Poveste despre iertare. Bună dimineața Soare!

De ce e bună iertarea…

Un om stătea liniștit la masă, ospătându-se cu poftă din felurite bucate aburinde. La picioare s-a așezat câinele său. Privind spre ochii omului, câinele își spunea: Dă Doamne să mănânce cu poftă stăpânul meu și, după ce s-o sătura, să-mi dea și mie o bucățică!

În acest timp, s-a apropiat și pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă și gudurându-se pe lângă el, își spunea în sinea ei: Dă Doamne să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!

Câinele aștepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunatatea stăpânului său. Pisica, însă, pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulțumească numai cu ceea ce ar fi primit.

Așa se întâmplă, uneori, și în viață. Unii dintre cei care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli și devotați, răbdători și sinceri cu prietenii. Alții, însă, sunt asemenea pisicii: mereu cu un zâmbet și cuvinte dulci pe buze dar cu răutate în suflet, așteptând doar prilejul să fure și să profite.

Când ai în preajma ta prieteni adevărați, bucură-te pentru ei și pentru prietenia voastră; când vezi, însă, că de tine se apropie și cei asemenea pisicii, nu-i goni și nu te purta cu ei așa cum ar merita, ci încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci și pe ei mai buni.

Suferi de pe urma unui om rău? Iartă-l, ca să nu fie doi oameni răi! poate că ar zice Soarele, care pe toți ne încălzește.

Dacă dorești să participi, în fiecare luni, publică pe blogul tău, un articol (video, text, imagini) cu această temă și dacă vrei să-l împărtășești cu noi  înscrie articolul la "Bună dimineața Soare!" pe blogul Iulisei.

Rezumat la jurnal

Poposind pe blogul Zinei am citit una-două pagini din Jurnalul Zinei. Am citit apoi și la Carmen, Jurnal de sfârșit de săptămână… Sunt și alții care au ales să scrie în jurnal și ideea mi se pare interesantă. Primul meu gând a fost: și eu! și eu! Am trecut la Taniușa, de unde pare că a pornit ideea și apoi la Melly… Dar! E ușor de zis și mai greu de făcut! N-am ținut niciodată un jurnal! Abia m-au convins colegele – prin clasa a VIII-a – să îmi fac, și eu, “caiet de amintiri” – și nu-l mai am…

De-ar fi să țin un jurnal ar apărea ceva de genul:

M-am chinuit înfiorător să postez ceva pe blog; am chemat IT-stul să vadă ce are PC-ul; am mult de învățat, am citit trei pagini azi și nu-mi amintesc nimic! Am fost afară în plină noapte pentru a căuta – și hrăni – un pui de pisoi care se tânguia undeva în apropiere, dar nu l-am găsit. L-am căutat și în a doua noapte, pentru că numai noaptea miorlăia… până când cineva mi-a spus că… e un pui de cucuvea care țipă să fie hrănit de părinții lui. Am mai meșterit câteva perechi de cercei și un colier și am vărsat lipiciul folosit pentru confecționarea ambalajului; am scris câteva pagini și când să le listez am constatat că tuș în cartușul imprimantei nu mai este; am omis să verific căsuța poștală electronică și am fost sunată să-mi citesc e-mail-urile! Am pus cafeaua pe foc și am uitat, așa că am mai făcut una… Motanii s-au încăierat - din nou - și când m-am băgat între ei, de data aceasta s-au dat cu ghearele la mine… Am fost trimisă la piață să cumpăr leuștean și am venit cu frunze de țelină. Am spălat rufe dar am uitat să pun detergent, așa că am luat-o de la capăt… Iar am uitat să mănânc… Am prăjit cartofi la două noaptea și am distrus parfumul aerului înmiresmat… și un fluture mare și negru intrat pe fereastră m-a alungat din bucătărie, așa că s-au ars cartofii până a venit cineva să stingă focul!

De nu mi-ar fi capul legat de gât aș fi în situația de a scrie: mi-am pierdut capul și nu știu unde…

Sunt campioană la gafe și – ar zice unii – catastrofă ambulantă. Numai cei care nu mă cunosc au curaj să mă lase singură mai mult timp. Unii spun că tare mă iubește Dumnezeu dacă am reușit să ajung – întreagă – pânâ la vârsta asta.

Unde nu-i cap vai de picioare!

Ei, am exagerat puțin, dar campioană la gafe sunt.

Ora Albastră sau Parfumul zorilor - Poveste parfumată

Se cunoșteau de mulți ani și formau un cuplu de câteva luni. Nu-l dorise în mod deosebit ca iubit,  pentru că nu voia să distrugă acea prietenie minunată care rezistase în timp, dar a dorit să-și umple singurătatea, în lipsa celui pe care-l dorea și care se bucura de iubire alături de alta, și și-a spus că prietenia avea să reziste și în eventualitatea unui eșec amoros. Știa că el nutrește pentru ea sentimente care depășeau limitele camaraderiei dar și-au promis - atunci când au împărțit așternutul și altfel decât ca amici - că prietenia va rezista și în cazul în care alte persoane se vor dovedi a fi compatibile.

Închiriaseră o cabană, undeva pe o creastă de munte unde temerarii puteau ajunge și călare pe motocicletă. N-a trebuit să li se propună de două ori pentru a accepta provocarea. Tentația pustietății și testul de îndemânare i-a atras imediat.

El a fost acela care i-a împrumutat motocicleta atunci când nimeni nu voia să-și asume riscul unui accident în caz că ea va reuși să obțină permisul de conducere. El a fost acela care, practic, i-a salvat viața cooptând-o în grupul lui de prieteni motocicliști care colindau țara în lung și-n lat, dormind în cort și mâncând pe te miri unde. A fost cel care a ajutat-o să depășească încercarea dificilă la care a supus-o viața în fragedă tinerețe, când nimeni nu știa ce ar mai putea face pentru a o trezi din letargie  și a o ajuta să trăiască. La acea vreme abia se cunoscuseră - erau de atunci aproape treizeci de ani. Tot el a salvat-o din unele relații sufocante.

Știa despre el tot ce știa el și nu mai știa nimeni iar el știa despre ea tot ce știa ea și nu mai știa nimeni.

Într-o seară, când ziua se pierdea în noapte și lumina era albăstruie, o atingere întâmplătoare - ca multe altele până atunci - i-a electrizat și Timpul a părut să se oprească. Scânteia a devenit flacără dar au încercat să o ignore. Trupurile, însă, cereau să fie stinse. S-au ferit de atingeri, au râs, dar fiecare știa că celălalt a simțit tensiunea la fel de intens. Știau că nu mai pot călători pe aceeași motocicletă dacă nu vor stinge incendiul simțurilor. S-au privit; buzele lor s-au unit și trupurile s-au strâns aproape. Primele stele ale acelei nopți au fost martore descătușării unor energii ce nu mai puteau fi controlate.

Și atunci au hotărât să se lase purtați de val.

A deschis ochii și s-a întins în așternutul curat. A zâmbit. Era veselă parcă fără motiv. Afară nu se luminase dar câteva păsări își făceau cunoscută prezența prin sunete slabe, ca și cum ar fi fost nemulțumite că se luminează și n-au dormit destul.

Cabana era învăluită în aroma ceaiului verde. El, îmbrăcat numai cu blugi, în fața sobei, fierbea apa pe cărbuni. A simțit că s-a trezit și a privit-o, zâmbindu-i. A întins brațul către ea, invitând-o afară. Râzând, s-a înfășurat în cearceaful alb și s-a ridicat. L-a urmat afară, dar numai până la ultima treaptă de lemn a cabanei.

Desculț, el a înaintat pe iarba udă de rouă, chemând-o din priviri și cu brațul întins. Ținând cearceaful cu o mână a înaintat către el, râzând și icnind la fiecare contact al tălpii cu iarba rece de roua dimineții. Chicotea și încerca să-și controleze reacțiile, dar nu reușea decât să spună “e rece!” Când i-a desfăcut cearceaful s-a înfiorat de frig și s-a lipit strâns de trupul lui, încercând să preia ceva din căldură. Degetele lui erau fierbinți pe pielea ei înfiorată de răcoarea picăturilor de rouă și senzațiile pe care le simțea valuri-valuri o năuceau, risipind orice gând rațional. A țipat când pielea a  atins iarba rece și udă de rouă…

Se spune că atunci când ziua se pierde în noapte, seara, sau când noaptea se pierde în zi, dimineața devreme, e ora albastră, când ceva magic se întâmplă. Atunci timpul se simte ca o respirație și aerul miroase a iarbă proaspăt cosită și se simte parfum ca de ploaie.

În brațele lui se afla în spațiul liniștii depline, în acel moment când Natura este în nemișcare. Privi Cerul și îl regăsi, și se regăsi pe sine. Simți puterea Naturii și auzi tăcerea Cerului.

Astfel de momente amintesc muritorului nu doar că Lumea a fost cândva frumoasă și instinctele înfloreau într-o libertate fericită și toate ființele trăiau în armonie, ci și că Marele Timp e mereu același iar muritorul se poate bucura oricând de comuniunea cu Universul.

Ora albastră se risipea treptat, Soarele depășea linia orizontului și cerul se lumina în nuanțe trandafirii…

*

În vara anului 1921, parfumierul Jaques Guerlin a combinat esențele de mosc și trandafir bulgăresc  cu o nota unică de iasomie. A dorit ca noul parfum să evoce momentul în care ziua lasă locul nopții, momentul când parizienii se pregătesc pentru petrecere, și l-a numit L’Heure Bleu.

E un parfum romantic și fin, misterios, elegant și atemporal care se deschide cu note de bergamota și anason, cu inima - cum altfel? - din trandafir, garoafă, tuberoză și violete, pe o bază de vanilie, tonka, și iris.

Textul e scris pentru Clubul Poveștii Parfumate găzduit de Mirela, pe o temă aleasă de Tina.

Containere stradale pentru haine

Pentru a-i ajuta pe oamenii mai putin favorizati de soarta unii s-au gandit sa aseze in zonele urbane intens circulate niste containere mari, din plastic, in care cetatenii sa depuna obiectele de imbracaminte si incaltaminte de care se pot dispensa.

Se zice ca o haina pe care n-ai purtat-o timp de un an este o haina pe care e mai bine sa o dai cuiva care are nevoie sau sa o arunci, pur si simplu, sa faci loc in sifonier pentru haine noi. Unii pastreaza toate hainele, gasindu-le un loc de depozitare, gandindu-se ca - cine stie?! - poate moda revine, poate slabesc si vor mai incapea in ele sau, pur si simplu, le pastreaza pentru ca le amintesc de momente frumoase. Dar cei care vrem sa oferim hainele pe care nu le mai purtam – si sunt in stare buna! – le oferim ori la vreun camin de copii, ori la vreun camin de batrani, le trimitem „la tara” sau le oferim celor din preajma noastra si care ar avea nevoie de ele. Acum am avea containerele amplasate „la indemana”. Dar in aceste containere au acces destul de facil copiii. Ii vad uneori, noaptea, cum se strecoara prin fanta si arunca afara hainele; afara e un individ mai mare (dar categoric minor) care le „triaza” sau le indeasa in saci. Ce nu le trebuie nu mai arunca in container ci lasa obiectele imprastiate in drum. Uneori le mai imprastie vantul, urcandu-le chiar si la inaltimi mari, in pomi.

(de ce copii? pentru ca minorii care nu au implinit varsta de 14 ani nu raspund penal - si se pot antrena linistiti pentru cand vor deveni majori - in plus, sunt subtirei si se pot strecura)

Copiii care fura aceste haine sunt clar in categoria celor care au nevoie de haine – sau, in fine, cei mai multi sunt. Frumos ar fi ca ceea ce nu le trebuie sa nu lase in noroi, in ploaie, ci sa le puna inapoi. Dar, cei mai multi, vin si le fura pentru ca mai apoi sa le vanda in „pietele de vechituri”. Cele mai multe sunt haine bune si ajung ori in acele piete ori in magazinele second hand, de unde sunt cumparate, „pe mai nimic”, de alti oameni cu venituri mici.

N-am avut curiozitatea sa aflu ale cui, exact, sunt aceste containere dar am citit una-alta despre asociatii/fundatii care mai fac asta prin lume. Despre unii se zice ca le aduna, le spala, le calca etc. pentru a arata cat mai bine si apoi le vand in magazine second-hand. Cei de la asociatiile si fundatiile non-profit care si-au propus sa ajute pe cei nevoiasi le aduc acestora multe critici pentru ca fac profit din hainele pe care unii nu si le-ar putea permite nici la cel mai mic pret... Dar cine sa ii asculte cand e vorba de profit? Desigur, cei care mai apoi le vand au cheltuieli: le transporta, le spala etc..

Si de ce nu ar face unii asta daca chiar si unele firmele de renume (unde se practica preturi mari si foarte mari), cu magazine de desfacere, fac uneori asta?! Acestia vand unele obiecte de vestimentatie iar mai apoi, dupa ce cumparatorul a purtat haina (de regula doar o data) o aduce la magazin, primeste un pret derizoriu, magazinul o spala si o pune din nou in vanzare, la pret net mai mic. Astfel sunt ajutati sa aiba ceva „de marca” si cei care nu-si permit unele piese de vestimentatie pentru ca nu au finantele necesare.

Revenind…

Ma irita faptul ca sunt furate hainele din aceste containere stradale. Sa reclam la politia locala... Imaginati-va ca râd in hohote! Asa ar face si politaii (imediat dupa ce ies, in cel mai bun caz), daca m-as duce la ei cu o astfel de plangere... De ce?! Pentru ca ar fi mai mare daraua ca ocaua sa cerceteze iar ei sunt acolo pentru chestiuni importante, de un real pericol social... iar cand ii chem ca se bat niste insi ajung (fara exceptie!) la cateva minute dupa ce scandalul a fost aplanat sau deja sunt victime ranite grav. Ar trebui sa nu se mai intuteleze „agenti de protectie” ci „agenti constatatori”... 

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)

S-au aliniat piticii!

Scrisoare deschisă către cei care se cred raţiunea mea de a trăi

E jale! A început să mă enerveze întrebarea ”Ai ceva cu mine?” când zic ceva cu referire generală, când acţionez într-un fel pe care îl consider corect, când îmbrac ceva ce-mi place... Mă ia câte unul cu... ”ai ceva cu mine?” N-am fraţilor, nimic, cu nimeni - in sensul in care mi se adresează întrebarea. Ce naiba vreţi de la mine? Să nu mai zic nimic, să nu mai fac nimic, să îmbrac numai negru pentru a nu avea voi senzaţia că încerc să vă ”atac”? Sunteţi oameni - suntem oameni! - .şi facem gesturi care seamănă cu ale altor milioane de oameni! Rostim fraze pe care le-au rostit şi le vor rosti milioane de oameni! Nimeni nu-i unic când e vorba despre gesturi şi activităţi şi alte alea!

Mă amuz la un banc despre sex oral, jale! Denigrez femeia!

Spun puşcărie in loc de închisoare vine o mimoză şi-mi spune că, pentru ea, e înfiorător cuvântul puşcărie, să caut altul! Dar in context e mai potrivit ”puşcărie” pentru a accentua ceva, şi nu-l schimb. Jale! Am ceva cu ea, de aceea îi fac in ciudă şi nu schimb sensul textului din propria-mi lucrare!

Pun o eşarfa mov, jale! Vreau să insinuez că ţin cu cei de ard cu flacăra violet!

Zic maxime despre minciună şi mincinoşi vine unu şi-mi zice că a minţit şi el o dată, ce tot fac atâta caz!? Bine, nene, tu ai minţit o dată, dar mai sunt milioane de mincinoşi, unii chiar mitomani.

Scriu despre parveniţi şi mă iau unii cu... ce am cu cei care au ştiut să se descurce in viaţă? Am ceva cu ei? N-am, nene, nimic, nici cu ei! Mă refer la tipologii, iar dacă voi vă identificaţi in tipologia dată nu e vina mea.

”De ce nu-ţi place poezia mea? Ai ceva cu mine?” Nu, nene, pur şi simplu nu-mi place, aşa cum nu-mi place nici permanentul mărunt pe care-l mai poartă şi azi unele - dar asta nu înseamnă că am ceva cu ele, ci înseamnă că nu-mi place (şi nu mi-a plăcut niciodată) ”freza” de gen - dar nu e treaba mea cum îşi aranjează alţii părul, însă un banc aş savura, fără a face referire la o persoană dată! E un banc, pur şi simplu!

Dacă spun ”dă-te mai încolo” nu e pentru că am ceva cu voi ci pentru că... n-am loc fizic, acolo, in spaţiul dat, şi e şi dreptul meu să fiu acolo! Zic!

In logica voastră ar trebui să cred că toţi cei care spun bancuri cu blonde ”au ceva cu mine”!

Oameni! Avem păreri diferite, gusturi diferite! Lăsaţi-mă! N-am nimic cu voi! Pur şi simplu îmi exprim un gând, o idee, exercit o acţiune şi atunci când ceva din ceea ce fac sau ceea ce zic vi se pare vouă că e împotriva voastră, credeţi-ma: nu e! Când voi ”avea ceva cu voi” - in sensul la care se referă întrebarea - veţi şti! V-o spun clar şi răspicat nu umblu cu goange, nu mă dau pe după pom! V-o spun şi vă las in jalea voastră dar să nu vă aşteptaţi să nu mai zic despre minciuni, parveniţi, despre ce-mi place şi despre ce nu-mi place doar pentru că voi trăiţi cu impresia că sunteţi atât de importanţi pentru mine încât nu vă pot uita şi numai la voi fac referire! Nu, nenicilor, dar nu mă lăsaţi voi să vă uit când tot veniţi cu texte! Vreau să vă uit! Ignoraţi-mă! Bârfiţi-mă! Înjuraţi-mă cu prietenii voştri, dar lăsaţi-mă! Vorbiţi in punga şi vă ascult altădată!

Poate că nu ştiţi: Pământul nu are buric, şi chiar de-ar avea, n-ar avea aşa de multe!

Trataţi-vă maniile şi lăsaţi-mă! N-am nimic cu voi! 

(text preluat de pe un blog pe care urmeaza sa il sterg)

Parfum de alb - Poveste parfumata

Cine știe din ce motiv, niciodată nu mi-a plăcut alb pentru articole vestimentare, decor și altele de gen, dar îmi place când îl văd în Natura. Plantelor, animalelor, zăpezii... li se potrivește alb... Pe vremuri, când auzeam puștoaicele discutând despre rochia de mireasă îmi imaginam ca a mea va fi roșie. Când vedeam pe cineva îmbrăcat în alb îmi ziceam că seamănă cu un medic și imediat parcă simțeam mirosul dezinfectantului amestecat cu mirosul de medicamente, de sânge și alte fluide (pitici aliniați, ar zice unii). Mai târziu, când aflam despre cineva că e medic fugeam cât puteam de repede. Și, mă gândesc acum, cum o fi cu atracția dintre oameni? Chiar e o reacție chimică, așa cum afirmă unii cercetători? Pentru că s-a întâmplat să mă simt puternic atrasă de un bărbat iar când am aflat că e medic “mi-a trecut” de parcă n-ar fi fost - spre marea lui nedumerire, dar și a mea. Poate că mă copleșește “dorul de fugă” deoarece unii medici se cred un fel de “dumnezei”? Poate pentru că mulți dintre ei văd simptome de boală gravă în orice pistrui? Poate pentru că unii pretind bani de la cei aflați în suferință deși, când sunt admiși în profesiunea de medic, declară sub jurământ că sănătatea pacienţilor va fi pentru ei obligaţie sacră și că nu vor îngădui să se interpună între datoria lor şi pacienti consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială? N-am idee, dar nu mă gândesc serios să aflu răspunsul.