziua nunții întâlnești o pisică neagră;

- Fiind asociate cu vrăjitoarele nu e de mirare că pisicile negre au devenit un simbol al sărbătorii Halloween și pentru că există credința că sufletele oamenilor se întorc pe pământ sub formă de animal (in special pisica neagra);

- Indiferent de culoare pisica trebuie ținută departe de copilul nou născut pentru că “îi fură respirația” – de-ar fi să gândească logic superstițioșii ar înțelege că e un sfat bun, pentru că firul de păr al pisicii este foarte fin și periculos inclusiv pentru adulți (dacă îl inspiră pot avea probleme mari);

In India de azi încă mai există credința conform căreia felinele absorb energia de la oameni în timpul somnului.

O posibilă explicaţie: undeva in negura timpului, o pisică a fost văzută lingând laptele de pe buzele unui sugar, iar mama acestuia a interpretat acest lucru ca "răpirea suflării bebeluşului”. În realitate, o pisică poate fi atrasă de lapte şi poate exista un anumit risc de sufocare accidentală; nu e indicat ca animaluţul (câine sau pisică) să fie singur cu un sugar.

- Părul de pisică neagră era folosit de femeile care primeau o cerere în căsătorie și nu erau hotărâte - luau trei fire de păr de la o pisică neagră și le lăsau să cadă în pragul casei; în funcție de litera pe care cele trei fire o formau ( N = nu, D = da) răspundeau pretendentului.

- O pisică la bordul navei aduce noroc – pentru marinarii englezi, pisica neagră însemna noroc; pe fiecare vapor se aflau pisici pe care marinarii le venerau și pentru că prindeau șoarecii și șobolanii iar în caz de naufragiu pisicile erau primele salvate.

La începutul secolului al XIX-lea se credea că pisicile negre păzesc pescarii de furtuni sau de orice alte evenimete neprevăzute, astfel încât soțiile acestora țineau pe lângă casă câte o pisică neagră. Pisicile negre erau atât de căutate și dorite încât uneori erau furate.

Aduce noroc să ai pisică neagră in casă, să atingi una, să îţi intre in casă, să te întâmpine la uşa cuiva, să vezi trei pisici negre la rând. Aduce ghinion să vezi o pisică neagră dimineaţa devreme, să îţi întoarcă spatele sau să fugăreşti o pisică neagră.

- Pisicile negre apărute in vis prevestesc o perioadă dificilă; dar și la acest “capitol” există multe-multe interpretări: persoanele născute in semn de aer, dacă visează pisici – in general – înseamnă “prieteni”, dar pentru nativii din celelalte zodii poate însemna ceva mai puțin benefic, ca exemplu;

Când in vis o pisică atacă și cel atacat reușește să scape cu bine e semn că norocul e aproape;

- Pisica neagră care taie calea cuiva aduce ghinion (și respectivul trebuie să facă trei pași înapoi înainte de a-și continua drumul, dacă nu poate ocoli zona in care pisica i-a tăiat calea) dar dacă merge in aceeași direcție cu cel care a văzut-o acesta va avea noroc; alții spun că trebuie să faci trei sau 13 (in functie de tradiția zonei) pași înapoi, să îți încrucișezi degetul arătător cu mijlociul, să îți scuipi in sân și să zici “Ptiu, piei drace” iar dacă pisica vine spre tine trebuie neapărat să te întorci din drum; dacă pisica neagră îți taie calea vei avea ghinion întreaga zi. Se mai crede ca cine va vedea o pisica neagra va avea cativa ani de ghinion, dar daca viseaza o pisica neagra moarta anii de ghinion vor "muri".

Britanici din Yorkshire cred că e de bun augur să deții o pisică neagră dar aduce mare ghinion dacă aceasta îți taie calea.

In Japonia, Marea Britanie, parți din Asia și Europa, atunci când o pisică neagră îți taie calea ar trebui să zâmbești - e semn de mare noroc și bunăstare.

In Japonia a fost și este și azi considerată un animal care aduce noroc. Potrivit legendei, pisica unui călugăr a salvat viața unui om cu rang înalt, ademenindu-l de sub un copac care a fost lovit, mai tarziu, de trăznet.

In Germania, intersectarea cu o pisică neagră poate avea două semnificații. Dacă pisica trece din dreapta în stânga nu e semn bun, dar dacă trece din stânga ta spre dreapta înseamnă că vei avea mare noroc în viață.

- Când îți taie calea o pisică in culori deschise la blană vei avea argint;

- Cine pășește peste o pisică va avea ghinion; la fel și cel care calcă o pisică pe coadă;

- Dacă omori o pisică dracul o va răzbuna;

In Italia, dacă o pisică neagră se așează pe patul unui bolnav înseamnă că acesta va muri.

*

- Dacă o pisică neagră apare la o înmormântare sau taie calea cortegiului e semn că un alt membru al familiei va muri curând;

- Dacă o persoană bolnavă vede două pisici bătându-se e semn de moarte.

- Dacă o pisică trece pe sub catafalc spiritul celui decedat va rămâne captiv in lumea celor vii;

- Dacă o pisică se atașează de tine va rămâne lângă tine și după moarte;

- Cel care își chinuie pisica va muri în furtună; cine dă cu piciorul într-o pisică va suferi de reumatism la acel picior; cine ineacă o pisică va muri inecat.

- Expresia “o pisică neagră îmi stă pe suflet” se referă la gândurile apăsătoare.

- Se zice ca e bine să pui unt pe labele unei pisici pentru ca aceasta să nu se rătăcească;

Francezii cred că pe fiecare pisică neagră există un fir alb de păr. Dacă îl găsești și îl smulgi, fără să fii zgâriat, ți-ai asigurat un viitor strălucit pe toate planurile.

*

- Dacă o pisică strănută la nuntă prevestește o uniune fericită și îmbelșugată;

- Dacă intră in casă o pisică tigrată sau una cenuşie, e semn ca locatarul intră in posesia unei mari sume de bani.

- Să mângâi blana unei pisici negre aduce sănătate și bunăstare. Aceeași semnificație există și dacă o pisică neagră străină vine în curtea și la ușa ta. Dacă gonești pisica afară din casă, îți scoți și norocul.

In Letonia, dacă un fermier găsea o pisică neagră în culturile lui însemna că va avea recoltă bogată și de calitate.

- In China pisica neagră ținută pe lângă casă aduce foamete și necazuri asupra acelei familii.

Alte surse: pisicile sunt dușmanii spiritelor rele, ai demonilor și au puteri magice, salvând pe cei din lumea văzută

Olanda. Aici se cunoaște o superstiție potrivit căreia cine nu iubește pisicile nu se va căsători sau, când va muri va fi dus la cimitir pe ploaie.

Budhistii consideră că reîncarnarea în trup de pisică este privilegiul sufletelor bune și este penultimul pas pe care îl face spiritul uman înainte de a ajunge în Rai.

Despre profetul Mohamed s-a notat că odata și-a rupt cu grijă mâneca unei haine festive numai pentru a nu deranja somnul dulce al pisoilor care dormeau pe ea.

Indienii mohicani venerau pisicile ca pe zeități.

Celții credeau că pisicile sunt reîncarnarea persoanelor decedate și că, dacă ucideau o pisică – chiar și accidental – un mare ghinion s-ar fi abătut asupra lor;

Egiptenii, în antichitate, venerau pisicile ca zeități – erau animale de companie foarte apreciate, răsfățate și protejate de lege iar după ce mureau erau mumificate. Cine maltrata o pisică era condamnat la moarte.

Bastet era o zeiță care avea cap de pisică. In templul de la Bubastis (casa lui Bastet) zeița-pisică era adorată încă din timpul Imperiului Vechi, dar când regii libieni din dinastia a XXII-a au făcut din Bubastis capitala lor cultul acesteia a luat o amploare deosebită.

Regele Charles I avea o pisică neagră despre care credea că îi poartă noroc, astfel că acea pisică era păzită zi și noapte. Ca să vezi coincidență: a doua zi după ce pisica a murit, regele a fost arestat și condamnat la moarte prin decapitare.

În 1233 Papa Grigore al IX-lea a proclamat pisicile negre ca fiind un semn al diavolului și a exterminat o mare parte din ele, apoi a interzis creșterea lor – acest lucru a dus la înmulțirea șobolanilor și a șoarecilor și a jucat un rol major în declanșarea Marii Epidemii de Ciumă.

În vremea evului mediu biserica a considerat pisisca simbol al zeităților păgâne și clericii au considerat-o ca fiind întruchiparea satanei pe pământ. A fost, de asemenea, asociată întotdeauna și cu vrăjitoarele.

Negru era considerată o culoare demonică: o pisica neagră a fost considerată astfel ca fiind ceva malefic. Se spunea că vrăjitoarele se transformau în pisici negre pentru a duce la bun sfârșit răul pe care îl puneau la cale și pentru a nu fi recunoscute de cineva. În acele timpuri când se ardeau “vrăjitoarele“ pe rug erau urmărite și pisicile. Cine avea o pisică neagră era suspectat de practicarea vrăjitoriei - astfel animalul putea să aducă “ghinion” stăpânului său.

Pisicile negre erau considerate talismane care confereau putere vrăjitoarelor. În unele culturi se credea că însuși sufletul vrăjitoarei era ținut înlăuntrul pisicii.

În anul 1718 William Montgomery spunea că auzea în fiecare noapte în fața casei o mulțime de pisici negre care vorbeau limba oamenilor; după câteva nopți a omorât două din ele și pe o a treia a rănit-o grav; a doua zi dimineață două femei în vârstă, din sat, au fost găsite moarte iar cea de-a treia avea urme de violență pe corp fără a-și putea explica de unde aparuseră.

Sau:

O istorisire britanică spune că într-un castel s-au reunit multe vrăjitoare. Seara ele se transformau în pisici mari și negre. Sătenii din apropiere au hotărât să tăbărască peste ele și să le omoare. Intrând în castel ei au fost atacați de zeci de pisici feroce. Sătenii au lovit cu ciomegele câte pisici au putut. O parte dintre ei au fost omorâți, iar ceilalți s-au întors în sat. Aici, a doua zi, o serie de femei bătrâne necăsătorite, aveau pe corp vânătăi produse de ciomag.

Se credea că pisica are puteri fermecatoare, dar întunecate: vede spiritele și ascultă de comenzile acestora. În casele unde erau morți, deseori se aduceau pisici pentru a păzi casa de spirite.

Pandhoraa mi-a oferit următoarele informații:

- in Evul Mediu pisicile negre erau inchise in custi de fier si arse pe rug impreuna cu vrajitoarele...

se spune ca nu de putine ori ingrozite foc au reusit cu o forta incredibila sa distruga custile sa scape din foc spre groaza asistentei si a celor care isi spuneau preoti...
Multumesc! :)

*

Deși în Biblie scrie clar: “Ferește-te de basmele lumești și băbești. Caută să fii evlavios" (1 Timotei 4:7) sunt prea mulți cei care-și spun “credincioși”, tocesc covoarele bisericilor, înconjoară biserica pe genunchi și coate dar se tem de pisica neagră și merg să le descânte babele, și fac multe altele… N-o să-i întreb eu, acum, “de ce?” dar curioasă sunt: cum de găsesc ei compatibile credința in divinitate și superstițiile?

Nu sunt contradictorii interpretările?

Aga și arcul încordat

În vremea când se povestește sultanul numise un alt mare vizir. Dorind să atragă asupra lor razele binevoitoare ale acestui nou soare toți demnitarii statului se străduiau să mulțumească pe acest deținător al sigiliului imperiului.

Astfel, un pașă al Egiptului a ales dintre toate frumusețile bazarului din Cairo o sclavă tânără cu ten trandafiriu, cu șolduri rotunde, cu talia mlădie și mersul legănat. Ochii negri reflectau cea mai voluptoasă înflăcărare. A împodobit-o cu splendori, a urcat-o în litiera purtată de o camilă și a dat-o în grija celui mai credincios aga, s-o ducă în dar la marele vizir; i-a mai dat și o scrisoare de felicitare pentru acesta.

Aga a pornit la drum, sigur pe el, păzind cu strășnicie sclava: ziua stătea alături de cămila care purta litiera iar noaptea, la fiecare popas, se închidea cu ea într-o cameră. Pentru mai multă siguranță se culca în fața ușii, îi pregătea un pat lângă al lui și își înnoda cămașa de a ei.

Dar… dușmanul din casă e de o mie de ori mai de temut decât cel care rătăcește pe afară! Cum să poată asista nesimțitor, în fiecare seară și în fiecare dimineață la toaleta tinerei și frumoasei femei? De la o zi la alta, tentația păcatului îl chinuia din ce în ce mai tare, uitând de pază pe măsură ce se depărta de Egipt… și nici aproape de marele vizir nu erau… Chiar în acea noapte, sclava s-a plâns de frison cu febră.

- I-a o bucată de stofa de lână – i-a zis ea, și freacă-mă bine, ca să mă încălzesc.

Aga, de teamă să nu o piardă, s-a așezat lângă ea și a fricționat-o conștiincios pe tot corpul. Copila s-a agățat de el, să se încălzească, ceea ce era deja prea mult și pentru un aga credincios: teaca se afla chiar în fața pumnalului… Prima dată a fost mai greu, dar apoi, la fiecare popas (și de la Damasc la Constantinopol e drum lung) frumoasa sclavă nu s-a mai plâns de frig.

 A ajuns, în sfârșit, în capitală, s-a prezentat la marele vizir, i-a înmânat scrisoarea și darul. Sclava a fost condusă în harem și aga, ca recompensă pentru strădania sa, a primit bacșis o pungă cu bani de aur.

Seara, frumoasa sclavă plină de grația tinereții și purtând cele mai frumoase podoabe, a fost adusă în fața marelui vizir. Mare a fost surpriza acestuia – și mânia – când și-a dat seama cum stau lucrurile!

- Ce mai e și asta?! a strigat el. Pașa din Egipt mă ia drept servitor și-mi face cadou un covor peste care a trecut o întreagă caravană?

A chemat gărzile și a dat poruncă să fie scotocite hanurile, aga să fie prins și adus în fața lui.  Aga a fost repede găsit și adus la marele vizir.

- Nemernicule! îl întâmpină păcălitul. A cui e vina pentru ceea ce bănuiești? A ta sau a stăpânului tău?

Speriat, aga nu știa ce să răspundă și dădea din buze ca un pește.

- Înfățișează-mi tot adevărul! insistă marele vizir, căruia îi venea să râdă de mutra pe care o făcea nefericitul – altfel ți-a sosit ceasul cel de pe urmă!

- Îndurare, luminăția ta – se roagă aga, profitând de moment. Spuneți-mi: e posibil ca, atunci când un astfel de vânat îi e mereu la îndemână, un arc să poată sta încordat, cu săgeata pregătită, de la Damasc până la Constantinopol?

(Cartea voluptatii, de Ahmad Ibn Souleiman, traducerea N. Constantinescu – Pro Editura si Tipografie, 2002)

Poveste Parfumată - Pe urmele trecutelor iubiri sau Parfumul străzilor

Străzi. Străzi la propriu, străzi la figurat. O viață întreagă ne învârtim pe străzi. Trăim, iubim, fugim, ne întâlnim, ne despărțim… pe străzi. Străzi lungi și luminate, străzi înguste și întunecate, străzi drepte, străzi întortocheate, străzi în pantă lină sau abruptă - pe care urcăm sau coborâm; pe care acum urcăm și mai apoi coborâm. Labirint din străzi. Numai străzi. Și fiecare cu parfumul ei, fiecare stradă parcursă lasă o urmă în sufletul omului, prin întâmplările petrecute, prin clipele trăite… Un simplu miros poate declanșa valuri de amintiri - unele atât de intense încât ți se taie respirația, inima își accelerează ritmul și privirile se pierd în orizont invizibil. “Ce-ar fi fost dacă…?”

Frumoasa  brunetă din anii studenției, alături de care se plimba pe faleza Mării Mediterane și prin pădurile de cedri, în Beirut, a fost una dintre iubiri - și, la acel moment, era prima și ultima, cea mai mare, veșnică… Veșnicia a durat un an.

Întregul Orient se oglindea în ochii mari și rotunzi. Păr lung și negru, ca noaptea în deșert, mirosind ca briza. Iubirea lor nu avea nimic carnal. Cea mai senzuala atingere era impletirea degetelor, când se întindeau unul lângă celălalt pe nisipul fin al plajei. 

Parfumul Dune, de la Christian Dior îi amintește plimbările lungi pe faleză, de nisipul ars de soare pe care stateau întinși… Au trecut ani de atunci, dar amintirea rămâne vie. A plecat el, către o noua iubire: o superbă finlandeză, cu trup de amazoană, amatoare de călătorii, de aventuri în vârf de munte, pasională în cele mai mici gesturi, stilată; un mister pentru el… I-o readuce în memorie L’Origan, de la Coty… Nu putea ține pasul cu ea: mereu în mișcare, mereu în căutarea unei noi provocări… A iubit o migniona șatenă, căreia îi asociază O, de Lancome, cu nota sa de prospețime și care s-ar fi potrivit perfect veselei tinere… Serenascent, cu miros de iarbă proaspăt tăiată, îl asociază copilei de pe malul râului Tirso, din Sardinia, care multa bucurie i-a adus, cât a fost...

Soare, cer senin, mare de smarald, mirosul florilor de portocal…

Străzi parfumate. Parfumuri și străzi. Privește fiecare femeie care-i amintește - prin parfum - o filă din trecut, când fiecare iubire era ultima și cea mai mare, veșnică.

Cândva, cu mai mulți ani în urmă, a întâlnit pe stradă o fostă iubire. N-a reușit s-o identifice și a zâmbit cu greu când ea s-a prezentat. Au discutat puțin, banalități, apoi s-au despărțit, la colț de stradă. Parfumul ei era acum… nu mai era. Atunci, demult, mirosea a iasomie… Ce festa i-a jucat realitatea! Care dintre femeile din viața lui mai poate fi asociată azi parfumului pe care el și-l amintește? Când trecutul ajunge în prezent și ne dezamăgește ne gândim că era mai bine să nu fi răsfoit în cartea vieții. 

Răscolind în cenușa trecutului e posibil să dăm de jar încă aprins și… atunci se lasă tăcerea - s-ar putea să avem nevoie de… parfumul Gucci Guilty, cu esențele lui de lavandă,  patchouli, lemn de cedru, lămâie…

Fiecare stradă are un parfum aparte și de neuitat…

Povestea Parfumata incepe la Mirela 

Ora de sport: Tango argentinian

Tango este un bărbat și o femeie care se caută unul pe celălalt. Este o căutare a îmbrățișarii, a unui mod de a fi împreună. 

(Juan Carlos Copes, dansator și coregraf)

Tango este muzică, poezie, pasiune… Deopotrivă senzual și orgolios.

Dansul de Tango este o expresie a muzicii și a ritmului dar semnifică și împărțirea unui spațiu, o îmbrățișare pasională, stabilind o conexiune superioară între parteneri: unitatea sufletelor. În timpul dansului partenerii nu vor abandona nicio clipă ansamblul unității. A dansa Tango - spunea cineva – este ca și cum te-ai plimba “în figuri”. Fie că dansează “close embrace” sau “open embrace” îmbrățișarea este una relaxată, pasională.

Tango este o experiență personală care se trăiește în ritm de dans. Istoria adevărată a Tango-ului se scrie în fiecare clipă în inima fiecărui dansator.

Acest dans senzual s-a născut la sfârșitul secolului XIX, în suburbiile orașului Buenos Aires, unde locuiau majoritatea emigranților. Își înecau durerile, dragostea, pasiunile intr-o muzică simplă, care le acompania stările. La început, Tango era format mai mult din perechi masculine. Bărbații suburbiilor căutau cele mai incitante mișcări de dans pentru a-și petrece timpul dar și pentru a impresiona femeile. Orgoliul de a demonstra măiestria în dans – în fața bărbaților dar și a femeilor – ținea de un anume sentiment viril. Mândria de a dansa cu măiestrie era o caracteristică masculină, iar a avea “doua picioare stângi” era o pată pe prestigiul oricărui bărbat orillero (locuitor al cartierelor mărginașe).

Existent într-o lume a dominației masculine, a vieții aspre trăită în sărăcie este preluat de perechile din casele de toleranță – singurul loc unde îmbrățișarea strânsă a corpurilor în ritmurile languroase era permisă, ca un preambul al iubirii plătite. Din acest motiv, mult timp, elitele sociale argentiniene au considerat acest dans ca fiind de o proastă factură.

Europenii au descoperit dansul în aceste lăcașuri ale plăcerii și în spectacolele de cabaret din Buenos Aires și, la începutul secolului XX, l-au adus în saloanele de dans din Paris, de unde s-a intors în Argentina cu o aura de eveniment monden.

Perioada anilor ’20 – ’50 este considerată ca fiind epoca de aur a acestui dans.

Tango cunoaște gloria datorită - se zice - lui Carlos Gardel, considerat vocea de aur a tangoului. El reușește transformarea tangoului într-o muzică așa-zisă respectabilă, iubită și admirată. La Cumparsita (imnul tangoului) este o piesă cantată și astăzi în mod tradițional la finalul unei petreceri de tango (milonga) și dansată, de regulă, cu un partener special.

(selecție din diverse surse)

HAPPY WEEKEND! Editia 22 

"Ne e silă"... scrieri politice, Mihai Eminescu

Mihai Eminescu

Nu demult, in toate statele Europei stipularea dobanzii era marginita: creditorul care si-ar fi stipulat dobanda nelegiuita era obligat de a restitui dobanda primita si pe langa aceasta el era si supus unor penalitati. Dar de pe la finele secolului trecut, legile contra uzurei au fost combatute si s-a cerut inlaturarea lor, ca fiind neutile. Intru combaterea legilor contra uzurei s-a sustinut ca statul n-ar interveni a regula relatiile creditului, acestea avand a fi regulate numai de particulari, fara nici un fel de amestec; ca e liber capitalul si exploatarea lui nu poate fi supusa unei restrictii din partea legiuitorului; ca moneta, nefiind decat o marfa, precum pretul marfei aseminea si marimea dobanzii are a se determina prin legea economica de cerere si oferta; ca aceasta lege si concurenta vor contribui la regularea dobanzei in mod normal si priincios, iar dupa inlaturarea oricarei restrictii legale se lasa a se spera micsorarea dobanzei. […]

In urma legilor de la 1848 si 1855 regulandu-se cesiunea agrara, taranii dobandira dreptul de proprietate si libertatea fara insa ca legiuitorul sa se fi gandit la masurile tutelare in vederea starii lor, si la masurile necesare pentru ridicarea lor morala si intelectuala, spre a putea sustine lupta mai ales cu capitalistul. Avand defecte morale, dedat betiei sau indemnat la betie chiar de speculanti, fara experienta, fara instructie si lipsit de protectia proprietarului de care fusese dezrobit, taranul e chemat a deveni prada uneltirilor uzurare a speculantilor la cari el e nevoit a se adresa. Insusi ministrul de justitie Glaser a zis ca trebuie sa fim cuprinsi de spaima cand ne inchipuim care poate fi starea intelectuala a multor persoane cu cari-si pot face speculantii manipularile cele mai de necrezut. Galitia e superioara Bucovinei sub raport intelectual. Ce trebuie insa sa fie in Bucovina? Cu ocazia aniversarii de 100 de ani a anexarii Bucovinei s-au publicat scrieri de ocazie care vroiau a arata cum toate progresele posibile s-au realizat in acea provincie, cum tot e in cea mai buna regula. […] Lipsit taranul astfel de instructie, nu ne putem mira ca el nu e in stare a pricepe socotelile si manipularile speculantului.

Datoriile ce contracteaza taranul in Galitia si in Bucovina nu sunt pentru scopuri economice, ci in mare parte ele sunt datorii de lux, de consumptiune. Carciuma e locul de predilectie in care se contracteaza datoriile. Taranul e invitat de speculant la carciuma, i se arata lucruri pentru femeie sau pentru copii si i se spune ca, daca el nu are mijloace spre a le cumpara sau spre a ospata la nunta sau la botez pe vecini dupa obiceiul de la tara, i se vor da pe credit lucrurile si bautura. Astfel se suscita trebuinte pe care taranul nu le poate satisface din mijloacele ce are. Pentru aseminea trebuinte se contracteaza datorii, se stipuleaza dobanzi pe luna, pe saptamana, se rafuieste socoteala din timp in timp, se adaoga si se socotesc dobanzi la dobanzi, se stipuleaza clauza penala si apoi se prezinta creditorul si debitorul la notar spre a incheia un act sau a i se cere debitorului o polita. Actul ce constata datoria cuprinde o suma care reprezinta de mai multe ori suma primitiva datorita.

Forma ce o prefera speculantul pentru constatarea datoriei e polita; se cere debitorului o polita; acea forma e placuta speculantului pentru ca ea ascunde manipularile uzurare, apoi din cauza procedurei sumare si din cauza ca debitorul  in general nu e in stare a se infatisa la tribunalul departat comercial spre a face contestatiile.

Ani munceste taranul cu nevasta si copiii spre a scapa de creditor, insa adeseori in zadar.

*

Prin legea din 1864 satenii au fost emancipati de claca si de dijma; pe langa libertate li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici parti de pamant pentru aratura si finat pentru cari insa ei sint obligati a plati o anuitate de despagubire. Legiuitorul nu a avut prevederea a recunoaste ca nu era destul a consacra libertatea si dreptul de proprietate pentru fostul clacas: in conditiile morale si intelectuale, in care se afla sateanul, in imprejurarile economice create ar fi trebuit a se lua masuri spre a-l instrui, spre a-l sustinea si a-l apara si mai ales a-i inlesni sumele de cari ar fi avut trebuinta pentru diferite cauze si la diferite ocaziuni. […]

Pentru locuitorul satean nu s-a facut insa nimic. Sateanul e lipsit de orice protectie si e lasat la prada, la bunul simt si bunul-plac a diferitelor categorii de functionari administrativi si judecatoresti si la discretiunea proprietarului, arendasului, a speculantului de la tara, la care e nevoit a se adresa in caz de trebuinta. Si trebuintele sunt multe. […]

In legea din 1868 se stipula ca pentru executarea unor obligatii private datornicul sa fie considerat ca un vinovat si executat manu militari. Si aceasta se petrece nu sub regimul Regulamentului Organic, ci sub regimul celei mai liberale Constitutii care garanteaza libertatile individuale si care recunoaste si sateanului dreptul pentru alegere de deputati, cari sa voteze, intre altele, legi ca legea  din 1868 […] si pentru justificare se invoca interesul producerii agricole, ca si cand aceasta ar fi reprezentata numai prin proprietari si arendasi. (1879)

**

Daca am fi intr-o tara, unde statistica sa nu fie tratata ca poezia, drept une nobile inutilite, ar fi o curioasa statistica de facut in statul roman astazi independent, adica statistica victimelor inegalitatii. […]

Cea dintii grije prin urmare a statului independent este ca, lasand d-o parte orice fraza, sa caute a aduce cat mai degraba imbunatatiri in administratie. Mai intai de toate este de neaparata trebuinta pentru acest scop ca agentii inferiori ai statului  sa nu mai fie recrutati de prin cafenelele oraselor in virtutea nici unui alt titlu decit ca au facut parte din canalia electorala sau ca a fost prigonit de “reactiune”.

Sunt oameni carora li s-a dat la discretie soarta si dreptatea populatiei cutarei sau cutarei localitati tocmai fiindca sub guvernul conservator au fost turburatori ai ordinii publice sau chiar fiindca au fost tiriti pe atunci la judecatorul de instructie pentru delicte de drept comun. De la astfel de oameni, cari sunt pacatuiti tocmai pentru netrebnicia lor, nu se poate astepta fireste sa inteleaga cuvintele datorie si morala.

Indreptarea care se cere insa nu o poate astepta un om cu judecata si cu experienta de la un guvern al carui partid, in puterea caruia se razima, este in cea mai mare parte a masei lui compusa tocmai din creaturile despre cari vorbim. (15 februarie 1880)

“Ne e sila”… (scrieri politice) – Mihai Eminescu, Ed Soroc, Bucuresti, 1991

(antologie alcatuita de Cornel Brahaș)

Miercurea fără cuvinte (33) - La adăpostul cortului

CARMEN ne provoacă la Wordless Wednesday (33) – când… cuvintele tac și vorbesc imaginile.

HAPPY  WW!