Ca în fiecare an, de când moștenise
podgoria, era prezent la începutul culesului. Îi plăcea să îi privească pe
oameni cum adună strugurii, îi așează cu grijă în coșuri de răchita pe care
apoi le poartă pe umăr sau în brațe spre carul cu boi care așteapta – în
spiritul tradiției - la margine. Uneori luase și el parte la acest ritual, dar
nu avea îndemânare și nu voia sa îi încurce. Iubea vița de vie ca și cum ar fi
fost ființa cu o conștiință proprie, cu voință și capabilă de a iubi.
Drumul scăldat în soare, dintre
vii, ducea la foișorul construit deasupra cramei, unde la această ora se aflau
cațiva angajați și o degustătoare. Aveau intenția să lărgească gama de vinuri și
piața de desfacere și de aceea aveau nevoie de sfaturile cuiva care se pricepe
la ce-și doresc oamenii și care poate citi vinul altfel decât privind eticheta.
Era nerăbdător să se termine cu degustarea pentru că foișorul era locul lui
preferat, departe de tot și de toate, numai cu găndurile și amintirile.
În seara care se lăsa peste întinderea
viilor și a dealului urma – pentru prima dată – să fie de fața și turiștii, la
focurile făcute din vița uscată... Nu prea dorea oaspeți pentru că nu era
tocmai sociabil – prefera compania oamenilor pe care – mai mult sau mai puțin –
îi cunoștea. În general, străinilor nu prea știa ce să le spună – dacă nu erau
potențiali parteneri de afaceri.
Se auzeau glasurile celor care pregăteau rugurile, așezau
mesele și vasele pentru petrecerea ce va urma – ritual în fiecare seară căt
durează culesul. Îi plăceau aceste petreceri care se prelungeau destul de mult
în noapte, dar nu participa la dansul încins în jurul focului, acompaniat de
muzică lăutărească.
Gusta cu plăcere din producția de vin din anii trecuți – vin
de calitate extra, premiat – și învăluia cu privirea întinderea verde, șiruri
de viță de vie aliniate ca oștenii vechilor domnitori. Și sus, pe deal, foișorul
din lemn trona ca o cetate mică, cetate pe care toți acești oșteni înveșmântați
în verde păreau gata să o apere.
Când noaptea s-a lăsat, locul unde
se afla era luminat numai de aștrii argintii care se aprindeau rând pe rând pe
bolta ca de catifea. S-a ridicat și a pornit pe drumul care duce spre foișor,
depărtându-se de oamenii care se distrau în vale. Se imagina ca domnitorul
care-și trece oștenii în revistă. Zâmbi gândului. În foișor luceau luminile
felinarelor – nu știa cine să le fi aprins. Poate cineva care știa cât de mult
îi place să-și petreacă serile acolo, pe buza dealului pietros care se termina
cu o prăpastie. Migdalii care aruncau umbre ciudate în lumina stelelor îl
fascinau.
La ultima treaptă ce ducea în foișor s-a oprit, tresărind.
Din scaunul balansoar îi zâmbea o femeie cu părul lung, ușor ondulat, de
culoarea frunzei de viță ruginii, cu nuante galben auriu de chardonay, pe care
și-l imagina mirosind ca fânul proaspăt cosit într-o poiană însorită sau ca
florile de salcâm. Nedumerit, a zâmbit la rândul său, gândind că e degustătoarea,
pe care evitase s-o întâlnească. A salutat-o și apoi a aruncat o privire scurtă
spre masa unde era așezat un coșulet din răchită în care zări câteva sticluțe
de parfum aranjate între 
Tânăra s-a ridicat, apropiindu-se
încet de el. Rochia galben-pai ca sauvignon-ul avansat în timp o făceau să pară
– în mișcare – precum vinul auriu care își găsește locul în cupă. Ochii de
culoarea frunzelor tinere, strălucitori ca muscat ottonel în cupe de cristal fin,
privit în lumina Soarelui își ațintiseră privirea în ochii lui. Buzele de
culoarea merlot-ului tânăr i-au șoptit - n-a auzit ce; își
imagina doar că buzele acelea trebuie să aibă gustul și parfumul delicat al afinelor. Brațele ei
lungi arătau ca lăstarii în bătaia vântului de seară și păreau străvezii ca și
cârceii, în lumina tremurândă împrăștiată de felinarele din rachită care
luminau foișorul construit de strămoși.
O privea, fascinat, cum se
apropie de balustrada foișorului, pe buza prăpastiei. Trupului ei parcă turnat
în aur se profila pe orizont, luminat de razele argintii ale Lunii pline. Părul
lung, arămiu, îi acoperea spatele. O vedea sorbind vinul roșu din pahar, îndepărtându-se
din ce în ce, plutind deasupra prăpastiei care se deschidea dedesubt ca o gaură
neagră, precum un spirit al vinului. A întins brațul s-o oprească, și a făcut
câțiva pași repezi spre ea dar s-a împiedicat de ceva și s-a oprit, ușor amețit.
Privi spre genune dar himera se volatilizase. Se sprijini de balustrada solidă
și termină ultima picatură de vin auriu din cupă.
Primul bob din ciorchinele Povestilor Parfumate îl găsiți la
Mirela
