Spialul Militar “Regina Maria” Brasov – scurt istoric

In urmă cu şapte sute şi ceva de ani se înfiinţa primul spital de pe teritoriul actual al României: la Sibiu, administrat de Ordinul Sfântului Spirit (unul dintre ordinele hospitaliere).

***

Actul de naştere al Spitalului Militar de Urgenţă Regina Maria din Braşov (str. Pieţii nr. 9 - zona magazinului Star) datează din 10 iulie 1773 când un chirurg militar cantonat in Braşov a cerut Magistratului Braşovului să dispună modificarea cazărmii astfel încât să poată fi instalat un spital militar. La 14 iulie 1773, Johann Bruss, inspectorul in construcţii, înaintează un raport in acest sens. Spitalul nu va fi, de la început, ridicat in locul actual.

La sfârşitul secolului XIX încep lucrările la construcţia existentă azi. Prefectura Braşov hotărăşte să mute spitalul aflat ultima dată, pentru mai bine de o jumătate de secol, pe Strada Neagră (str. N. Bălcescu azi) şi la 1885 încep lucrările unei construcţii noi pe locul unei grădini publice din apropierea Tâmpei. In anul 1887 este pus in funcţiune, personalul medical şi pacienţii având acum la dispoziţe un spaţiu mai mare. Deşi a fost spital de armată Prefectura a finanţat şi a sprijinit funcţionarea şi dezvoltarea acestuia.

La sfârşit de secol XIX, in Braşov mai erau trei spitale: Orăşenesc, de Oftalmologie şi de Boli Contagioase, dar nu mai au amplasamentul in acelaşi loc de atunci, Spitalul Militar fiind cel mai vechi situat pe amplasamentul de atunci.

La data de 1 februarie 1919 Spitalul Militar va trece sub administraţie românească, in calitate de spital al Diviziei 18, iar in 25 martie 1922, regele Ferdinand I emite un decret prin care unitatea spitalicească urma să se numească “Spitalul militar Regina Maria”.

In primul război mondial, Spitalul Militar din Braşov ar fi avut cea mai mare capacitate de internare: 500 de locuri pentru bolnavi. In al doilea război mondial şi-a extins capacitatea in doua secţii exterioare: Codlea şi Râşnov.

Azi, spitalul are un portofoliu de peste 20 de specialităţi medicale, unele dintre ele recunoscute ca centre de excelenţă, dotarea tehnică fiind la nivelul secolului XXI. Deşi principala sa misiune este aceea de a fi alături luptătorilor din armata română şi armatelor aliate este deschis tuturor pacienţilor din patru judeţe: Braşov, Mureş, Covasna, Harghita, colectivul de aici oferind servicii de calitate nu doar asiguraţilor din sistemul de apărare, de ordine publică, siguranţă naţională şi autoritate judecătorească.

Secţia de Anestezie şi Terapie Intensiva (ATI) este inclusă in programul naţional pentru cazurile foarte grave, care necesită resurse ample şi timp îndelungat de spitaliazare.

Spitalul este primul din România care a participat la operaţiunile militare NATO (mai 2015, specialiştii braşoveni au participat la Cincu, la SARMIS 2015).

In acest spital au fost încă de la început cele mai bune condiţii de tratament şi cam cei mai buni medici. Nu ştiu cum era in epoca de atunci, dar ştiu că, azi, despre acest spital (şi despre oamenii care lucrează acolo) am auzit – şi aud – numai de bine, atât cu privire la dotările spitalului cât şi la “umanismul” personalului medical, nu doar la pricepere. In Braşov, majoritatea dintre cei care se gândesc la Spitalul Militar se gândesc: “speranţa de reuşită de 90%).

Fapt divers:

In zona Spitalului Militar de Urgenţă Regina Maria, din 14 decembrie 2015 e in funcţiune o parcare cu 306 locuri, pe 7 niveluri: subsol (4 niveluri), parter, etaj şi etaj tehnic. N-am intrat niciodată, deci n-am idee cum e, dar din ce-am înţeles de la unii-alţii modul in care se tarifează (se tarifa, cel puţin) nu e convenabil fiindcă se plăteşte la fel fie că parchezi pentru o oră, fie că doar pentru… 15 minute. Altfel, locurile pot fi închiriate şi se pot face abonamente. Riveranii pot avea abonament la preţ de 50 lei / lună, celelalte persoane cu 70 lei / lună, persoanele juridice cu 100 lei / lună. Costul parcării este 1,5 lei între orele 8:00-18:00 şi 1 leu in intervalul 18:00-8:00. Ca să ştiţi, in caz că aveţi drum prin Braşov. ☺

₪ ₪ ₪

Mi-a plăcut fotografia cu “reflexia in oglindă”, de pe pagina Brasov, oraşul sufletului meu, şi m-am gândit că nu strică să-mi aduc aici informaţiile despre acest spital.

Postare înscrisă la Reflexii in oglindă.
Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

Surse info: tribuna.ro; smbv.ro; brasovultau.ro (de unde e si foto cu parcarea)

Surprize cu blană

In curtea unei casei şi-a facut apariţia un pisoi tigrat. Barbatul care locuia la etajul doi şi care trebăluia prin curte la acel moment i-a adus ceva de mâncare şi a încercat să îl mângaie dar tigrişorul n-a stat la mângâiat: a mâncat şi a plecat. A revenit şi in alte zile. Intr-o zi l-a găsit pe balcon, dormind pe niste preşuri. N-a alungat pisoiul, pentru că prea dormea liniştit.

Într-o seară, când se pregătea de culcare, a auzit gălăgie in sufragerie. Nu-şi imagina că ar fi intrat hoţii, dar inima a tresărit, totuşi, de spaimă. A intrat încet şi a aprins lumina. Pisoiul a ţâşnit de pe sofa şi-a dispărut pe balcon, apoi in noapte. Bărbatul a zâmbit şi a închis uşa de la balcon.

Zilele treceau, pisoiul venea şi pleca - n-a mai intrat in casă şi nici pe balcon nu l-a mai vazut. Pe la începutul verii… “miau-miau”. Omu’ s-a gândit că pisoiul e prins pe undeva in curte, pentru că miorlăiturile erau slabe. Priveşte prin pomi, caută prin iarbă, caută la subsol… Pisoiul nicăieri. Când revine in casa aude iar “miau-miau”. In sufragerie nu era urmă de pisoi… Ca să aibă inima împăcată caută şi in unul dintre dormitoare, pe care îl folosea mai mult ca debara şi unde avea dulapuri in care îşi ţinea hainele de iarnă vara şi cele de vară iarna, lenjerii de pat, prosoape si alte lucruri de care nu avea zilnic nevoie. Acum îi era clar: miorlăiturile anemice veneau din dulap. Unul dintre dulapuri avea uşa întredeschisă. O deschide şi vede tigrişorul lingând de zor trei ghemotoace ude fleaşcă! Întâi n-a înţeles ce vede şi se întreba cum de sunt uzi pisoii… Apoi se face declicul: tigrişorul era pisică şi acum era mamă! Familia de pisici era aşezată pe câteva pulovere care din acel moment nu mai puteau fi folosite. S-a luat cu mâinile de cap - la propriu - apoi a zâmbit larg. S-a dus la bucătarie şi a pregătit mâncare pentru pisica mamă; a pus şi apa într-o scrumieră rotundă din sticlă şi a dus totul in dormitor, lăsându-le lângă dulap. A apropiat uşa dulapului şi a închis uşa dormitorului. Fereastra a lăsat-o deschisă, in caz că pisica ar fi vrut să plece.

In fiecare dimineaţă şi in fiecare seară intra şi lăsa mâncare pentru pisică. Le-a amenajat o litieră cu nisip, să-şi facă nevoile când o fi cazul. Altfel nu-i deranja deloc. După vreo lună, când a intrat dimineaţă să lase mâncare, i-a vazut pe toţi cei trei micuţi păşind încetişor şi clătinat prin cameră, cu micuţele lor codiţe ridicate ca nişte antene şi căpşoarele prea mari pentru acele trupuşoare, mieunând cu glas slab. Când i-au simţit prezenţa au părut că vor să vină la el; i-a mângâiat uşor, cu vârfurile degetelor. Se minuna de cât sunt de mititei, de boticurile lor roz şi ochişorii albaştri. Cât de neajutoraţi erau! Pisica mamă nu era in cameră. Când le-a dus de mâncare seara pisica era acolo şi - pentru prima dată - s-a apropiat de bărbat şi a început să se gudure de picioarele lui, torcând. A întins mâna şi a mângâiat-o pe cap Se împrieteniseră.

Au crescut şi au tot crescut… Puseseră stăpânire pe cameră… “Gazda” ştia că trebuie să rezolve chestiunea înmulţirii aşa că, rând pe rând, toţi au ajuns la veterinar, inclusiv pisica mamă, care era singura femelă. Pe toţi i-a îngrijit bărbatul după operaţie. Era sigur că îl vor respinge acum, dar n-a fost aşa. N-au mai stat in casa după ce şi-au revenit, dar nici din curte nu plecau - poate plecau noaptea, dar mereu reveneau: ştiau că găsesc mâncare şi adăpost.

(in foto, pe un sac de frunze, este unul dintre puii pisicii care a fătat in dulap acum câţiva ani).

₪₪₪₪₪₪₪

Constat că am o mulţime de gheme de amintiri… Citesc ceva scris, văd unele fotografii şi - hop! - începe să se desfăşoare un ghem.

Într-o zi a tras de fir Vienela, amintindu-mi de Marco, in altă zi a tras de fir domnuio, cu fotografia “Big mama” şi mi-a amintit episodul cu pisica din dulap. 

©©© Un sufleţel in trupuşor de blană pleacă din viaţa noastră - mă gândesc, cu drag, la Leuţu acum, unul dintre căţeluşii prietenei-japoneze - altul vine, mai devreme sau mai târziu. 

Zebre prin oraş. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.
Provocarea pentru azi: Trecere de pietoni

HAPPY WW!

Bancuri cu pisici

In încercarea de-a sta mai departe de “realitatea înconjurătoare” fac slalom printre bancuri.

©©©

- Ce are motanul tău, dragă? Toată după-masa a alergat de pe un acoperiş pe altul. A înnebunit?!
- Nu, draga mea! Azi dimineaţă l-am castrat şi acum umblă să-şi contramandeze întâlnirile.

Ce e mic, negru, stă-n pom şi zice miau?

- Pisica.

Ce e mic, negru, stă la baza pomului şi zice ham?

- E tot pisica; a căzut din pom şi nu mai ştie ce zice.

Şi animalele s-au cam săturat de situaţia din ţară… O pisică şi un câine se întâlnesc pe stradă şi discută. Zice pisica:

- Măi, eu m-am săturat! Toată lumea in ţara asta trage mâţa de coadă. M-am saturat! Plec in străinătate.

Câinele zice:

- Măi, pisică, eu... cât timp mai merge cu hau, hau… mai stau.

Un motan şi o pisică, plictisiţi. Pisica zice:

- Haide să ne jucăm de-a ascunselea; dacă mă găseşti faci ce vrei cu mine; dacă nu mă găseşti, sunt in dulap.

Cea mai mică dintre feline este o adevărată operă de artă. (Leonardo da Vinci)

Sursa foto: pixabay

Secol gălăgios. Citate favorite

Nu tăria sentimentului înalt, ci trăinicia lui îl face pe om superior.

“Dar ce ţi s-a întâmplat?” – “Nu ştiu, spuse el şovăind; poate că nişte harpii au trecut peste masa mea in zbor” – Se întâmplă câteodată in zilele noastre ca un om blând, cumpătat, discret e cuprins deodată de furie, sparge farfuria, răstoarnă masa, zbiară, tună şi fulgeră, insultă pe toată lumea – şi in cele din urmă se îndepărtează ruşinat, mâniat pe sine – încotro? la ce bun? Pentru a sta deoparte şi a muri de foame? Pentru a se înăbuşi cu propriile-i amintiri? – Cel care posedă un suflet elevat, exigent şi care arareori îşi găseşte masa pusă şi mâncarea gătită, acela a fost dintotdeauna ameninţat de mari primejdii: astăzi această primejdie e însă uriaşă. Aruncat într-un secol gălăgios şi plebeian cu care nu vrea să mănânce din aceeaşi strachină, el poate pieri lesne de foame şi de sete sau, in caz că se va hotărî in cele din urmă să “întindă mâna” – de pe urma unui acces de dezgust. – Fără îndoială că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să şadă la mese la care nu avea ce căuta; iar spiritele cele mai rafinate şi năzuroase in privinţa hranei cunosc acea primejdioasă dyspepsia care te apucă atunci când îţi cade vălul de pe ochi şi îţi dai seama cu dezamăgire ce ai in farfurie şi cine îţi sunt comesenii – greaţa desertului.

(Ce este aristocraţia? Din Dincolo de bine şi de rău, Friedrich Nietzsche, Ed. Humanitas, Bucureşti 1992; traducere din germană: Francisc Grünberg)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

In braţele tale. Parfumul unui dans

Dans tes Bras, de Maurice Roucel pentru Frédéric Malle, e parfumul care izbeşte mai întâi ca fulgerul sau ca dragostea la prima vedere: scurt şi puternic, devenind ca o atingere, o îmbrăţişare care produce in trup o explozie de căldură. Parfumul e povestea de dragoste perfectă între violeta catifelată şi fumul de tămâie puternic. Notele aromatice de răşini se evaporă repede, lăsând locul aromelor de santal şi mosc drapate in note catifelate de iasomie. Ca toate plăcerile, însă, durează cam prea puţin. Parfumul o învăluia plăcut, aşa că a mai pulverizat câţiva stropi.

În desişul negru a zărit clipind o luminiţă care părea să provină de la jarul unei ţigări. Se află la mai mult de cinci sute metri de casă. Nu îşi încetineşte ritmul paşilor, ci se îndreaptă spre pâlcul de arbuşti care formează un pavilion natural.

− Cine eşti, străine? se adresează beznei, în direcţia băncii.

− Un profesor universitar rătăcit la petrecerea unor studenţi tomnatici şi plini de bani.

Vocea are timbru plăcut şi merge direct în inima tinerei. Se apropie şi distinge o umbră pe banca de piatră. Absenţa Lunii şi a stelelor îi împiedică să se vadă şi abia îşi disting siluetele deoarece amândoi poartă îmbrăcăminte închisă la culoare. Bărbatul mai trage un fum din ţigară şi o stinge. Sprijinită de trunchiul fragil al unei sălcii ea aşteaptă ca bărbatul să îşi decline identitatea.

− Tu, cine eşti? îl aude.

− Am mai mult drept decât tine să primesc răspuns la întrebarea aceasta, dar îmi imaginez că nu poţi fi decât unul dintre invitaţi, chiar dacă eşti aşa departe…

Obiective culturale in Piaţa Sfatului Braşov (III)

Piaţa Sfatului s-a numit Târgul Grâului cândva şi era plină de tonete cu zarzavat şi alte produse la care vindeau in special ţărănci. Pavajul era din pietre de râu. Pe Şirul Grâului (latura dintre actualele strazi Muresenilor si Republicii), era Corso, unul dintre locurile preferate de plimbare.

In Piaţa Sfatului sunt concentrate multe obiective culturale, clădiri de patrimoniu cu istorie interesantă. Dintre obiectivele pe care le consider de interes si care se afla in zonă amintesc:

Biserica Neagră, Curtea Honterus nr. 2, punct de atracţie al Braşovului, unul dintre cele mai importante monumente in stil gotic din Transilvania.

Casa Negustorilor construită de Apollonia Hirscher (azi restaurantul “Cerbul Carpatin”), Piaţa Sfatului nr. 14-15. Casa Negustorilor a fost ridicată între anii 1541-1547. Clădirea are stâlpi de piatră, amintind stilul Renaşterii, şi arcade la parter şi etaj. In urma incendiilor din 1689 şi 1699, clădirea este avariată şi reconstruită. De-a lungul timpului, deoarece aici a fost un mare centru de vânzare a produselor, mai ales a celor realizate de pantofari (numiti “bătuşi”) şi cojocari, clădirea a fost denumită şi "Podul Bătuşilor". 

Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, Piaţa Sfatului nr. 3.

Iniţiativa înfiinţării acestei Biserici în Cetatea Braşovului se naşte în condiţiile conflictului dintre greci şi români pentru Biserica Sf. Treime de pe actuala str. Bariţiu, pe care grecii, prin intervenţiile la autorităţile din Braşov şi Viena o obţin, alungând din biserică pe preotul român Gheorghe Haines şi interzicând  românilor să  participe la slujba religioasă, mai ales după hotărârea impusă de magistratul braşovean, emisă în 30 septembrie 1791, care certifica Biserica Sf. Teime ca "biserică grecească naţională" şi ca urmare averile ei intră în administraţia companiei greceşti.

In 1833, negustorii braşoveni cumpără o casă in mijlocul Cetăţii, unde se va deschide atât capela, cât şi o şcoală al cărei scop era ca elevii să înveţe “limba nemţească, grecească şi românească, scrisoarea (scrierea) şi socoteala”. Pentru a da prestigiu şcolii apelează la tânărul profesor de la Blaj, George Bariţiu, care semnează, in 1836, un contract pentru 3 ani. In 9 iulie 1895, in urma efortului depus de protopopul-cărturar Bartolomeu Baiulescu (1831-1909), se pune piatra fundamentală a bisericii, sfinţită de mitropolitul Ion Meţianu in iunie 1899. 

Casa Sfatului, Piaţa Sfatului nr. 30 - o veche clădire a breslei cojocarilor care, in 1420, a fost înălţată cu un etaj pentru şedinţe şi procese. Clădirea găzduieste astăzi Muzeul de Istorie. In perioada medievală a fost Primăria oraşului. Aici se dădeau toate sentinţele capitale, dar acestea se duceau la îndeplinire în Piaţa Sfatului în locul unde acum este fântâna arteziană. 

In Casa Sfatului s-au luat, veacuri de-a rândul, hotărâri legate de evenimente importante pentru Braşov, Ţara Bârsei, sau chiar pentru întreaga Transilvanie. Aici se decide opoziţia impotriva predării oraşului Habsburgilor. Aici ţine Mihai Viteazul una din dietele Transilvaniei. 

Casa Sfatului adăpostea odinioară, în pivniţă, o vinotecă extrem de apreciată. Modelul a fost preluat din Austria, unde erau vestite aceste Rathauskeller.

Casa Mureşenilor s-a deschis în Piaţa Sfatului nr. 25, în anul 1968, ca urmare a donaţiei făcute de urmaşii familiei Mureşianu. Ei puneau astfel în operă testamentul cultural al lui Iacob Mureşianu, oferind statului român, în vederea organizării unui muzeu, spaţiul necesar, o foarte valoroasă colecţie de mobilier, pictură, sculptură şi mai ales o arhivă de o inestimabilă valoare culturală, numărând peste 25.000 de documente. Muzeul este consacrat memoriei mai multor membri ai acestei familii cu mari merite în viaţa culturală şi politică a vremii lor.

Până in 31 martie 2017 mai e deschisă expoziţia ”Patrimoniul tehnic. Măiestrie. Creativitate. Diversitate” - conţine 178 bunuri culturale de patrimoniu aparţinând Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, şi contribuie la o mai bună cunoaştere a moştenirii naţionale cu privire la apariţia şi evoluţia meteorologiei, telefoniei, radiocomunicaţiei, aviaţiei, înregistrarea şi redarea sunetului, fotografie, mineralogie. La acestea se adaugă valoroase mărturii memoriale despre savanţii Petru Poni, Radu Cernătescu şi Ştefan Procopiu. Dintre numeroasele obiecte prezente în cadrul expoziţiei atrage atenţia o vioară electromagnetică fără cutie de rezonanţă, inventată de Gabriel Dimitriu.

Program: Luni – Sâmbătă, 9.00-17.00.

Banca Naţionala a României, Piaţa Sfatului nr. 26, îşi are sediul in unul dintre cele trei palate construite de fraţii Frederich şi Wilhelm Czell (industriaşi saşi, cei care au înfiinţat fabrica de bere din Braşov, in 1892). Palatul e cel de-al doilea, construit în 1903 de Frederich Czell, pe locul unde industriaşul avea deja trei case. Le-a demolat şi a ridicat un palat impresionant, cu balconaşe sculptate şi basoreliefuri cu figuri umane.

Palatul Safrano poate fi văzut in Piaţa Sfatului la nr. 23, construit la sfîrşitul secolului XIX de familia de comercianţi greci Safrano. De acest nume e legată o frumoasă poveste de dragoste între politicianul transilvănean Alexandru Vaida Voevod şi braşoveanca Elena Safrano, fiica omului de afaceri Anastasie Safrano.

Prima farmacie. În clădirea din Piaţa Sfatului nr.16 a funcţionat prima farmacie a oraşului (a doua din România, după Sibiu).  Prima menţiune documentară a imobilului aflat in Piaţa Sfatului colţ cu str. Apollonia Hirscher datează din anul 1511 (unii zic 1512 sau 1514), dovada existenţei farmaciei fiind şi o chitanţă prin care se plătea onorariul farmacistului. Oficina era organizată după modelul celor care existau, in evul mediu, pe lângă mănăstiri şi curţi nobiliare unde, cu instrumentar rudimentar se preparau diferite medicamente, uleiuri, esenţe parfumate, elixire ş.a.

In spatele clădirii se afla o curte interioară, cu grădină. unde se cultivau plantele medicinale pentru farmacie.

Muzeul Civilizaţiei Urbane, in Piaţa Sfatului nr. 15, un muzeu care ilustrează modul de viaţă al locuitorilor într-un spaţiu urban şi relaţiile comerciale ale Braşovului cu Orientul şi Occidentul, între sec. al XVII-lea şi al XIX-lea.

Clădirea, atestată arheologic din sec. XIII-XIV, are ferestre şi uşi cu ancadramente de piatră şi bolţi cu penetraţii specifice Renaşterii, fiind refăcută in anul 1566, cum s-a constatat cu ocazia recentelor cercetări. A suferit multe modificări de-a lungul timpului.

Faţada spre piaţă avea arcade sprijinite pe stâlpi de piatră, pentru spaţiile de vânzare ale negustorilor şi meşteşugarilor; pe la 1800 a fost înlocuit porticul şi azi, la parter, una dintre camere (lungă şi îngustă) e fostul gang.

Restaurantul Luther. In clădirea (foarte frumoasă) din Piaţa Sfatului nr. 10 a fost cândva un restaurant de lux, Luther, al comerciantului bucureştean Ion Moşoiu, considerat “fiu al Brasovului” si pentru donatiile pe care le facea pentru oras si, in special, pentru liceul Andrei Saguna. Restaurantul era frecventat in special de intelectuali: medici, profesori dar mai ales avocaţi.

In februarie 2016 s-a deschis acolo…Braseria Luther.

Sursa foto “Turnul cu ceas”: Brasov, orasul sufletului meu.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Bibliografie:

http://www.protopopiatul-brasov.ro/index.php?p=cat&cat=CAT0000281;

http://muzeulmuresenilor.ro/about/; casasfatului.ro; http://monitorulexpres.ro; mcubrasov.ro (Muzeul Civilizatiei Urbane); http://www.brasovturism.ro;

“Străzi, case, oameni din Braşov”, de Steluţa Pestrea Suciu

“Braşovul de altădată”, Sextil Puşcariu; 

Când dormi pe tine

Când dormi pe tine - adică mai dormi după ce te dai jos din pat, dar nu eşti somnambul - faci gesturi mecanice, intrate in obişnuinţă. Rutina e bună, dar numai până la un punct - trebuie să fii conştient chiar şi in rutina zilnică.

Vienela, cu articolul Câinele îşi dă seama, omul nu, mi-a amintit întâmplarea.

Pe la sfârşitul anilor 1980 un prieten mi-a adus in dar un pui de câine: mic-mic, pufos, negru tuci. Eram la muncă şi m-a chemat la poarta uzinei. Când l-am văzut am cerut “bilet de voie” şi-am plecat acasă. L-am numit Marco, in final, dar i-am zis si Lord). După mărimea lăbuţelor mi-am dat seama că va fi un câine mare şi dacă la tata am găsit imediat înţelegere, să îl ţinem in apartament, cu mama a trebuit să duc muncă de lămurire, ea gândindu-se că va trebui să aibă grijă de el, eu, la acea vreme, venind acasă ca la hotel. A ajuns un câine imens - poate nu cât un Newfoundland, dar cât un ciobanesc mioritic clar! - cu blana deasă dar nu cu fir prea lung.

Eu eram cea care avea grijă de Marco: hrană, igienă, plimbări şi tot ce mai era necesar. Doar la muncă nu îl luam cu mine. In timpul zilei era simplu, dar dimineaţa… Oh, dimineaţa! Nu-s deloc un om matinal - unii zic că încep să funcţionez la parametri normali abia când se lasă seara - dar când mergeam la muncă, zi de zi, la şapte fiind obligatoriu să fiu acolo, eram ca roboţelul: mă trezeam (dar fără să mă trezesc efectiv) şi făceam tot ce trebuia să fac - pe pilot automat. Din acest motiv mâncam supe, ciorbe şi dimineaţa - din comoditate, in special.

In rutina zilnică intrase de acum şi Marco. Dimineaţa, după ce terminam cu baia, îl hrăneam pe el - avea mâncare gătită (un fel de supă cu morcovi, carne, orez, cartofi sau alte ingrediente despre care ştiam că nu-i dăunează - el ar fi mâncat orice). Vasul lui era un castron din inox, singurul rămas dintr-un set. Îi puneam supa, o încălzeam puţin, lăsam să se racească vasul - până se fierbea cafeaua - şi i-l puneam la locul unde mânca, lângă masca de la chiuvetă.

In dimineaţa cu pricina nu a fost nimic diferit sau, poate, nu mi-am dat seama că dormeam mai profund ca in alte dimineţi. Am luat blidul lui Marco, l-am alimentat cu supă, l-am încălzit şi… Intră mama in bucătărie. “Ce faci, Diana?!” o aud exclamând. O privesc uşor încruntată, nedumerită de acea luare la rost. “Mănânci din farfuria lui Marco?” In creierul meu nu se făceau conexiunile necesare… Marco, farfuria lui… Când mă uit sub nas… mă pufneşte râsul! In blidul lui Marco era ciorba mea, din care mai aveam doar vreo două linguri de luat. Atunci am înţeles şi de ce Marco mai era in bucătărie când mâncam eu - de obicei, după ce termina de mâncat, se întorcea in culcuşul lui.

Faptul era consumat - si ciorba îmi căzuse bine! Ce era să mai fac? Am scos din frigider oala cu mâncarea lui Marco şi l-am hrănit şi pe el.

Bineînţeles că am povestit cui a vrut - şi n-a vrut - să auda! Povestea a rămas mult timp in atenţia celor apropiaţi şi, după 1990, când apăruseră produsele speciale pentru câini povestea s-a reactivat: am primit de ziua mea un blid din plastic pe care era desenat un cap de căţel; unii, când aveau ocazia, mă mai întrebau: “îţi place vasul acesta?” şi-mi arătau câte un vas pentru căţei.

Marco mi-a rămas in suflet. E primul câine care a fost, efectiv, al meu. E tembeluţul care făcea kk numai pe asfalt - spre disperarea mea, pentru că trebuia să adun (nu era lege, era doar jena de-a lăsa acolo kk de căţe!!). E tembeluţul care, la vârsta de vreo patru luni s-a gândit ca pe o trecere de pietoni, la oră de vârf, să se oprească pentru kk - pentru că l-am tras de acolo împotriva voinţei lui o fi crezut că ne jucăm şi a sărit pe mine, nimerind sub fusta mea cloş! E tembeluţul pe care încercam să-l obişnuiesc să facă in iarbă kk şi îl lăsam liber la plimbare in zone cu multă iarbă. Ce fericită am fost când, într-o zi, Marco a făcut in iarbă deşi erau multe trotuare pe-aproape. Când, însă, m-am dus să văd (intuiţia, probabil)… kk lui Marco era pe betonul din jurul unui capac de canal ascuns in iarbă.

Mi-a părut râu când l-am dat unor prieteni care locuiau “la casă”, într-o localitate din apropiere, pentru că, pe măsură ce creştea, părea tot mai apatic. S-a ataşat imediat de noul lui prieten biped şi n-am avut mustrări de conştiinta, mai ales că şi umanul care l-a dorit îl iubea foarte mult - acolo avea grădină mare şi nu era niciodată singur (la noi stătea singur, închis in casă, şi mai mult de opt ore, pentru că toţi eram plecaţi la muncă). A fost foarte fericit la noua lui căsuţă pentru că zburda liber. Alerga la mine dând din coadă de bucurie de câte ori mergeam pe acolo, special pentru a-l vedea.

După un timp a plecat cu o haită de lupi.

Copacul cu lalele. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  in casă nouă. Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin.

Provocarea pentru azi: Flori prospete.

HAPPY WW!
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Editare ulterioara:

Am gasit pe net: Arborele este Liriodendron Tulipifera (tulipan, copacul de lalele), originar din estul SUA (e intalnit si in Orient), unde ajunge si la 50 m inaltime; trunchiul poate atinge 3 m diametru. Din Familia Magnoliaceae. In Europa sunt numai cateva zeci de exemplare si am inteles ca a fost declarat monument al naturii.

Frunzele sunt in forma de lira, de un verde intens (toamna se coloreaza in galben-portocaliu); florile arata ca lalelele si sunt foarte slab parfumate (spre deloc), au pana la 10 cm lungime Infloreste in aprilie-iunie si florile dureaza si 6 saptamani. Poate ajunge la varsta de 200-300 de ani, suporta caldura (dar nu mai mult de 30 de grade) si frigul excesiv.

In Ro sunt puţini: Resita, Aninoasa, pe langa Tg. Jiu, Paclisa (sat in Hunedoara), in Arges, prin gradini botanice si sere de profil. In Brasov poate fi vazut in parcul “Nicolae Titulescu” si in curtea Facultatii de Silvicultura.

Respiraţia lui Encelade, ameninţările lui Tyfon

Una dintre legende spune că cel mai vestit dintre Titanii care s-au răzvrătit împotriva lui Zeus ar fi Encelade (Encelados), unul dintre copiii zeiţei Geea / Gaia (personificarea Pământului) cu zeul cerului, Uranus. 

Geea, in mitologia greacă, e cea mai veche divinitate, mamă a tuturor celor însufleţiţi; a apărut din haos şi a conceput cerul, mările şi munţii; a dat naştere întregii vieţi şi totul se întoarce după moarte in sânul ei, spune legenda.

Uranus este fiul zeiţei Geea şi, mai apoi, soţ; este părintele titanilor, ciclopilor şi hecatonhirilor (hecatonhirii aveau 100 de braţe şi 50 de capete, fiind mai înspăimântători decât ciclopii si Uranus era dezgustat de ei). Era un stăpân tiranic, care-şi ţinea copiii (pe hecantonhiri) închişi in adâncurile întunecoase ale pământului interzicându-le să vadă lumina zilei. Geea, mama lor, nemulţumită de purtarea soţului, se hotărăşte să-i elibereze şi să se răzbune pe Uranus. In răzbunarea ei este ajutată şi de Cronos (cel mai tânăr dintre titani), care reuşeşte să ia locul tatălui său ca stăpân al Universului. Inainte de a muri Uranus i-a prezis lui Cronos aceeaşi soartă. Din acest motiv, Cronos, căsătorit cu Rhea (o fiică a lui Uranus şi a Geei, Mama cea Mare, Regina Mater, mama lui Zeus, Poseidon, Hades şi alte zeităţi) şi-a ucis şi devorat unul după altul, proprii copii abia născuţi. Numai Zeus a fost salvat, lui Cronos oferindu-i-se, bine ascunsă in scutece, o piatră. 

Când Zeus a devenit matur l-a făcut pe Cronos să de-a afară toţi copiii devoraţi: titanii; aceştia, văzându-se in libertate s-au revoltat împotriva lui. Pentru că lupta dura prea mult Zeus a eliberat din adăncurile pământuli pe uriaşii hecatonhiri - ei rupeau din munţi stânci întregi şi le aruncau in titani. Gemea întreg pământul, văzduhul vuia, totul se cutremura. Zeus dezlanţuia unul după altul fulgere orbitoare şi tunete asurzitoare. Pârjolul cuprinsese tot pământul, mările clocoteau, iar fumul şi duhoarea se întinseseră pretutindeni.

Zeus a învins după zece ani - zice legenda - şi titanii au sfârşit in fundul Infernului (in Tartar, cea mai adâncă şi mai înfiorătoare zonă a Infernului, unde erau păziţi de hecatonhiri, pentru ca niciunul dintre titani să nu scape din împăraţia întunericului veşnic).

Dupa această luptă împotriva lui Zeus, Encelade, pe când fugea in Sicilia, a fost trăsnit de Zeus şi îngropat de acesta sub muntele Etna. Erupţiile Etnei erau considerate de antici respiraţia titanului îngropat acolo, iar cutremurele însemnau mişcările titanului care încerca să se elibereze.

Giganţii (sau uriaşii) erau fiii Titanilor. Heracles i-a exterminat pe giganţi şi i-a închis in vulcani; sunt personificări ale cataclismelor, erupţiilor vulcanice, ale tuturor forţelor geologice in dezlănţuire. O altă versiune a legendei spune că Zeus ar fi cel care i-a distrus.

Lupta zeilor cu titanii s-a sfârşit, dar Geea s-a supărat pe Zeus pentru că s-a purtat atât de aspru cu titanii; s-a căsătorit cu Tartar şi a născut pe Tyfon, un monstru înfricoşător, cu o sută de capete - limbi de foc se învârtejau in jurul lui Tyfon, iar pământul se clătina sub greutatea paşilor lui. Zeilor le era groaza de el, dar Zeus s-a năpustit asupra lui cu fulgerele lui şi pământul s-a zguduit iar din temelii. După ce i-a prefăcut in cenuşă toate cele 100 de capete l-a aruncat pe Tyfon in Tartar, dar şi de acolo el mai ameninţă pe zei şi tot ce e viu, dezlănţuie furtuni şi face să erupă vulcanii.

Editare ulterioara:
karmapolice a postat link către un documentar despre uriaşi, un film care mi s-a părut interesant. In Sardinia s-ar fi descoperit schelete umane care au o înalţime de 2 m cel puţin - desigur, aceste descoperiri nu sunt atestate. Legendele spun că şi in România ar fi trăit uriaşi, in Munţii Bucegi, in Muntii Buzăului, in Maramureş, Giurgiu şi Teleorman.

≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈≈

Cum de mi-a venit in minte să scriu despre titani şi zei? Sâmbătă, un bătrânel a zis: ”Encelade răzbună suferinţa femeilor românce din Sicilia.”

Deşi am citit Legendele Olimpului (de Alexandru Mitru) de mai multe ori - ”Eroii” nici nu mai ştiu de câte ori - nu am reţinut numele lui Encelade. Am tăcut ca peştele sâmbătă şi am considerat că e un bun prilej de a răsfoi unele pagini de mitologie.

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Bibliografie

Legendele şi miturile Greciei antice, de N.A. Kun, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
Dicţionar de mitologie, de George Lăzărescu, Casa editoriala Odeon, Bucureşti, 1992.

Citate favorite. De când e lumea şi Pământul

De când e lumea şi Pământul vanitatea-i vanitate, dreptatea-i relativă şi speranţa n-are limite.

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Click&Comment Monday!

- Da – încuviinţă Aramis – e adevărat, mă îngrijesc mult. Ştii dragul meu, îmbătrânesc: ca mâine am treizeci şi şapte de ani.

- Ascultă, dragul meu – surâse d’Artagnan – de vreme ce ne-am regăsit, să ne învoim asupra unui lucru: asupra vârstei pe care o vom avea de acum înainte.

- Cum adică? se miră Aramis.

- Da – urmă d’Artagnan. Pe vremuri eram mai mic cu doi sau trei ani decât tine şi, dacă nu mă-nşel, azi am patruzeci bătuţi pe muche.

- Zău! făcu Aramis. Atunci eu sunt cel care mă-nşel, dragul meu, căci tu ai fost întotdeauna neîntrecut într-ale ciferelor. Aşadar, după socotelile tale aş avea patruzeci şi trei de ani! Pe toţi dracii, dragul meu, să nu cumva s-o spui la palatul Rambouillet, asta mi-ar aduce numai neajunsuri.

(După douăzeci de ani, de Alexandre Dumas, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960, traducere de Marcel Gafton)

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

- Dreptatea! Dreptatea!! repetă contele, pe un ton de batjocură subţire. In timpul lungii mele captivităţi, a nesfârşitelor mele călătorii am auzit toate popoarele invocând această făţarnică divinitate, fără ca ele să se bucure de ea. Nu, vezi dumneata, Dreptatea înseamnă doar un nume împrumutat de o cochetă bătrână ca să cutreiere lumea şi să mintă pe cât mai mulţi! Dar – se întrerupse el, răsturnând dintr-odată principiul pe care tocmai îl enunţase, şi aducând o dovadă in sprijinul acestui al doilea principu: “Chiar când ai pierdut orice nădejde, tot mai speri!” – dacă eu însumi voi fi o piedică in dreptatea regelui?

(Fiul lui d’Artagnan, de Paul Feval Fiul, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1975, traducere de E. Grozea)

Întrebări despre reîncarnare

Unii afirmă că e util să cunoşti… ce vieţi ai trăit înainte de cea actuală deoarece poţi afla cauza unor probleme pe care nu le ştii rezolva. Dar ce folos să cunoşti cauza dacă nu o poţi elimina? Accepţi mai uşor ce ţi se întâmplă?

O prietenă m-a întrebat cândva: “Oare trebuie să sufăr atâta pentru că într-o altă viaţă am fost vrăjitoare?” Vorbise cu un astrolog care i-a spus - citind o diagramă pe care o alcătuise făcând ea ştie ce calcule - că într-o viaţă anterioară a fost vrăjitoare şi din acest motiv acum trebuie să plătească acele “păcate” pentru a nu se mai reîncarna.

N-am nicio părere clară privind reîncarnarea (nu aveam nici atunci, dar m-am decis să aflu mai multe la acel moment). Ideea e interesantă.

Conform doctrinei reîncarnării (aşa cum am înţeles-o eu), un individ se încarnează dintr-un corp in altul - corpul poate fi de natură umană, animală sau vegetală.

Doctrina reîncarnării e foarte veche. In cartea sa Religia Babilonului şi Asiriei (publicată in 1898), Morris Jastrow Jr. scrie că babilonienii credeau in nemurirea sufletului şi considerau moartea ca fiind o trecere la o altă formă de viaţă.

Au cunoscut ideea şi grecii antici şi egiptenii antici, aztecii, romanii etc. Reîncarnarea e o doctrină întâlnită azi in special in religiile orientale: hinduism, buddhism, jainism ş.a. dar şi in druidism (druizii credeau, de fapt, in transmigraţie - in doctrina lor sufletul se putea reîncarna chiar şi într-un animal, arbore sau o piatră).

Pitagora considera sufletul nemuritor şi credea in transmigraţia sufletelor (metempsihoză) - ucigând un animal omul şi-ar fi putut omorî unul dintre strămosi.

Giordano Bruno: Întrucât sufletul nu poate fi fără trup şi totuşi nu este trup, el poate fi într-un trup sau în altul şi poate trece de la un trup la altul.

Filozofii indieni au elaborat un sistem de credinţe ce gravitează în jurul unui ciclu de renaşteri bazat pe legea cauzei şi a efectului, numită karma. Karma, in sanscrita, înseamnă “acţiune”; e un concept filosofic (şi religios) prin care fiecare acţiune (fizică şi spirituală) are o urmare, urmare care nu se manifestă neapărat in viaţa actuală. Conform acestui concept, faptele bune se vor întoarce cândva la emitent, la fel ca şi cele negative.

Se face, uneori, distincţie intre reîncarnare şi transmigraţia sufletului: prin reîncarnare pot trece doar fiinţele umane; metempsihoza presupune transmigraţia sufletului între toate formele de viaţă. Conform doctrinei reîncarnării, la fiecare nouă viaţă in lumea fizică se dezvoltă o alta personalitate, dar o parte a fiinţei rămâne mereu prezentă pe parcursul vieţilor succesive (astfel explică unii existenţa geniilor, a malformaţiilor, semnelor din naştere şi altele).

Se spune ca omul se naşte o singură dată şi trăieşte mai multe vieţi / nu moare niciodată, ci retrăieşte viaţa până ce învaţă tot ceea ce trebuie învăţat pentru a deveni o fiinţă perfect spirituală. Cunoscând toate celelalte vieţi reuşeşte omul să scape de ciclul reîncarnărilor? Omul se reîncarnează, conform doctrinei, pentru a învăţa anumite lecţii. Se reîncarnează la infinit? Când ajunge să atingă starea de Nirvana (starea care încheie ciclul reîncarnărilor, eternitatea)? Este omul conştient de atingerea acestei stări? Sunt alţii constienţi că cineva a atins această stare şi nu se va mai reîncarna?

Unii spun că, la un moment dat, intervine fatalitatea - in sensul că omul se află într-un punct in care e obligat să aleagă o singură - şi anumită - cale, o singură soluţie, fatalitatea nefiind neapărat o nenorocire, ci un impas, un mod in care karma atenţionează omul că poate face o alegere dată şi numai una - îl obligă, altfel spus, să înveţe o lecţie pe care se încăpăţâneză să n-o înveţe deşi a trăit mai multe vieţi.

Se mai spune că in viaţa viitoare omul începe un nou ciclu din locul in care l-a lăsat in viaţa trecută, când corpul s-a despărţit de spirit. Şi, totuşi… Acelaşi spirit se va re-in-carna (înapoi in carne) într-un… embrion, mai întâi şi mai întâi, şi se va naşte; puiul de om va creşte fiind educat într-un anume fel… Ajunge acest om (reîncarnat) să reia ciclul de unde l-a lăsat? Unii spun că da, pentru că totul e dinainte scris, cu precizia despre care se ştie că este organizat Cosmosul. Alţii spun că există neşansa de a “coti greşit” la un moment dat şi planul scris dinainte se strică… şi urmează, probabil, o reîncarnare in plus.

Cum ştie omul că nu e la prima viaţă şi cum află la a câta viaţă este? Există unele… calcule. Cel mai simplu: se adună la cifra zilei de naştere cifra lunii şi ultimele două cifre ale anului naşterii - suma se reduce la o singură cifră, adunându-se între ele (rezultă numărul vieţii actuale). Apoi, curiosul citeşte într-un tabel ce spun unii despre “viaţa cutare” şi, in alte tabele, in urma altor calcule, curiosul află ce a fost într-o viaţă anterioară - in a câta, însă: prima, a treia…? Amuzant este că diverşii cunoscători oferă diverse informaţii - tare diferite între ele, de regulă.

Există mulţi oameni care vor să-şi cunoască “vieţile anterioare”. Unii recurg la metoda regresiei hipnotice pentru a explora pretinsele vieţi anterioare si a-şi înţelege starea de sănătate,  comportamentul din prezent, motivul pentru care li se intâmplă ceea ce li se întâmplă.

Într-un episod din serialul Twilight Zone, oamenii aveau abilitatea de a-şi aminti vieţile anterioare. In alt timp - in trecutul apropiat - o femeie psiholog practica regresia hipnotică pentru ca oamenii să-şi afle vieţile anterioare. La un moment dat a fost răpită şi rugată să lucreze cu oamenii pentru ca aceştia să nu-şi mai amintească vieţile anterioare. N-a înţeles de ce ar vrea cineva să uite şi cei care au răpit-o din timpul ei i-au arătat cum este lumea in care toţi îşi cunosc vieţile anterioare: pretutindeni oameni indiferenţi, care nu se mai temeau de moarte şi care făceau ce le trecea prin minte sau doar aşteptau să moară pentru a renaşte într-o eventuală viaţă mai bună. A-ţi cunoaşte vieţile anterioare poate însemna că îţi pierzi prezentul.

Poate că reîncarnarea e reală - cred mi-ar plăcea să fie: e o speranţă că voi revedea această lume, chiar dacă nu-mi voi aminti viaţa pe care o trăiesc acum. Dar ce sens are să ştiu - să aflu, uneori contra unor sume serioase de bani - ce am fost, ce am făcut într-o viaţă anterioară? Cine îmi garanteză (!) :) că nu sunt escroci cei care pretind că-mi pot oferi astfel de informaţii? Aş reuşi să opresc ciclul reîncarnarilor? Poate că-mi place mai mult viaţa decât… Nirvana. Mă ajută să-mi înţeleg comportamentul? Cred că nu trebuie să merg atât de departe pentru a înţelege de ce sunt aşa cum sunt. Să ştiu de unde se trag anumite boli grave, malformaţii, semne din naştere pe care le au unii? Ar fi o consolare pentru aceştia dacă ar şti?!

De jucat, îmi place să mă joc de-a aflatul vieţilor anterioare. E distractiv.

Piaţa Sfatului, loc de execuţie (II)

În turnul Casei Sfatului, la primul etaj, se afla camera de tortură şi închisoarea oraşului. Prima menţiune a închisorii din Casa Sfatului datează din anul 1521, temniţa oraşului Braşov rămânând în acest loc până la sfârşitul secolului al XVIII lea.

Registrele de plată ale oraşului atestă în anul 1547 o pedeapsă cu biciuirea în praetorio - Piaţa Sfatului. Aici a fost ridicat, în anul 1595, stâlpul infamiei inaugurat de îndată, după cum relatează cronicarul Simon Czack, prin decapitarea unui valon care îşi înjunghiase un camarad.

Stâlpul infamiei avea diferite forme; de acesta erau legaţi delincvenţii şi expuşi oprobiului public. In Evul Mediu, mai ales, acest stâlp reprezenta şi un drept seniorial - seniorul unei feude monta un stâlp în piaţa satului spre a înştiinţa prin aceasta populaţia că avea drept de judecată asupra localităţii.

Stâlpul din Piaţa Sfatului ar fi fost un stâlp gros de piatră “care însă nu urmărea scopuri artistice, ci avea menirea să-i pedepsească în văzul tuturor pe cei vinovaţi de fapte infame“ - scrie Sextil Puşcariu. Stâlpul Infamiei era situat între Podul Bătuşilor şi Casa Sfatului.

(poate ca cel din foto arata - aflat in faţa catedralei din Bonn din secolul XIII)

La stâlpul infamiei erau pedepsite şi femeile care se culcau cu soţii altor femei, prostituatele şi… vrăjitoarele, dar şi cele… care erau foarte frumoase şi erau considerate un pericol de către soţiile negustorilor. Femeile care erau puse la stâlpul infamiliei erau umilite, li se tăia părul, erau bătute, iar uneori chiar lovite cu pietre. Se spune că dacă o femeie ajungea la stâlpul infamiei era mare ruşine şi niciun bărbat nu o va mai dori vreodată de soţie.

Ucenicii neascultători din bresle, hoţii aflaţi la prima faptă, beţivanii şi alţi mici păcătoşi erau expuşi oprobriului public la stâlpul infamiei.

Tot aici erau executate femeile acuzate de pruncucidere şi erau pedepsiţi cei acuzaţi de adulter.

La 10 august 1718, stâlpul infamiei (vechi) a fost înlocuit cu unul nou, acesta din urmă fiind mutat în zilele de 28 şi 29 martie 1792 din Piaţa Sfatului în afara zidurilor cetăţii, în faţa Bastionului Aurarilor, între porţile Porzenthor şi Closterthor, cam pe unde este astăzi clădirea unde a funcţionat Palatul Telefoanelor*

La stâlpul infamiei mai erau arse cu ceremonial şi aşa numitele pasquille – scurte pamflete anonime, de obicei în versuri, în care erau criticaţi conducătorii oraşului, lipite pe zidurile Casei Sfatului în timpul nopţii, precauţie de înţeles din moment ce orice fel de critică publică la adresa Senatului braşovean era pedepsită cu moartea, de aici şi denumirea de ”moarte prin pălăvrăgeală".

Condamnaţii erau executaţi prin diferite metode în funcţie de statutul social: cei cu stare erau decapitaţi, hoţii de rând erau spânzuraţi, iar vrăjitoarele erau arse pe rug.

Tot în Piaţa Sfatului, în 1689, a fost decapitat Stefan Stenner, şeful breslei cizmarilor, unul dintre cei patru conducători ai răscoalei împotriva stăpânirii austriecilor. A fost dat ca exemplu pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul să se răscoale  “In Casa Sfatului se împărţea dreptatea, aici se luau toate deciziile importante. Aici au judecaţi capii răscoalei împotriva austriecilor în 1689. Locul execuţiilor nu era în Casa Sfatului, ci unde este acum fântâna arteziană din Piaţa Sfatului“, spunea Stelian Coşuleţ, şeful secţiei de Istorie de la Muzeul de Istorie din Braşov. 

În vechime condamnaţii executaţi în Piaţa Sfatului erau înmormântaţi chiar pe locul execuţiei, in aşa numita ”grădiniţă a căpăţânilor", însă odată cu dezvoltarea oraşului cimitirul condamnaţilor a fost mutat pe Dealul Furcilor (deal aflat peste drum de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă de azi), unde s-au desfăşurat execuţiile serioase.

În 1754, cu prilejul decapitării unui bărbat care îşi ucisese nevasta, rolul educativ al eşafodului din Piaţa Sfatului este menţionat explicit: toţi bărbaţii din oraş au fost siliţi din ordinul Senatului braşovean să privească execuţia. In anul 1746 prostituatele aflate la închisoare au fost înhămate la o căruţă şi puse să care gunoaiele din piaţa oraşului.

Între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire de către călăii oraşului 120 de sentinţe: torturi, spanzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş. 

Legenda urbana (sau nu)

Legenda spune că la stâlpul infamiei din Piaţa Sfatului a fost adusă şi Katharina, tânăra de care Vlad Ţepeş era îndrăgostit. Femeile vremii nu au văzut cu ochi buni relaţia dintre domnitor şi Katharina. Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la stâlpul infamiei din Piaţa Sfatului. Când a auzit de grozăvie Vlad Ţepeş a ameninţat că va da foc Braşovului. Până la urmă a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Fapt divers: Palatul Telefoanelor, o clădire ridicată (se zice că de americani) pe la sfârşitul anilor 1930, azi stă să cadă dar in 2018 va fi acolo un hotel de patru stele (cu locuri de parcare închiriate de la primărie - sunt curioasă cum le-or împărţi, având in vedere că mai sunt două hoteluri in zonă plus riveranii şi cei care lucrează pe-aproape), sub marca Radisson Blu a Grupului Razidor, Grup care se extinde in general in sistem franciză sau contract de management - ceea ce inseamnă că va trebui să găsească un investitor dispus să cheltuiasca vreo câteva milioane de euro (Compania Tresor Com - controlată de familia Neamţu din Braşov - se pare că a primit certificatul de urbanism pentru acest spaţiu pe data de 9 martie 2016).

₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪₪

Bibliografie

Braşov: scurtă istorie ilustrată a evoluţiei urbane, Dana Jenei, Anca Maria Zamfir, Gruia Hilohi, Gernot Nusbaecher;
Album monografic. Judeţul Braşov,

Braşovul de altădată, Sextil Puşcariu;

Străzi, case, oameni din Braşov, de Steluţa Pestrea Suciu

Online: casasfatului.ro; http://www.summitbucharest.ro/ro/40.html; http://www.economiczoom.ro/life-style-hobby/palatele-din-brasov.html; adevarul.ro; http://monitorulexpres.ro;

sursa foto stalpul infamiei

https://oneflaneuse.wordpress.com/
sursa foto fantana arteziana: Brasov, orasul sufletului meu.

Printre statuile Braşovului. Miercurea fără cuvinte

Monument proiectat şi executat de Roman S.A. Braşov

Statuia lui Andrei Muresianu (stanga) e din piatra, opera sculptorului Virgil Fulicea;
Nicolae Titulescu, in bronz, opera sculptorului Doru Drăguşin

Horea, Closca si Crisan, pe str. Mihai Viteazu nr. 5

1. "Vanatorul", pe Biserica "Sf. Gheorghe",  Bd. 15 Noiembrie
2. "Femeie citind", pe o cladire de pe str. M. Eminescu
3. pe o cladire de pe str. Republicii

Yitzhak Rabin, monument amplasat in 2004, de Fundatia "Romania Mare" 

Undeva in cartierul Valea Cetatii (nu e statuie, dar....)

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte! Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. Regulamentul e scris pe blogul lui Călin. Provocarea pentru azi: Statui

Mai multe statui si basoreliefuri (si altele) aici:

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos/a.206365056158847.45075.194290324032987/207448026050550/?type=3&theater

HAPPY WW!

Zece paşi pentru a evita depresia

E bine să ţii cont de ceea ce simt cei din jurul tău, dar nu opri maşina de teamă că au ameţit roţile. (Steven Wright)*

Lista de activităţi anti-depresie:

1. Plimbaţi-vă cu maşina. Parcaţi la marginea drumului, puneţi-vă ochelarii de soare şi scoateţi pe geam uscatorul de păr. Îndreptaţi-l către maşinile care vin din faţă. Număraţi câţi şoferi frânează brusc in faţa voastră!

2. Reîncărcaţi automatul de cafea din biroul vostru cu cafea decofeinizată timp de trei săptămâni. Când toată lumea va fi depăşit dependenţa de cafea schimbaţi-le cafeaua cu ESPRESSO.

3. Dacă scoateţi bani la ghişeul băncii la rubrica scopul folosirii banilor scrieţi pentru marijuana. 

4. Când sunteţi pe un coridor săriţi in loc să mergeţi. Apoi încercaţi să număraţi persoanele care se uită la voi cruciş.

5. Dacă sunteţi la restaurant şi vreţi să comandaţi ceva, cereţi apă plată dietetică.

6. Sunaţi-vă prietenii cu cinci zile înainte să mergeţi la o petrecere şi spuneţi-le că nu veţi putea fi prezent din cauza unei dureri de cap.

7. Când scoateţi bani de la ATM strigaţi din toţi rărunchii “Am câştigat! Am câştigat!”

8. Dacă vă aflaţi într-o grădină zoologică luaţi-o brusc la fugă către ieşire strigând îngrozit Salvaţi-vă! Au scăpat toate animalele!

9. Dacă aveţi copii, la masa de seară spuneţi-le că din cauza recesiunii va trebui să renuntaţi la ei! Dacă nu aveţi copii scăpaţi de depresie in nouă paşi.

10. La farmacie, cumpăraţi o cutie de prezervative şi apoi întrebaţi farmacistul unde este cabina de probă!

Autorul vă garantează că după ce parcurgeţi toţi  paşii veţi suferi de orice, mai puţin de depresie.

* *

Nu ştiu cui aparţine textul dar m-am distrat, aşa că îl împărtăşesc cu toţi cei care au simţul umorului. Şi cu cei care nu au! ☺

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

* Nu sunt tocmai sigură că respectivele cuvinte chiar îi aparţin lui Steven Wright deoarece el spune că multe apar pe te miri unde ca fiind “ale lui”, dar nu-s.
Steven Alexander Wright s-a născut in 06.12.1955. Este comediant american, scriitor, actor, producător de film, apreciat şi premiat.

Cel care are urechi de auzit să audă. Citate favorite

Poţi să strigi in gura mare pe toate drumurile învăţăturile considerate secrete, ele tot “secrete” vor rămâne pentru indivizii cu intelect obtuz, care vor auzi vorbele care le sunt adresate, dar nu le vor percepe decât sunetul. Nu de maestru depinde “secretul”, ci de cel care ascultă. Maestrul nu poate decât să deschidă o uşă, dar discipolul trebuie să fie capabil să vadă ce se află dincolo de ea.

Buddha, înainte de a începe să predice, a avut ezitări, spunându-şi că ce folos ar fi să le spună oamenilor cele ce a descoperit, pentru că oamenii nu vor fi in stare să înţeleagă iar el doar se va obosi şi se va necăji. Îndemnat de o zeitate, a aruncat asupra lumii o privire de o clarviziune desăvârşită. A văzut fiinţe cărora numai un colb uşor le întuneca ochii minţii şi altele care aveau ochii acoperiţi de un colb gros. A văzut fiinţe cu mintea vioaie şi altele cu mintea îngustă. […] A zărit fiinţe cu un caracter nobil şi altele cu un caracter josnic, auditori buni şi auditori răi. Şi după ce a văzut toate acestea, el i s-a adresat lui Brahma Sahampati:

Fie-le poarta Domnului deschisă tuturora. Cel care are urechi de auzit să audă!          

[…]

Maeştrii spirituali tibetani consideră că […] expunerea caracterului relativ al tuturor concepţiilor admise cu privire la morală, îndatoriri, adevăr şi toate datele simţurilor şi minţilor noastre privind lumea şi fiinţele de lângă noi nu trebuie să fie divulgate decât cu discernământ.

*

Un maestru predă aceeaşi doctrină la doi discipoli, amândoi zeloşi şi având deplină încredere in el. Când maestrul a considerat că i-a instruit pe deplin, i-a lăsat să plece şi fiecare s-a dus pe drumul lui. Unul dintre discipoli a contribuit, in toate chipurile, la fericirea celor care se aflau in contact cu el. Celălalt, care era un prinţ, i-a tiranizat in profitul instinctelor sale egoiste şi pline de cruzime, înţelegând greşit toate regulile stabilite pentru a le permite oamenilor să trăiască in societate fără să-şi dăuneze unii altora.

Primul discipol, auzind de comportarea fostului său coleg întru învăţătură, se duse la el ca să-l îndemne să se schimbe.

Venerez fără rezerve pe cel care ne-a fost guru, i-a răspuns prietenul lui. Am o încredere deplină in el şi in toate învăţăturile pe care ni le-a dat; le practic cu stricteţe şi nu mă voi abate de pe calea pe care o urmez.

Acel om era sincer, dar înţelesese prost doctrina care îi fusese comunicată in mod imprudent. […] Totuşi, sinceritatea, certitudinea pe care o avea că acţionează după învăţăturile primite de la maestrul său venerat îi atenuau într-o oarecare măsură vinovaţia.

(Tainele învăţăturilor tibetane, de Alexandra David-Néel, Ed Nemira, Bucuresti, 1995, traducere: Nicolae Constantinescu)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Alexandra David-Néel (24.10.1868-08.09.1969) e cunoscută pentru vizita in Lhassa (1924), capitala tibetană absolut interzisă străinilor (interdicţia emana nu de la tibetani, nici de la vechii chinezi, ci de la guvernul britanic, care se ferea de orice concurenţă comercială sau militară in zonă).

E fiica unui francmason francez, Louis David (activist republican in timpul revoluţiei de la 1848) şi a unei catolice belgiene, Alexandrine Borghmans (cu origini scandinave şi siberiene); s-a născut in una dintre suburbiile Parisului. A făcut studii la Limbi Orientale, la Sorbona şi Colege de France. A făcut parte din Societatea Teozofică; de pe la vârsta de 20 de ani frecventa mediile francmasonice şi va ajunge să deţină un rang înalt in “ritul scoţian mixt”. Feministă şi anarhistă – a scris un tratat anarhist, tradus in cinci limbi (inclusiv rusa). A studiat şi canto şi a străbătut Europa vreme de câţiva ani, in turnee de operă. Europa, însă, era prea mică pentru ea. In 1891, primind o mică moştenire, pleacă in India, pentru un an şi jumătate. Imediat ce revine in Europa nu-şi doreşte decât să se întoarcă la solitudinile himalayene şi să afle cât mai multe despre doctrinele orientale, despre magia şi mistica buddhistă, lamaistă sau taoistă. Înainte de a pleca, face un ocol prin Africa de Nord, pentru că studia şi lumea musulmană. La Tunis îl întâlneşte pe Philippe Néel, un bogat inginer la Căile Ferate, şi se căsătoreşte cu el – soţul îi va finanţa călătoriile şi cercetările de orientalistică timp de vreo 30 de ani.

∞ 

Sursa foto portrete en.wikipedia