Propaganda cea din toate timpurile

Încă din zorii civilizației se poate spune că există propagandă - deși nu exista un termen pentru aceasta și nimeni, probabil, nu se gândea că ceea ce spuneau „marii preoți”, faraonii, regii, înțelepții, șamanii etc. ar fi fost altceva decât adevărul.

De mii de ani sunt folosite simbolurile pentru a convinge oamenii de existența zeilor, de exemplu, de puterea unora de a fi magicieni, de „forța divină” a unor conducători etc. (stau dovadă statuile imense, templele gigantice, însemnele „magice”). Mulțimea știa că trebuie să se supună dacă nu voia să atragă mânia zeilor - nu erau necesare argumentele sau mijloacele de persuasiune. Legendele și parabolele instructive descoperite de cercetători sunt o altă dovadă că propaganda există (aproape) de când există omul.

Despre propagandă se poate spune că a fost studiată încă din anul 500 i.e.n., în domeniul retoricii. Avocații, demagogii și politicienii de succes din acea vreme au știut să utilizeze un limbaj sonor și solemn, umorul atent măsurat, amestecau ingenios argumente mai mult sau mai puțin valide logic; lingușeau un juriu sau o adunare și obțineau ce-și doreau. Studenții retoricii au examinat ceea ce analiștii de azi numesc „credibilitatea sursei”: ce pot spune sau face vorbitorii pentru a convinge auditoriul că spun adevărul, că sunt bine intenționați, au spirit civic ș.a.m.d.. Socrate, Platon, Aristotel și-au învățat studenții, între altele, cum să depisteze erorile de logică și apelul la emoții al demagogilor.

În toate marile civilizații au existat oameni care au analizat propaganda politică și religioasă; s-au scris multe despre tacticile electorale, despre folosirea credinței și duplicității calculate în timp de pace și război (îi amintesc numai pe Sun Tzu și Machiavelli); sunt discutate în cărți și principiile propagandei, strategii de propagandă precum monopolizarea inițiativelor, transferarea vinovăției asupra altora, prezentarea personală ca superior moral, intelectual etc., coordonarea propagandei prin mită și amenințări.

După declinul lumii antice, timp de sute de ani, n-au apărut studii aprofundate, elaborate, despre propagandă. Când a avut loc revoluția industrială și a început producția de masă unii au înțeles că pot spera la profituri extrem de mari prin marketingul de masă. Publicitatea, în sine, nu e tocmai propagandă, dar linia de „demarcație” este foarte fină.

La începutul secolului XX cercetătorii au început să studieze motivațiile diferitelor tipuri de consumatori și în funcție de răspunsurile primite în urma sondajelor, testelor, analizării comportamentului, felului de a fi, dorințelor etc. au ales diferite tipuri de publicitate, tehnici de vânzare și altele de gen. Încă de la începutul anilor 1930 există „sondaje printre consumatori” - anchete de opinie publică, altfel spus. În timp - până azi și mai încolo - aproape toate variabilele care afectează opiniile, credințele, sugestibilitatea, comportamentul cumpărătorilor au fost cercetate pentru diferite tipuri de grupuri, subgrupuri, cultură ș.a.m.d.. Au făcut asta capitaliștii, pentru a-și vinde produsele, dar au făcut-o și cei din statele cu regim politic autoritar, pentru a promova anumite idei, pentru a preveni tulburările politice, pentru a ține oamenii „la locul lor”.

Începând cu secolul XXI, în special, anumite site-uri web (mai ales platforme de rețele sociale), furnizorii de Internet au dezvoltat mii de aplicații și au colectat cantități enorme de date personale despre consumatorii care le-au folosit, având, evident, consimțământul informat al acestora: „noi colectăm următoarele date; poți refuza să ni le pui la dispoziție dar dacă nu ești de acord nu vei putea folosi aplicațiile noastre” - se spune în cazul anumitor informații. Datele în cauză pot include vârsta, sexul, starea civilă, istoricul medical, istoricul angajării (CV online), afilierile, opiniile politice, religia, interese personale și chiar locuri geografice minut cu minut. Aceste date colectate au fost vândute către brokeri de informații sau de date care le-au agregat și le-au vândut mai departe firmelor de publicitate care, la rândul lor, le-au folosit pentru a identifica potențiali consumatori pentru clienții lor corporatiști care-și vor putea face mesajele comerciale mai eficiente. Practic, datele adunate de la utilizatorii de Internet sunt anonime, dar formează un tot de preferințe, opinii etc. - un „segment de piață”, altfel spus. În același mod au fost colectate informații despre alegători și utilizate în campaniile electorale la nivel național (publicitate politică). Campaniile la nivel național - fie pentru un politician, fie pentru un săpun sau medicament - fie pe site-uri populare, în ziare, reviste (electronice sau tipărite), la radio sau televiziune costă saci de bani, criticii susținând că astfel se risipesc resursele societății dar e și împiedicată o concurență efectivă, reală, a producătorilor rivali sau politicienilor care nu pot strânge sume de bani la fel de mari.

Creșterea rezistenței consumatorilor și scepticismul alegătorilor au condus la diferite încercări de educare a consumatorilor, la o tentativă de educație electorală, la contrapropagandă dar și la propuneri legislative de reglementare (propunerile legislative de reglementare în acest domeniu al concurenței comerciale și politice nu prea se potrivesc în regimurile democratice - consumatorii, alegătorii sunt cei care pot „regla piața”).

Propagandiștii fac progrese încă de la începutul anilor 1920 și le sunt utile inclusiv experimentele publicate de Ivan Pavlov, despre reflexele condiționate, dar și studiile făcute de diferiți psihanaliști asupra motivațiilor umane.

Cărți precum The Phantom Public (1925), a lui Walter Lippmann au devenit un fel de carte de căpătâi a liderilor (de orice fel), a propagandiștilor și acoliților lor. În viziunea lui Lippmann, publicul este o fantomă incapabilă să influențeze activitatea guvernelor. Diferența fundamentală care contează este cea dintre cei „din interior” și cei „din exterior”. Abordarea unei probleme este radical diferită: numai cel din interior poate lua decizii, și nu pentru că e, neapărat, mai bun, ci pentru că e astfel plasat încât poate înțelege și poate acționa. Cei din exterior sunt ignoranți, de obicei irelevanți deoarece încearcă să conducă nava pe uscat - le lipsește esența materiei; competența există doar în raport cu funcția. Oamenii nu sunt buni, ci sunt buni pentru ceva; oamenii nu pot fi educați, ci educați pentru ceva. (...) Dar ce este propaganda dacă nu efortul de a schimba imaginea la care răspund oamenii, de a înlocui un model social cu altul?

În 1927, politologul american Harold D. Lasswell a publicat Tehnica propagandei în războiul mondial (primul război mondial), unde a făcut analiza și a descris campaniile masive de propagandă desfășurate în timpul anilor de război. În câțiva ani au apărut ca ciupercile după ploaie sociologi, istorici, jurnaliști și psihologi care au publicat o multitudine de scrieri în care, pretindeau, canalizează propagandă de toate tipurile: militară, politică și comercială.

"Tehnica" propagandei devine tot mai sofisticată.

Pe aceeași temă:

Ce este propaganda

Propaganda. Clasificare

Propaganda. Tehnici. Obiective