Legile de la Nürnberg și nu numai

Germania n-a ajuns o dictatură nazistă peste noapte; totul s-a întâmplat cu pași mici, pe fondul crizei economice (și nu numai) care a urmat primului război mondial (1914-1918). Mare criză economică mondială (Marea Depresiune, 1929-1933) i-a fost foarte utilă unuia ca Hitler. Crizele social-economice sunt favorabile ascensiunii tiranilor și instaurării dictaturilor.

În general, o criză serioasă începe cu o criză a prețurilor, apoi e ca într-un joc cu piese de domino: criza prețurilor atrage criza veniturilor urmată de criza consumului; criza producției atrage criza locurilor de muncă și șomajul și se ajunge la criza finanțelor statului și, inevitabil, se ajunge la neîncrederea în cei care administrează statul. Inflația și șomajul ating cote greu suportabile, pe scurt. O astfel de situație duce la o criză de alterare a stării de spirit a unei populații sărăcite și criza morală este doar la un pas. Azi, unei părți a populației i se interzice ceva; mâine, o parte a populației este obligată la ceva și tot așa, câte un pic, să nu bată la ochi.

Istoricii sunt de părere că Marea Depresiune a avut un rol important în declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Conjunctura social-politică în Germania

În toamna anului 1918 împăratul Wilhelm al II-lea a demisionat, determinat de înfrângerea din primul război și mișcările revoluționare interne – a plecat în exil, în Olanda. Socialiștii au preluat puterea și au proclamat republica. Pentru a împiedica invadarea țării au semnat armistițiul impus de cei care au câștigat războiul, ceea ce le-a atras ostilitatea naționaliștilor care refuzau să recunoască această înfrângere. Tratatul de la Versailles stipula că Germania urma să renunțe la mai multe dintre teritoriile sale, să demilitarizeze Renania, să plătească reparațiile de război și să suporte unele sancțiuni economice. Mulți germani au perceput tratatul ca o umilire, mai ales articolul în care Germania era declarată responsabilă pentru război. Condițiile sociale, politice, economice de după război au fost exploatate de Hitler în scop politic.

Între 1924-1925 țara își mai revenise după recesiunea cauzată de pierderea primului război mondial. În 1925, Mareșalul Paul von Hindenburg, candidatul dreptei, a câștigat alegerile prezidențiale și regimul (democratic) s-a consolidat. Germania devenise republică prin Constituția din 1919; era republică federală, cu landuri care aveau fiecare Adunare constituantă proprie aleasă, aveau un guvern de land. Landurile aveau unele prerogative în domeniul poliției, al cultelor, al culturii și educației, dar adevărata putere era statul federal, puterea fiind împărțită între Parlament și președintele Republicii. Era un stat descentralizat.

În 1929 a început „marea depresiune”. Șomajul a crescut enorm – în 1932 ar fi fost afectați de șomaj circa 6 milioane de germani.

Între 1929-1933 a crescut influența național-socialiștilor. Societatea oscila între comuniști și naziști (Partidul Muncitoresc German Național-Socialist – NSDAP, condus de Hitler din 1921). Comuniștii nu colaborau cu socialiștii (moderați) aflați la putere pentru că în 1919 aceștia au înăbușit insurecția spartakistă (a comuniștilor). Sponsorizat de unii mari industriași germani, profitând de dezbinarea stângii politice, partidul lui Hitler a câștigat alegerile parlamentare din 1932 – o majoritate relativă, dar care i-a permis intrarea în Parlament. Hitler a emis pretenții la funcția de prim-ministru și, în ianuarie 1933, președintele von Hindenburg l-a numit cancelar (Kanzler = prim-ministru). Hitler a ajuns la putere legal, câștigând alegerile la urne. Cetățenia germană a obținut-o în 1932 (el fiind austriac prin naștere).

Niciun dictator nu poate conduce singur. Puterea politică e mai ușor de câștigat decât de păstrat, așa că Hitler s-a înconjurat de oameni loiali și fanatici, pe care îi răsplătea pentru serviciile aduse. Pe lângă asta, s-a dat ca fiind „om din popor” – la vremea aceea, susțin unii istorici, muncitorii aveau mustață ca a lui Hitler. Fiind „om din popor”, care a și fost închis pentru convingerile sale ideologice (la închisoare a scris „Mein Kampf”), înțelegea foarte bine nevoile cetățenilor.

Hitler a înțeles imediat capacitatea de influență a propagandei și, încă din 1930, l-a desemnat pe Joseph Gobbels ca șef al aparatului de propagandă. Noile tehnici de îndoctrinare și propagandă (radioul, afișele electorale) au fost folosite cu succes de naziști și deplasându-se cu automobile de lux și avioane închiriate de deplasau rapid în foarte multe locuri în cadrul campaniilor electorale.

În februarie 1933 Hermann Göring înscenează incendiera Reichstagului și curând după aceea Hitler emite un decret prin care abrogă dreptul „habeas corpus” – un recurs în drept prin care o persoană poate raporta o arestare sau o detenție ilegale și poate cere unei instanțe să constate dacă arestarea/detenția sunt legale – dar și alte legi și drepturi cetățenești.

Prin Legea pentru Reconstruirea Reichului (30 ianuarie 1934), dintr-un stat federal descentralizat, Germania devine un stat centralizat: sunt desființate parlamentele statelor federației – drepturile suverane ale poporului sunt transferate guvernului central; administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale.

Legea a fost adoptată sub presiunea mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” (SA) și a celeilalte organizații paramilitare, SS ("Eșalonul de protecție”).

În martie 1934, un act administrativ transformă Germania, peste noapte, în dictatură: Legea împuternicirii, prin care cancelarul avea aceleași puteri legislative ca și cele al Reichstagului, șeful guvernului putea aproba amendamente la constituție în mod arbitrar și avea puteri speciale în caz de urgență (un fel de "ordonanțe de urgență). Legea suspendă, practic, toate libertățile civile și transformă Germania într-o țară cu un singur partid politic.

În august 1934 președintele von Hindenburg moare, iar parlamentul dominat de naziști unește funcțiile oficiale ale președintelui Reichului cu cele ale prim-ministrului în una singură și Hitler e investit cu noul titlul de Führer (conducător și cancelar al Reichului).

Germania sub conducerea nazistă

Statul german, în perioada anilor 1933 – 1945, a fost sub controlul ferm al partidului nazist (NSDAP), sub regimul dictatorial al liderului nazist Adolf Hitler. Țara era numită Germania Nazistă, Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933-1945).

Planul lui Hitler începuse cu mulți ani în urmă, iar el a avut răbdare, urcând cu pași mărunți treptele spre puterea absolută. Populația pe care voia să o supună trebuia mai întâi manipulată, să creadă că totul era spre bunăstarea ei, și abia apoi putea interveni când și cum voia, după ce-i subjuga pe oameni fermecându-i (spunându-le ce voiau să audă) și apoi terorizându-i. Totalitarism fără teroare nu există... Și a fost înființată poliția secretă de stat (Gestapo) – forța polițienească ce acționa în afara autorității civile - ai cărei membri controlau direct societatea civilă. Au fost „descoperiți” mii de „spioni” și „trădători” (critici ai regimului și disidenți). Dată fiind creșterea economică – prin „inginerii financiare”, desființarea sindicatelor și controlul salariilor (control excesiv în general) – și standardul de viață îmbunătățit, cetățenii germani erau mulțumiți, așa că au rămas tăcuți și supuși, ba chiar – unii – s-au alăturat „linșajului colectiv” din noaptea de 9 noiembrie 1938 („noaptea de cristal” – noaptea pogromului), acțiune organizată la nivelul Germaniei și Austriei (care fusese anexată) când mii de evrei au fost scoși din case, bătuți, uciși, magazinele lor au fost distruse. Pogromul a avut ca pretext asasinarea secretarului de legație al reprezentanței diplomatice germane de la Paris de un tânăr evreu polonez care a vrut să răzbune suferințele și umilințele la care au fost supuși părinții săi în urma politicilor naziste.

Marea majoritate a cetățenilor germani nu au participat la violențe și jafuri – au fost martori tăcuți ai pogromului; oricum n-ar fi putut face nimic. Violențele au durat 24 de ore.

Hitler a știut să manipuleze mulțimea furioasă pe fondul neputinței politice a celor aflați la putere (până la el), foametei și lipsei locurilor de muncă, nemulțumirii că erau considerați vinovați pentru război și altele, inclusiv apelând la mândria poporului german și susținând că învingerea în război a fost din cauză că au fost trădați.

Evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici, avocați, profesori și au fost obligați să își înregistreze proprietățile, care ulterior au fost confiscate. Afacerile evreilor au fost „vândute” forțat către non-evrei. Foarte mulți evrei au părăsit Germania până în septembrie 1939 și dintre cei rămași mai mult de jumătate își pierduseră proprietățile.

Legile de la Nürnberg (Legile rasiale de la Nürnberg)

Ideologia nazistă (socialismului național) considera că puritatea etnică și rasială a poporului german e o realitate fundamentală și, în baza acestei ideologii pseudoștiințifice, naziștii și-au fundamentat programul de persecuție și exterminare sistematică a celor pe care-i considerau „nedemni de a trăi”: evreii, țiganii, oamenii de culoare, Martorii lui Iehova, socialiști, comuniștii, cei cu handicap mintal, fizic sau afecțiuni genetice, infractorii de drept comun, prostituatele și alte persoane considerate de ei a fi „asociale”.

În iulie 1933 a fost adoptată Legea pentru Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare (legea sterilizării – un fel de eugenie asupra societății) – medicii erau cei care depuneau cererile în cazurile când considerau necesar și o instanță hotăra dacă da sau ba. Naziștii nu au fost primii și nici ultimii care au avut astfel de idei și practici.

Naziștii au avut și un program (Aktion T4) de eutanasiere (prin „decretul de eutanasiere” semnat de Hitler în 1939). Din toamna anului 1939 până în august 1941, mii de bolnavi mintal au fost exterminați în cele șase stabilimente de eutanasie din Germania, unde oamenii erau trimiși după un examen sumar.

Încă de când a scris „Mein Kampf” („Lupta mea”, carte publicată prima dată în iulie 1925), Hitler împărțea oamenii în „rasă superioară” și „rasă inferioară” (în baza teoriei lui Darwin în „oameni” și „maimuțe”) și îi considera pe evrei vinovați (între altele) de primul război (aceștia erau vinovați și pentru al doilea – a scris-o în testamentul său politic înainte de a se sinucide).

Etapele abrutizării nu au așteptat războiul – cum ar putea crede unii – și nici măcar ajungerea naziștilor la putere pentru că din anii imediat publicării „manifestului”, trupele SA (cămășile brune) defilau pe străzi scandând „Moarte evreilor”! Și cântând „Când sângele evreiesc țâșnește sub cuțitul meu”.

Legile de la Nürnberg sunt numite două (trei) legi adoptate în Germania nazistă în septembrie 1935 (cu ocazia celui de-al șaptelea congres al partidului): Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane și Legea cetățeniei Reichului. (a treia: Legea stindardului Reichului).

Primele două legi, în special, au afectat viața cotidiană a tuturor evreilor din Germania în toate aspectele sale și au determinat un nou val de interdicții spontane privind participarea evreilor la viața socială. Între altele, au fost obligați să poarte un semn distinctiv: steaua in șase colțuri, și înainte de a fi transportați în lagăre de muncă și exterminare au fost închiși în ghetouri – pe motiv de „sănătate socială” (în anul 2020, un fost primar din România dorea ștampilarea anumitor oameni, iar autoritățile române centrale au ordonat sechestrarea - pe motiv de "sănătate publică" – cetățenilor români (?!) care intrau în România).

Istoricul Hans Mommsen, pentru a descrie modul în care mediul de afaceri, organizațiile profesionale și chiar administrațiile localităților au depășit directivele regimului nazist în ceea ce privește excluderea evreilor din societatea germană, a folosit sintagma „radicalizare cumulativă”: o urcare, total improvizată la fiecare pas, de la o treaptă la alta (...) Doar ordinele vagi și perspectiva distorsionată a fanatismului ideologic au permis un program, apoi o realitate concretă care și-a desfășurat o dinamică proprie.

Legile de la Nürnberg au fost aplicate – mai mult sau mai puțin – în toate teritoriile ocupate de naziști, nu doar în Germania.

Legea pentru protecția sângelui german și a onoarei germane a interzis căsătoria dintre evrei și non-evrei de origine germană, a incriminat relațiile sociale dintre aceștia și a interzis evreilor să angajeze ca servitoare femei cu vârsta sub 45 de ani.

Legea cetățeniei Reichului a fost menită pentru a defini cui se aplică prima lege. Astfel, numai cei cu „sânge german sau înrudit” puteau fi cetățeni ai Germaniei – evreii au fost definiți ca rasă, li s-a retras cetățenia germană și au fost reduși la statutul de „supuși ai statului” (la începutul lunii ianuarie a.c., președintele Franței a declarat într-un interviu: O persoană iresponsabilă nu mai este un cetățean – se referea la unii anume, dar „iresponsabil” are un sens mult mai larg; chiar de n-ar avea, tot greșit ar fi). Orice persoană care avea trei sau mai mulți strămoși de origine evreiască era definită ca evreu, inclusiv cei convertiți la creștinism și copii și nepoții convertiților – împărțirea a fost lărgită pe mai multe grade, în funcție de numărul de strămoși evrei și alte câteva criterii.

Cetățenii au fost încurajați să raporteze poliției orice suspiciune cu privire la „crima” relațiilor interrasiale și nu numai; statul avea nevoie ca populația să fie „ochii și urechile” lui în mai multe chestiuni. Informatorii aveau motivații diferite: convingerile politice, prejudecăți, dorința de a rezolva unele neînțelegeri, răzbunare, dorința patriotică de a fi „bun cetățean”. Oamenii, mai ales evreii, erau îngroziți. Nu trimiteau scrisori, nu mai conversau la telefon, nu mai discutau cu nimeni pe stradă de teamă că oricine ar putea fi informator.

În timpul celui de-al doilea război mondial multe state aliate sau dependente de Germania au adoptat propriile versiuni ale acestor legi. Până în anul 1941, Bulgaria, Croația, Franța (Vichy), Italia, România, Slovacia, Ungaria au promulgat legislație antievreiască.

Aceste legi s-au aplicat mai apoi și altor categorii sociale: gitani, homosexuali, oameni cu dizabilități etc.

Sterilizarea forțată în lume

Nu e ca și cum în mileniul trei ar fi altfel, dar termenii sunt mai pretențioși: bază de date ADN - pentru cercetări în vederea eradicării anumitor boli genetice (și nu numai), inginerie genetică, analize medicale genetice ș.a.m.d. Și se discută despre transumanism.

Din 1948 în 1996, în Japonia s-a aplicat o lege „eugenică”, fiind sterilizate persoanele care aveau dizabilități mintale și/sau intelectuale. În Suedia, o lege asemănătoare a existat între 1905-1975, iar între 1972-2013, sterilizarea era o condiție pentru intervenția chirurgicală de schimbare de sex. În S.U.A., prima încercare de a impune o lege privind sterilizarea forțată a fost în 1849; în 1907, statul Indiana a fost primul care a adoptat o lege de gen privind pe cei cu handicap mintal. În 1936, propaganda nazistă și-a susținut „cauza” amintind S.U.A. ca aliat în „mișcarea eugenică”. În administrația Nixon, anii 1970, a fost majorată finanțarea pentru sterilizare – voluntară – a celor cu venituri mici; ulterior s-a dovedit că medicii nu s-au prea deranjat să informeze pacienții că-i sterilizează. Sterilizate fără consimțământ au fost și foarte multe femei nativ-americane. În California, cică, s-ar fi dovedit că în 2010 se mai practica sterilizarea forțată, în închisori. 

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai sunt destule.

Nu înțeleg ce se întâmplă cu lumea! Ce-au făcut naziștii este rău! Dar ce fac cei de azi cum este? Faptul că sunt condiții „igienice” și intervențiile se numesc altfel schimbă răul în bine? E bine ca politicienii să hotărască cine are dreptul să devină părinte și cine nu; cine merge la școală și cine nu, ca exemple?!