Brățări cu mărțișoare

De dimineață - nu prea de dimineață! - am fost pe afară. Plouase puțin peste noapte și aerul mirosea a proaspăt. Răcoarea strângea, dar nu cât să ne înghețe nasurile. Pe la prânz s-a arătat și soarele, vremea s-a mai încălzit, dar noi eram deja în drum spre casă. Parcă nu eram în largul nostru... Atmosfera părea apăsătoare, străzile aproape pustii - circulau mai multe mașini decât oameni. Pe o margine de zonă verde zăcea o cioară moartă; în altă zonă, lângă o gură de aerisire a unui subsol, în iarbă, zăcea o mierlă moartă și ceva mai încolo era trupul fără viață al unui porumbel (avea aripile deschise, ca și cum ar fi căzut din zbor). Când am ajuns în spatele blocului aveam senzația că și iarba s-a oprit din creștere. În „grădinița” de lângă una dintre intrările în bloc am văzut câteva fire de ghiocei și câteva de floricele mov-deschis - care par brândușe dar nu sunt. Le-am fotografiat. Am fotografiat și o crenguță cu muguri.

Nu știu ce-are telefonul! M-am apropiat de flori cât am putut, dar aveam senzația că le privesc prin telescop din capătul greșit: erau „departe”!

În casă, cum tot n-aveam chef de nimic, am văzut cutia cu mărțișoare (pe care, încă, n-am pus-o la locul ei) și mi-am amintit că Suzana și Ina amintiseră în unele comentarii despre o altă „întrebuințare” dată mărțișoarelor. Așa că mi-am găsit de lucru! Am căutat câteva mărțișoare care mi s-au părut potrivite pentru a fi prinse de niște brățări roșii primite ca mărțișor cu mai mulți ani în urmă și pe care obișnuiesc să le port împreună. Le-am primit în aceeași zi, de la două persoane diferite - motivul pentru care le port împreună. Îmi place cum arată împreună: mai mult roșu la încheietura mâinii, care nu zdrăngăne, nu încurcă la scris și alte cele.

Scotocind prin cutie am dat și de mărțișorul pe care l-am primit de la un coleg, în clasa a doua. Am reținut pentru că era singurul care oferea mărțișoare tuturor colegelor (mama lui, am aflat mai târziu, se „ocupa” de acest aspect și toate fetele din clasă au primit mărțișor de la el până în clasa a IV-a); numele de familie al colegului nu mi-l amintesc, și nici figura lui nu-mi e prea clară în amintire. Oricum, mărțișorul mi-a plăcut tare mult atunci și îmi place și acum - deși din metal (a oxidat pe alocuri) îmi pare tare gingaș.

Pentru că tot eram la cutia cu mărțișoare am ales și trei dintre cele care-mi plac. În fapt, absolut toate îmi plac - altfel nu le-aș fi păstrat - dar unele mă atrag în mod deosebit. Un pisoi din sticlă vernil - pe care oricât m-am străduit nu am reușit să-l fac clar vizibil în poză - un coșar din lemn, cu zâmbet de hâtru, și o lebădă din sticlă mov.

M-am gândit să cos mărțișoare (ancore și potcoave) pe brățări pentru că azi e ziua bijuteriilor. Nu le-aș numi bijuterii aceste brățări, dar intră în categoria podoabelor.

Potcoava e simbol al norocului în mai toată lumea și apară împotriva „ochiului rău” (deochi). Are unele semnificații la care nu m-aș fi gândit, dar nu despre simboluri scriu aici.

Ancora e un simbol al speranței - se spune că la început creștinii foloseau (și) ancora ca un fel de cruce deghizată; e amintită și în Biblie. Mai e simbol al statorniciei, echilibrului și nu numai și e regăsită în aproape toate culturile lumii.

În alegerea mărțișoarelor pentru brățară stă mai puțin ideea de simbol cât faptul că se potrivesc destul de bine (în opinia mea) pe aceste brățări împletite din ață roșie și fir lame argintiu.

Pentru a „prezenta” brățările am scotocit după o mână din cauciuc pe care o foloseam cândva să „depozitez” inelele (stătea vertical la acea vreme pentru că îi făcusem o bază). 

Am primit-o de la un prieten, cu foarte mulți ani în urmă. Aveam o întâlnire săptămânală (în anii de liceu) pe care o numisem „ceaiul de la ora cinci”. În fiecare sâmbătă ne întâlneam - pe rând - acasă la câte unul din grup, fiecare aducând câte ceva de mâncat și de băut (nu va gândiți la alcool), și jucam cărți, ascultam muzică, ne contraziceam pe diferite teme și puneam țara la cale. La o astfel de reuniune, când a intrat în casă mi-a întins mâna, i-am strâns-o și-am sărit un pas în spate, dând din mâini și scoțând sunete ciudate! 

Să strâng acea mână din cauciuc a fost teribil! Ceva inert, fără viață, la un om cât se poate de viu! Au râs cu lacrimi de reacția mea. De atunci, un timp, și eu și alți am făcut același lucru cunoscuților mai apropiați.

Distracția era maximă! Nu pot descrie imaginea chipurilor celor care atingeau mâna! Nu eram răutăcioși, eram doar foarte tineri.

M-am cam grăbit să fac pozele pentru că pe la ora 15 soarele s-a ascuns în nori și cenușiul zilei se strecura pe fereastră, iar la lumina artificială pozele mele arată și mai prăfuite!

Mai aveam puțin și terminam cu editarea fotografiilor când, brusc, o lumină puternică m-a determinat să mijesc pleoapele: spre apus se arătase soarele, strecurându-și razele printre norii cenușii până la ochii mei.

Strălucirea soarelui n-am reușit s-o "prind" în fotografie; m-am mulțumit numai cu cerul mai luminos.

Acum e beznă, și se aude doar bâzâitul ventilatorului de la un magazin aflat la în apropiere. De multe luni, atmosfera îmi pare teribil de sinistră chiar și ziua...