Dacă moartea tatălui său îl silise să-şi întrerupă
studiile la medicină după al doilea an, in realitate el nu avusese niciodată
intenţia să devină ceea ce se cheamă un medic, adică să îngrjească bolnavi.
Adevărul-adevărat
este că meseria pe care a dorit dintotdeauna s-o profeseze nu există. Foarte tânăr
fiind, avea adeseori impresia că in sat la el o mulţime de oameni nu se aflau
la locul potrivit, şi că porneau pe-un drum care nu era al lor, numai şi numai
pentru că nu ştiau încotro s-apuce.
Şi
plăsmuia in închipuire un om foarte inteligent şi mai ales foarte înţelegător, un om care să fie in acelaşi timp şi medic
şi preot, de pildă, un om capabil să înţeleagă de la prima vedere soarta
semenilor săi. […]
Lumea
s-ar fi îngrămadit să consulte un asemenea om aşa cum consulţi un medic. El ar
fi fost pe undeva, un fel de reparator de destine. Şi nu numai din pricina
inteligenţei. Poate că nici nu avea nevoie de o inteligenţă excepţională. Dar
pentru că era in stare să trăiască viaţa tuturor oamenilor, să intre in pielea
tuturor oamenilor.
Maigret
nu vorbise cu nimeni despre asta şi nici nu îndrăznea să se gândească prea
mult, căci şi-ar fi bătut joc de el însuşi. Neputând termina medicina, intrase
printr-o întâmplare la poliţie. Dar, la urma urmei a fost doar o întâmplare? Oare poliţiştii nu se îndeletnicesc şi ei,
câteodată, cu reparatul destinelor?
(din volumul intitulat
“Maigret şi fantoma”, de Georges Simenon - volum care începe cu romanul “Prima anchetă a lui Maigret” – Editura
Z, Bucureşti, 1992, traducere: Al. Mirodan).
₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina
şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc
să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul
acestui joc.
₪₪₪
Scriitorul
belgian Georges Joseph Christian Simenon este
creatorul personajului Jules Maigret, faimosul comisar din romanele poliţiste scrise
începând de prin anii 1930. Comisarul e prezentat ca fiind un tip calm, un om
care îi înţelege pe ceilalţi dar nu închide ochii la ilegalităţi (poate, doar
la unele găinării). In majoritatea romanelor şi nuvelelor in care apare,
comisarul are cam 40-50 de ani. In romanul “Prima anchetă a lui Maigret”, de unde am copiat citatul, personajul
are vârsta de 28 de ani, e secretarul unui comisar şi proaspăt căsătorit.
Fumează pipă, poartă pălărie şi manta. Când investighează e interesat să înţeleagă
şi motivul care determină pe răufăcător să încalce legea şi vrea să ştie cât
mai multe despre victimă şi anturajul acesteia.
In
această “primă anchetă”, fiind de serviciu într-o noapte când un flautist a
venit să reclame strigătul de ajutor al unei femei, la o fereastră, şi un foc
de pistol pe care l-a auzit in casa respectivă, el s-a dus să cerceteze. De-a
lungul anchetei a avut mereu senzaţia că şeful său i-a încredinţat ancheta
fiind sigur că va da greş. Secretarul Maigret bănuia că superiorii lui vor să
muşamalizeze cazul pentru că erau implicate persoane din înalta societate,
chiar o familie pe care o frecventa şeful său direct…
Georges Simenon s-a născut in 13 februarie 1903 – familia locuia pe
strada Leopold nr. 26 (nr. 24 azi) din Liège. La vârsta de 3 ani a învăţat
să citească la grădiniţa Saint-Julienne. între 1908 şi 1914, a urmat Institutul
Saint-André. În septembrie 1914, la puţin timp după izbucnirea Primului
Război Mondial, şi-a început studiile la Colegiul Saint-Louis, un liceu iezuit.
La vârsta de 16 ani era editor la Gazette de Liège, unde articolele sale nu erau de prea mare
importanţă dar acea slujbă i-a dat posibilitatea de a explora o varietate de teme
ca: politica, comerţul sau, mai important, criminalitatea oraşului, studiind
oarecum tehnicile poliţieneşti ale criminologului Edmond Locard. Perioada
petrecută la Gazette l-a
acomodat cu arta scrisului constant şi spontan. În această perioadă Georges
Simenon a redactat mai mult de 150 de articole sub numele de G. Sim. Sub
acest pseudonim (a folosit mai multe pseudonime de-a lungul timpului) a publicat
primul sau roman (1921) şi a scris mai multe piese umoristice. Timpul liber
şi-l petrecea în această perioadă frecventând diverse localuri de noapte.
Oamenii cu care obişnuia să se întâlnească variau de la anarhişti sau artişti
până la viitori criminali (trei), care în cele din urmă au apărut în
romanul Les trois crimes de mes amis.
Afară de aceste interacţiuni amalgamate, scriitorul s-a apropiat de un grup de
cântăreţi cunoscut ca La Caque.
Chiar dacă nu s-a implicat în munca lor, el a cunoscut-o prin aceştia pe
viitoarea sa soţie (prima), Régine Renchon. A avut mai multe relaţii
extraconjugale, cea mai faimoasă iubită fiind Josephine Baker (dansatoare,
actriţă şi cântăreaţă franceză de origine americană).
In timpul războiului a fost bănuit de colaborare cu naziştii (dar s-a constatat
că ar fi putut fi doar oportunist) iar Gestapo îl bănuia că e evreu, din cauza
asemănării numelui Simenon cu Simon. Oricum,
după război, a fost pus sub investigaţie pentru că negociase drepturile de
adaptare a cărţilor sale cu nişte studiouri germane. În 1950 a primit sentinţa
de a nu avea voie să publice vreo lucare nouă timp de cinci ani. Această
decizie însă, a fost ţinută secret şi nu a avut prea mare efect. (mai multe pe
wikipedia).
A
murit în somn în noaptea de 3 septembrie sau dimineaţa de 4 septembrie 1989 la
Lausanne, Elvetia.
De-a
lungul timpului au fost ecranizate multe dintre romanele scriitorului şi mai
mulţi actori au interpretat rolul comisarului; între aceştia, reprezentativ mi
se pare Jean Gabain şi surprinzător, din 2016 in cel puţin trei ecranizări,
Rowan Atkinson (mi se pare foarte potrivit in rol).
Se spune despre Georges Simenon: era o victimă a modei, fiind considerat şi unul
dintre bărbaţii foarte eleganţi (Louis Vuitton îl considera unul dintre cei mai
loiali cumpărători); era un scriitor prolific - a scris 1200 de povestiri
utilizând 15 pseudonime şi in anul 1928 a scris 44 de romane; scria între
6000-8000 de cuvinte pe zi (o legendă urbană menţionează că in 24 de ore a
scris un roman, in public, in faţă la Moulin
Rouge din Paris, stând într-o “cameră de sticlă” şi acceptând idei şi
personaje de la publicul adunat acolo); era metodic atunci când începea un
roman, şi nu ieşea din rutină (deconecta telefonul şi nu voia să fie deranjat
pentru nimic) - pentru numele personajelor se inspira din mulţimea de cărţi de
telefon (inclusiv străine) pe care le adunase; colecţiona pipe; este scriitorul
cu cele mai multe romane adaptate pentru marele ecran; îi plăceau femeile şi nu
se ferea de prostituate (ambele soţii au acceptat muuultele lui infidelităţi -
ultima lui cucerire, veneţianca Teresa Sburelin i-a fost amantă timp de 23 de
ani, intrând in familie ca servitoare a celei de a doua soţii, Denyse Ouimet).
