Se cunoșteau de mulți ani și formau un cuplu de câteva luni.
Nu-l dorise în mod deosebit ca iubit,
pentru că nu voia să distrugă acea prietenie minunată care rezistase în
timp, dar a dorit să-și umple singurătatea, în lipsa celui pe care-l dorea și
care se bucura de iubire alături de alta, și și-a spus că prietenia avea să
reziste și în eventualitatea unui eșec amoros. Știa că el nutrește pentru ea
sentimente care depășeau limitele camaraderiei dar și-au promis - atunci când
au împărțit așternutul și altfel decât ca amici - că prietenia va rezista și în
cazul în care alte persoane se vor dovedi a fi compatibile.
Închiriaseră o cabană, undeva pe o creastă de munte unde
temerarii puteau ajunge și călare pe motocicletă. N-a trebuit să li se propună
de două ori pentru a accepta provocarea. Tentația pustietății și testul de îndemânare
i-a atras imediat.
El a fost acela care i-a împrumutat motocicleta atunci când
nimeni nu voia să-și asume riscul unui accident în caz că ea va reuși să obțină
permisul de conducere. El a fost acela care, practic, i-a salvat viața cooptând-o
în grupul lui de prieteni motocicliști care colindau țara în lung și-n lat,
dormind în cort și mâncând pe te miri unde. A fost cel care a ajutat-o să depășească
încercarea dificilă la care a supus-o viața în fragedă tinerețe, când nimeni nu
știa ce ar mai putea face pentru a o trezi din letargie și a o ajuta să trăiască. La acea vreme abia
se cunoscuseră - erau de atunci aproape treizeci de ani. Tot el a salvat-o
din unele relații sufocante.
Știa despre el tot ce știa el și nu mai știa nimeni iar el știa
despre ea tot ce știa ea și nu mai știa nimeni.
Într-o seară, când ziua se pierdea în noapte și lumina era
albăstruie, o atingere întâmplătoare - ca multe altele până atunci - i-a
electrizat și Timpul a părut să se oprească. Scânteia a devenit flacără dar au
încercat să o ignore. Trupurile, însă, cereau să fie stinse. S-au ferit de
atingeri, au râs, dar fiecare știa că celălalt a simțit tensiunea la fel de intens.
Știau că nu mai pot călători pe aceeași motocicletă dacă nu vor stinge
incendiul simțurilor. S-au privit; buzele lor s-au unit și trupurile s-au strâns
aproape. Primele stele ale acelei nopți au fost martore descătușării unor
energii ce nu mai puteau fi controlate.
Și atunci au hotărât să se lase purtați de val.
A deschis ochii și s-a întins în așternutul curat. A zâmbit.
Era veselă parcă fără motiv. Afară nu se luminase dar câteva păsări își făceau
cunoscută prezența prin sunete slabe, ca și cum ar fi fost nemulțumite că se
luminează și n-au dormit destul.
Cabana era învăluită în aroma ceaiului verde. El, îmbrăcat
numai cu blugi, în fața sobei, fierbea apa pe cărbuni. A simțit că s-a trezit și
a privit-o, zâmbindu-i. A întins brațul către ea, invitând-o afară. Râzând, s-a
înfășurat în cearceaful alb și s-a ridicat. L-a urmat afară, dar numai până la
ultima treaptă de lemn a cabanei.
Desculț, el a înaintat pe iarba udă de rouă,
chemând-o din priviri și cu brațul întins. Ținând cearceaful cu o mână a înaintat
către el, râzând și icnind la fiecare contact al tălpii cu iarba rece de roua
dimineții. Chicotea și încerca să-și controleze reacțiile, dar nu reușea decât
să spună “e rece!” Când i-a desfăcut cearceaful s-a înfiorat de frig și s-a
lipit strâns de trupul lui, încercând să preia ceva din căldură. Degetele lui
erau fierbinți pe pielea ei înfiorată de răcoarea picăturilor de rouă și senzațiile
pe care le simțea valuri-valuri o năuceau, risipind orice gând rațional. A țipat
când pielea a atins iarba rece și udă de
rouă…
Se spune că atunci când ziua se pierde în noapte, seara, sau
când noaptea se pierde în zi, dimineața devreme, e ora albastră, când ceva
magic se întâmplă. Atunci timpul se simte ca o respirație și aerul miroase a
iarbă proaspăt cosită și se simte parfum ca de ploaie.
În brațele lui se afla în spațiul liniștii depline, în acel
moment când Natura este în nemișcare. Privi Cerul și îl regăsi, și se regăsi pe
sine. Simți puterea Naturii și auzi tăcerea Cerului.
Astfel de momente amintesc muritorului nu doar că Lumea a
fost cândva frumoasă și instinctele înfloreau într-o libertate fericită și
toate ființele trăiau în armonie, ci și că Marele Timp e mereu același iar
muritorul se poate bucura oricând de comuniunea cu Universul.
Ora albastră se risipea treptat, Soarele depășea linia
orizontului și cerul se lumina în nuanțe trandafirii…
*
În vara anului 1921, parfumierul Jaques Guerlin a combinat esențele de mosc și trandafir bulgăresc cu o nota unică de iasomie. A dorit ca noul
parfum să evoce momentul în care ziua lasă locul nopții, momentul când
parizienii se pregătesc pentru petrecere, și l-a numit L’Heure Bleu.
E un parfum romantic și fin, misterios, elegant și atemporal
care se deschide cu note de bergamota și anason, cu inima - cum altfel? - din
trandafir, garoafă, tuberoză și violete, pe o bază de vanilie, tonka, și iris.
Textul e scris pentru Clubul Poveștii Parfumate găzduit de Mirela, pe o temă aleasă de Tina.