Ce măgar!

Am citit o ştire – să-i zic aşa – şi-o amintesc aici pentru că mi se pare hazlie.

Anul trecut, undeva in Germania, judecătorii au avut de rezolvat o speţă civilă de genul “răspunderea pentru fapta animalului”.

Un tip, cu un bolid McLaren, îşi parchează maşina lângă un ţarc de animale. Un măgar a băgat capul prin gard şi-a încercat să muşte din automobil (cine ştie ce-o fi văzut el?). A reuşit doar să zgârie vopseaua.

Proprietarul bolidului s-a supărat, evident, aşa că l-a dat in judecată pe proprietarul măgarului şi a câştigat, proprietarul animalului fiind obligat să plătească păgubitului suma de 6000 de euro. Proprietarul măgăruşului declară că va face recurs. 

₪

Tot undeva in Germania (am văzut pe la începutul anului, la tv), unii şi-au dat in judecată doi vecini – un cuplu - pe motiv că sunt deranjaţi de fumul ţigărilor pe care aceştia le fumează… Cei doi au pierdut, judecătorul făcându-le “program pentru fumat”, intr-un anume interval orar, de două ori pe zi. Ciudăţenia nu e doar aceasta, ci faptul că oricine e musafir la cei doi poate fuma oriunde, oricând, oricât…

(pozele sunt de pe pixabay)

Emma Zunz, de Jorge Luis Borges (II)

Continuare de aici.

Intră in două-trei baruri până când, in cele din urmă, îi găsi pe marinarii de pe vaporul suedez. Dădu peste unul foarte tânăr, dar se temu să nu cumva să-i inspire vreun sentiment, de aceea îl alese pe unul cu un cap mai mic decât ea şi vulgar. In felul acesta scârba îi va fi desăvârşită! Omul o conduse la o uşă şi de aici într-un vestibul unde se afla un perete despărţitor cu geamuri asemănătoare celor ale casei lor din Lanus. Mai departe o conduse pe un coridor de unde trecură printr-o altă uşă…

Nu-i greu de imaginat ce s-a petrecut după uşa aceea, dar ar fi interesant de ştiut dacă in dezordinea de senzaţii atroce şi fără nicio noimă, Emma se va fi gândit măcar o dată la mortul care îi va motiva sacrificiul. Eu cred că măcar o dată, o singură dată s-a gândt şi tocmai in momentul acela a fost periclitat scopul. S-a gândit (şi nu putea să n-o fi făcut) că, in fond, ceva asemănător îi făcuse şi tatăl ei mamei sale. Marinarul suedez sau finlandez (in orice caz, nu vorbea spaniola) n-a fost pentru Emma decât o unealtă, tot aşa cum tot o unealtă a fost şi Emma pentru el. Ea i-a oferit plăcerea de care acesta avea nevoie, pe care o căuta, el i s-a oferit Emmei pentru ca ea să-şi poată face dreptate…

Emma se sculă şi începu să se îmbrace încet-încet. In cameră întunericul devenea tot mai dens, culorile vii se estompau. Părăsi camera fără să fie văzută de cineva. La colţul străzii se urcă într-un autobuz şi, conform planului său dinainte stabilit, se aşeză pe un loc din faţă, ca să nu i se poată distinge chipul. Maşina o purtă prin cartiere pe care ea le uita de cum le vedea. Coborî in dreptul unei străzi din Warnes. Lucru ciudat, oboseala i se prefăcea in forţă care o obliga să se concentreze numai asupra detaliilor aventurii al cărei sfârşit şi-l ascundea şi sieşi.

Pentru toată lumea Aaron Loewenthal părea un om serios, pentru intimii lui, drept un zgârcit. Locuia singur in fabrică, la etaj. Fabrica se găsea într-un cartier sărăcăcios, de aceea el se temea tot timpul de hoţi. In curtea fabricii ţinea un câine mare, iar într-unul din sertarele biroului său – lucru ştiut de toată lumea – păstra un pistol. La moartea neaşteptată a soţiei sale, întâmplată in urmă cu un an, a plâns in văzul tuturor. Banii erau adevărata lui pasiune. Cu o ruşine pe care şi-o mărturisea doar sieşi, se simţea mai apt pentru a dichisi banii decât pentru a-i câştiga. Era teribil de mistic şi îşi închipuia că încheiase un pact cu Dumnezeu, pact conform căruia era scutit, in schimbul rugăciunilor, de a fi drept. Bine clădit, chel, cu barbă blondă, purtând ochelari fumurii, el stătea acum in picioare lângă fereastră, aşteptând-o pe Zunz cu raportul confidenţial.

O văzu împingând poarta pe care el o lăsase descuiată şi traversând apoi curtea interioară. O mai văzu cum, in momentul când câinele începu să latre Emma făcu un mic ocol. Buzele Emmei se mişcau de parcă s-ar fi rugat in şoaptă. In realitate buzele ei repetau sentinţa pe care Loewenthal o va auzi înainte de a muri.

Lucrurile însă nu se petrecuseră aşa cum le prevăzuse Emma. In urmă cu o zi ea se vedea îndreptând pistolul spre mizerabilul Loewenthal, forţându-l să-şi recunoască vina şi expunându-i o teorie îndrăzneaţă potrivit căreia justiţiei divine îi este dat să triumfe asupra justiţiei oamenilor. Un singur glonte apoi soarta lui Loewenthal va fi însemnată cu roşu.

Găsindu-se acum in faţa lui Loewenthal, Emma simţi ceva mai mult decât graba de a-şi răzbuna tatăl. Era graba de a pedepsi ultrajul pe care ea însăşi îl suferise pentru a se putea răzbuna. Nu avea însă timp de piedut cu scene ca la teatru.

Se aşeză, cerându-i timidă scuze lui Loewenthal. Ca o adevărată turnătoare, Emma invocă obligaţia de loialitate faţă de conducere, rosti câteva nume lăsându-le pe altele să se subînţeleagă. Se opri biruită parcă de teamă. Reuşi să-l trimită pe Loewenthal după un pahar cu apă. Până ce acesta reveni in sufragerie, Emma izbutise să scoată din sertarul biroului pistolul lui. Apăsă de două ori pe trăgaci. Mătăhalos, trupul lui Loewenthal se prăbuşi la pământ de parcă fumul şi cele două pocnituri l-ar fi retezat in două. Paharul se făcu ţăndări. El o privea cu mirare şi ură, înjurând-o. Dar pentru că înjurăturile continuau, Emma se văzu nevoită să mai sloboadă un glonte. In curte, câinele începu să latre. Un şuvoi de sânge îi năvali lui Loewenthal printre buze, murdărindu-i barba şi mâinile. Emma rosti apoi sentinţa pe care o pregătise îndelungă vreme” “Mi-am răzbunat tatal, şi nimeni nu mă va putea pedepsi…!”

Nu apucă însă să termine fraza, domnul Loewenthal trecuse deja in lumea celor drepţi fără ca Emma să fi aflat dacă a înţeles-o sau nu…

Lătratul câinelui îi aminti că nu era vreme pentru odihnă. Răvăşi divanul, îl descheie pe mort la nasturii de la haină, îi luă ochelarii fumurii şi îi aşeză pe dulap. Luă apoi telefonul şi rosti câteva cuvinte pe care avea să le mai repete de multe ori încă: :Loewenthal m-a chemat la el pentru unele date in legătură cu greva. A abuzat de mine, iar eu l-am împuşcat…!”

Povestea era incredibilă pentru că literalmente era reală. Pasul Emmei era cât se poate de calm, de liniştit. Era adevărată şi pudoarea, cum adevărate erau şi ultrajul pe care-l suferise. False erau numai circumstanţele, ora şi unul, poate două nume.

(traducere de Nicolae Nicoară)

Emma Zunz, de Jorge Luis Borges (I)

Jorge Luis Borges (n. 24.08.1899 la Buenos Aires - d. 14.06.1986 la Geneva, Elveţia) a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Poetul, eseistul, romancierul argentinian este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice şi metafizice cu temele clasice ale fantasticului.

Nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Literatură, Academia a ezitat sa i-l ofere – se speculează că motivul a fost simpatia lui pentru preşedintele Juan Peron (cercetările ulterioare au arătat că există mai multe elemente care neagă existenţa acestei simpatii).

Emma Zunz este o povestire scurtă publicată prima dată in septembrie 1948, in revista Sur. Ca şi in alte povestiri scurte, autorul ilustrează şi dificultatea de a înţelege realitatea, într-un anumit context. Temele povestirii sunt dreptatea şi răzbunarea, binele şi răul.

₪ ₪ ₪

Emma Zunz

Întorcându-se acasă de la ţesătoria “Tarbach şi Loewenthal”, Emma Zunz găsi in hol o scrisoare expediată tocmai din Brazilia. Era datată 14 ianuarie 1922. In scrisoare i se aducea la cunoştinţă moartea tatălui ei. O nelinişti scrisul necunoscut al celor nouă, poate zece rânduri măzgălite cu pretenţia de a umple o foaie întreagă. Rândurile o anunţau pe Emma că domnul Manuel Mayer încetase din viaţă in cea de a treia zi a lunii in curs deorece înghiţise o doza prea mare de veronal. Murise in spitalul “Bage”. Vestea purta semnătura unui oarecare Fein sau Fain din Rio de Janeiro, vecin de-al tatălui.

După ce citi, Emmei ii cazu hârtia din mână. Simti mai întâi că i se făcu un gol in stomac, apoi că i se înmoaie genunchii. Avu o senzaţie de inexistenţă, de frig, de spaimă. Ridică scrisoarea şi intră in cameră. O puse într-un sertar, de parcă ar fi cunoscut tot ce avea să se întâmple in continuare sau poate chiar începuse să întrevadă tot ce se va întâmpla de acum incolo.

In întunericul care se lăsa tot mai des, Emma deplânse până la sfârşitul zilei sinuciderea lui Manuel Mayer, cel care in zilele fericite de demult fusese Manuel Zunz. Îşi aminti vacanţele petrecute la ferma de lângă Gualegnay, încerca să-şi amintească de mama sa, de căsuţa lor din Lanus cu ferestrele galbene, pe care le-o scoseseră la licitaţie… Îşi mai aminti de proces, de scrisorile anonime primite după afacerea cu delapidarea. Îi veni in minte, şi asta n-o va uita cât va trăi ea pe lume, că tatăl ei spusese in ultima sa seară că hoţul era Loewenthal, Aaron Loewenthal, fostul adminitrator al fabricii, acum unul dintre proprietarii ei. Emma păstra acest secret de şase ani, din 1916 adică. Nu-l spusese nimănui, nici măcar Elisei Urstein, una dintre prietenele ei cele mai bune. Îşi închipuia că secretul acesta era o legătură tainică numai între ea şi cel absent acum. Loewenthal nu cunoştea faptul că Emma ştia adevărul şi acest lucru îi dădea Emmei un sentiment de dominare asupra lui aproape imperceptibil.

N-a închis ochii deloc in noaptea aceea iar dimineaţă, când primele raze de soare conturară dreptunghiul ferestrei, planul ei era pus la punct până in cele mai mici detalii. In ziua aceea, care i se păru nesfârşită, Emma încercă să se poarte cât mai natural cu putinţă. Prin fabrică circulau zvonuri privitoare la pregătirea unei greve. Ca intotdeauna, Emma se declară cu toată convingerea in favoarea ei. La ora şase după ce termină lucrul, ea plecă împreună cu Elsa Urstein la un club de femei, prevăzut cu săli de gimnastică şi bazin de înot. Se înscriseseră şi ele silabisindu-şi numele şi prenumele, râzând de glumele de prost gust auzite in timpul vizitei medicale. După aceea a ales, împreună cu Elsa şi Kronfuss, cea mică, filmul la care urmau să se ducă duminică după masă.

Vorbiră apoi despre băieţi, capitol la care nimeni nu se aşteptă ca Emma să deschidă gura. Avea să împlinească nouăsprezece ani in aprilie, dar, cu toate acestea, bărbaţii îi inspirau o teamă aproape patologică.

Când se întoarse acasă îşi pregăti o supă şi un rasol de zarzavaturi. Mâncă şi se culcă impunându-şi să doarmă adânc. In felul acesta, obişnuită dar obositoare, trecu şi ziua de vineri cinsprezece ianuarie. Ajunul.

Nerăbdarea o trezi sâmbătă dis-de-dimineaţă. Nerăbdare? mai degrabă neliniştea că se afla, in sfârşit, in chiar ziua aleasă. In “La Prensa” citi că vasul suedez “Nordstjarman” din Molmo avea să plece in curând de la dana numărul trei. Telefonă lui Loewenthal şi-i spuse că vrea să-i comunice ceva in legătură cu greva, ceva fără să ştie ceilalţi. Îi promise apoi că o să treacă pe la biroul lui după ce se va însera. Vocea îi vibră la telefon, tremurul acela care prinde atât de bine pe o turnătoare…

Emma termină lucrul la douăsprezece. Împreună cu Elsa si Kronfuss, cea mică, stabiliră planul plimbării de duminică. După masa de prânz se întinse puţin şi repetă cu ochii închişi întreg planul pe care-l pusese la punct. Se gândi că finalul va fi mai oribil decât începutul, dar el îi va oferi, mai mult ca sigur, gustul victoriei şi al dreptăţii. Se sculă brusc, alarmată, şi fugi spre sertar. Îl deschise. Scrisoarea se afla acolo unde o lăsase ieri seară, sub fotografia lui Milton, adică. Nu dăduse nimeni peste ea. O reciti apoi o rupse, in bucăţele.

Ar fi greu de povestit şi poate n-ar fi nici prea corect din partea noastră să povestim ca pe ceva real tot e s-a petrecut in după amiaza aceea, pentru că unul dintre atributele infernalului este tocmai irealul. Poate cineva să facă verosimilă o acţiune in care nu a crezut nici măcar cel care a plăsmuit-o şi a executat-o? Poate cineva să facă ordine într-un haos pe care memoria Emmei Zunz îl repudiază şi îl confundă?

Emma Zunz locuia pe strada Liniers, din cartierul Almagro. In după amiaza aceea ea se duse in port. S-a văzut poate multiplicată in oglinzile de pe Paseo de Julio, înveşmântată in lumini sau dezbrăcată de flămânzi, dar mai de crezut pare a fi că a umblat in neştire şi nebăgată in seamă de nimeni din oraşul acela indiferent.

(traducere de Nicolae Nicoară)

Continuare aici.

Sursa foto portret (1951)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jorge_Luis_Borges

Mitul peşterii

Cum sunt alţii ştiu alţii… Cum sunt românii… Habar n-am! Dar am impresia că după cincizeci de ani de comunism multora li se potriveşte – chiar şi la 27 de ani după comunism - alegoria peşterii (Analogia peşterii, Peştera lui Platon sau Parabola peşterii, cum mai e numită) pe care o scrie Platon in Republica (in Cartea VII).

E o alegorie care poate fi interpretata diferit de fiecare om, in funcţie de propria percepţie. Alegoria peşterii este o încercare de a justifica locul filosofului în societate, şi anume acela de rege. Platon vrea  să accentueze (între altele, aş zice) ”efectul educaţiei” (”paideia”) şi a lipsei acesteia din natura umană.

Cei mai mulţi se comportă şi in fiecare an electoral ca şi când abia au ieşit din peştera. E incredibil ce memorie scurtă pot avea cei mai mulţi! E incredibil cum pot crede unii că repetând aceeaşi acţiune (votarea aceluiaşi om / partid care n-a facut ceva pentru societate, de exemplu) pot obţine un rezultat diferit!

Foarte pe scurt: un grup de oameni care locuiesc într-o  peşteră, înlănţuiţi pe un perete în subteran, cu spatele la intrare, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alţii, şi care produc umbre ce se mişcă pe pereţii peşterii. Când oamenii din peşteră au văzut acele umbre nu au realizat cât de lipsite de importanţă sunt ele pentru viaţa lor şi încep să atribuie acelor umbre diferite forme. Umbrele i-au făcut pe oamenii din peşteră să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea. Oamenii aceştia nu-şi dau seama că sunt prizonieri, pentru că aşa s-au născut şi altceva nu ştiu... n-a avut cine să îi înveţe altceva.

”Prizonierii sunt asemeni nouă” – scrie Platon; sunt înlănţuiţi într-o poziţie fixă încă din copilărie, cu spatele întors către intrarea peşterii, ei nu pot decât să considere adevărate şi reale umbrele şi reflexele de pe pereţii locuinţei subterane, pereţi pe care ochii lor s-au fixat dintotdeauna. A-i elibera dintr-o dată, fără nici o tranziţie, n-ar da naştere decât la revoltă, nebunie, suferinţă excesiv de violentă şi mutaţie sterilă. Cecitatea lor ar fi mai adâncă chiar decât înainte. Platon subliniază eşecul unei educaţii indiferente la evoluţie, deloc preocupată să ofere timpul şi mijloacele asumării procesului de transformare necesar unei schimbări durabile, unei înţelegeri durabile a faptului că umbra obiectului pe un perete nu este decât o umbră. A-i face pe prizonieri să treacă de la o opacitate nocturnă în imperiul luminii solare presupune în primul rând consimţământul lor liber şi voluntar în faţa mutaţiei, cu durerile fizice şi psihice pe care ea le provoacă.

(Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.I – Gândirile fondatoare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000)

Mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII)

- Mai departe – am zis – compară firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de [lungimea] întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumină le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este un drum aşezat mai sus, aşa cum este paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile…

- Văd – spuse el.

-  … mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă diferite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei ce le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstrează tăcerea.

- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!

- Sunt asemănători nouă – am spus. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi, cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate în foc, pe zidul de dinaintea lor?

- Cum ar putea vedea altceva – spuse el – dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?

- Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelaşi lucru?

- Bun, şi?

- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc realitatea?

- Necesar.

- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind altceva, în afara umbrei ce le trece pe dinainte?

- Pe Zeus, – răspunse el – nu cred!

- În general, deci – am spus eu – asemenea oameni ar putea lua drept adevăr numai umbrele lucrurilor.

- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea, ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse mai înainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de  ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este în mai mare măsură, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili, prin întrebări, să răspundă ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?

- Ba da.

[...]

Mai mult aici: https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/23/text-pentru-analiza-mitul-pesterii-platon-republica-cartea-vii/)

Romanţă de toamnă. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea de azi: farmecul toamnei

Provocările lunii septembrie.

HAPPY WW!

Cum se agită spiritele…

Cum se ridică mingea la fileu extremiştilor, naţionaliştilor, xenofobilor, islamofobilor şi altora de gen…

Vor urma noi discuţii despre “cotele de imigranţi” aşa că se pregăteşte terenul…

Apare un titlu de ziar: “3.000 de BISERICI vor fi demolate în Franţa, Germania şi Anglia. Pe locul lor se vor construi MOSCHEI”. (am păstrat grafica din ziar)

Sunt scrise cu litere mari şi îngroşate cuvintele “biserici” şi “moschei” – acei cititori prea-credincioşi creştini şi islamofobi (sper să se înţeleagă că nu generalizez, ci mă refer doar la extremişti), deja programaţi să deteste orice e diferit de ei, nici nu mai sunt interesaţi de text, ci gata cu huiduitul. Prima manipulare, mizându-se pe faptul că puţini sunt cei care citesc integral un articol, mai ales dacă e pe FB (unde apare doar titlul, pentru cei – foarte mulţi, de regulă - care nu deschid pagina cu textul integral); şi mai puţini sunt cei care cercetează, să afle exact despre ce e vorba.

După titlu, urmează “introducerea” – câteva rânduri care apar imediat sub titlu şi sunt vizibile fără a deschide pagina cu articolul:

Despre ce este vorba? Despre declinul Europei, despre declinul creştinismului european? Ce se ascunde în spatele acestor stări de fapte pe care nimeni nu reuşeşte să le oprească, alegând să stea cu mâinile încrucişate fiind părtaşi la decăderea bătrânului continent. Ce fac Puternicii Europei de ce se tem şi de cine? Sunt întrebările pe care orice european preocupat şi le pune. Teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunităţile nu pot influenţa pentru că guvernanţii sunt autişti.

După “introducere” scrie ce se întâmpla, de fapt, cu aceste biserici şi se inserează şi declaraţia unei extremite precum Marine Le Pen (extrema dreaptă, Franţa, care sugera să fie distruse toate moscheile extremiştilor).

E citat şi Joachim Reinig (politician de stânga, Germania), care era de acord cu ideea că bisericile in care nu se mai adună oameni ar putea să fie transformate şi in moschei – adică vândute musulmanilor care se oferă să le cumpere.

Cum diferenţiază politicianul francez extremiştii de ceilalti – când in discuţie sunt toţi credincioşii dintr-o religie - ştie numai ea. De ce nu ar fi transformate in moschei bisericile pe care creştinii nu le mai populează? E mai ieftin să fie demolate?! De întreţinut, “capii bisericii” nu mai vor să le întreţină pentru că îi costă cât nu face…

Titlul din ziarul care mi se pare mai mult o fiţuică de scandal (pentru că scandalul vinde ziare) e menit să agite spiritele şi atât, pentru că nu are prea multă logică, titlul ales fiind doar o speculaţie, ba chiar o minciună, dacă mă refer doar la ideea că biserici creştine vor fi demolate şi pe locul lor se vor ridica moschei. Nu asta scrie in textul articolului! Nici asta nu scrie: unele vor fi moschei, altele… apartamente, galerii de artă, parcări etc. (a doua manipulare grosolană)

Un francez scria că in luna iulie autorităţile au demolat Capela Sfântului Martin din Sablé-sur-Sarthe (construită între 1880-1886) şi de-târnoşită (nu ştiu care ar fi termenul potrivit pentru  “retragerea” sfinţirii facute unei biserici) in anul 2015 – in locul ei se va amenaja o parcare. Biserica Saint-Nicaise din Rouen e “programată” pentru demolare din motive de siguranţă – altfel spus, clădirea este şubredă şi a devenit pericol public, fiind mai ieftin să o demoleze decât să o consolideze.

In acelasi articol francezul mai scrie că in 2016, in Franţa, au fost demolate şapte biserici; două au fost demolate in prima jumătate a anului 2017; pe lângă acestea, 26 au fost scoase la vânzare in anul 2016 şi 12 in 2015. In 2017 multe biserici au fost transformate in clădiri de birouri, apartamente, centre de recreere, săli de gimnastică şi galerii de arta.

A se reţine: reprezentanţii bisericii din Franţa au avut ideea să se vândă / demoleze unele biserici pentru că enoriaşii nu mai sunt in număr atât de mare încât să justifice cheltuielile cu întreţinerea lor. A cui e “vina” că oamenii nu se mai îndreaptă către biserici in număr la fel de mare ca in alte secole?

Ideea vânzării bisericilor nu e nouă in Franţa, dar in 2013 s-au scandalizat unii când dioceza din Vierzon (cu o populaţie de aproape 30 de mii de oameni şi 6 biserici romano-catolice) a hotărât să vândă unele dintre ele şi liderul organizaţiei musulmane marocane s-a oferit să cumpere una pentru a o tranforma in moschee.

Biserica Angliei (Biserica Episcopală Anglicană) are in plan să vândă mai multe biserici, pentru alte destinaţii – cam din acelaşi motiv ca şi francezii. Unele au şi fost vândute şi tranformate in moschei. Cine nu vrea moschee într-o fostă biserică nu trebuie decât să refuze vânzarea pentru o astfel de destinaţie… sau, in cazul credincioşilor contrariaţi, să adune bani şi să plătească întreţinerea lăcaşului de cult respectiv.

Francezii şi englezii n-au auzit, probabil, de Valea Plopului, un sat din Prahova, unde (din 2014) sunt 28 de biserici (in 2007 erau 26, una la 11 familii). "Avem o bisericuţă construită pe un deal in memoria copiilor avortaţi, avem câte o biserică in curtea grădiniţelor, alte două biserici in curţile celor două şcoli. In total sunt atâtea biserici cât să slujim duminica într-una singură şi in rest să le vina rândul o dată pe lună, adică 28", a declarat preotul satului.

Revin la “introducerea” textului publicat in septembrie anul curent într-o fiţuică…

Despre ce este vorba? (se întreabă persoana care şi-a pus semnătura)

Posibil răspuns: e vorba despre faptul că reprezentanţii bisericilor nu mai sunt dispuşi să cheltuiască degeaba sume mari de bani

Despre declinul Europei, despre declinul creştinismului european?

Europa nu intră in declin din cauză că unii vând bisericile şi alţii le cumpără, transformându-le in ce le aduce lor profit… Declinul creştinismului european? Poate că oamenii se orientează către lucruri mai palpabile; nu zic că-i bine (nici că-i rău), dar fiecare face ce vrea pentru că lipsa credinţei unora într-o divinitate nu încalcă dreptul altora de a crede.

Ce se ascunde în spatele acestor stări de fapte pe care nimeni nu reuşeşte să le oprească, alegând să stea cu mâinile încrucişate fiind părtaşi la decăderea bătrânului continent?

De ce trebuie să se ascundă ceva? Pur şi simplu o categorie de credincioşi nu se mai înghesuie la biserică de 3-4 ori pe săptămâna ci, eventual, mai merg cu ocazia marilor sărbători religioase, iar bisericile nu se mai justifică in număr atât de mare (banii cheltuiţi cu biserici in care nu mai intră cineva pot fi utilizaţi in alte scopuri sociale). Nu prin aşa ceva “decade” bătrânul continent.

Ce fac Puternicii Europei de ce se tem şi de cine?

“Capii” bisericilor ar trebui numiţi între “puternicii Europei”, iar dacă ei vând biserici şi nu au obiecţii la transformarea lor in centre de distracţie sau in moschei… De ce să nu transforme o biserică in moschee şi să salveze ceva din spaţiul oraşelor, din zona verde, de exemplu, dacă oricum moschei vor fi construite?

Sunt întrebările pe care orice european preocupat şi le pune. Teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunităţile nu pot influenţa pentru că guvernanţii sunt autişti.

European preocupat de ce? De islamizare sau de decăderea creştinismului? Numai modul in care se opun şi discută unii despre ce nu le convine arată de ce creştinismul decade… Teama de islamizare? Să fim serioşi! Da, e in creştere numărul musulmanilor şi prin convertire, dar nimeni nu e convertit cu forţa! Cei care trec de la creştinism la islam o fac de bună voie – poate simt că “îi reprezintă” mai bine doctrina, e mai aproape de sufletul lor…  

Guvernantii sunt autişti.

Guvernanţii par autişti oricum… Dar! Ar trebui să se ştie (un jurnalist, mai ales, ar trebui să ştie), pentru că se strigă des, şi scrie in mai toate constituţiile europene: statul şi biserica nu se amestecă – fiecare cu treburile lui; aşa cer credincioşii şi aşa cer şi laicii. Acum se doreşte amestecul statului? Probabil, se cere intervenţia guvernanţilor in ideea că de la stat vin cei mai mulţi bani pentru construirea de noi biserici, din ce in ce mai mari…

Una bună, in sensul de aiureală, din punctul meu de vedere: de conflictul dintre creştini şi musulmani profită… evreii! Cică evreii folosesc această strategie: divide et impera! Dacă-i aşa (să iau absurdul ca probabilitate) bravo lor! Şi ruşine celor care se lasă păcăliţi! Să ştii “aşa ceva” şi, totuşi, să continui să te războieşti…

Sunt aproape sigură că unii dintre cei care citesc vor asocia imediat “moschea” cu extremismul religios, cu terorismul. Poate că ar trebui să se gândească de două ori. Terorismul există şi fără a transforma bisericile in moschei. Armonia între cei de religii diferite nu e imposibilă dar – ca in mai toate cazurile cu gâlceavă la scară mare – totul se reduce la bani, la profituri mari pentru diverse grupuri (sau state) care asmut oamenii unii asupra altora. E doar o părere (argumentele le las pentru o eventuală altă dată, însă sunt uşor de dedus de oricine are minime cunoştinţe de economie, geoeconomie şi/sau geopolitică).

Nu reuşesc să înţeleg cum au ajuns oamenii la acest înalt nivel de ură… indiferent cine e cel care urăşte un semen de-al lui şi vrea să-l vadă distrus… De fapt, cred că aşa a fost de când e omul pe Terra… Pentru supravieţuire/conservare unii vor să-i distrugă pe alţii – vorbeşte lumea. Supravieţuirea ca naţie, ca etnie, ca specie? Dacă o ţinem tot aşa e puţin probabil că vom supravieţui ca specie…

Surse:

http://evz.ro/europa-biserici-demolate-franta.html

http://www.zeit.de/2016/25/moscheen-hamburg-neubauten-joachim-reinig

http://www.zerohedge.com/news/2017-08-06/france-churches-vanish-mosques-spring

https://www.youtube.com/watch?v=l82jXj5tHos

Dreptatea socială şi bogăţia

Mi-a plăcut şi mi-a rămas gândul la un text publicat de @daurel…

Citez din text:

Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertății.

Ceea ce primește o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul ei, nu primește întreaga recompensă pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva. Când jumătate din populație vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea și când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alții sunt beneficiarii muncii lor, atunci, dragii mei, acesta este sfârșitul oricărei națiuni. 

Nu poți multiplica bogăția divizând-o!

Pentru a înţelege contextul, mai mult aici: https://daurel.wordpress.com/2017/09/23/circula-pe-net/

Potrivit susţinătorilor dreptăţii sociale, distribuţia bunurilor într-o societate riscă totuşi să fie nedreaptă dacă e lăsată exclusiv in seama legilor pieţii. Unii oameni se îmbogăţesc foarte mult, de pildă prin practicarea comerţului; dar oameni foarte bine pregătiţi profesional, artişti foarte talentaţi rămân săraci. Unii copii se nasc in familii prospere, sunt bine hrăniţi şi educaţi, in timp ce alţii – poate cel puţin la fel de bine dotaţi – se nasc săraci, sunt hrăniţi prost şi vor avea acces redus la educaţie. […] Nu e drept ca oamenii să fie avantajaţi sau handicapaţi de factori care nu depind de ei, de pildă de faptul că s-au născut într-o familie de bancheri sau într-una de muncitori emigranţi; fiecare trebuie să aibă şansa de a reuşi prin propriile capacităţi. Altfel zis, într-o societate dreaptă oamenilor trebuie să li se ofere o egalitate a şanselor, astfel încât locul pe care îl va ocupa fiecare in cadrul ei să fie expresia talentelor şi eforturilor sale.

(Adrian Miroiu, Introducere in filosofia politică, Editura Polirom, Iaşi, 2009)

(acesta este unul dintre tipurile de dreptate).

Cât timp nu vor exista aceste şanse egale de a reuşi oricine prin propriile capacităti va exista o divizare a bogaţiei… Cât de mult va fi divizată bogaţia depinde, cred, de politicile adoptate de guvernanţii diferitelor state.

Ceea ce nu înseamnă că socialismul ar putea fi funcţional… Şi cu cât mai repede înţeleg mai mulţi oameni aceasta cu atât e mai bine, mai ales pentru generaţiile următoare. 

Filosofii despre filosofie. Citate favorite

Nu se poate învăţa filosofia, se poate doar învăţa să filozofezi.

(Immanuel Kant)

A hotărî dacă viaţa merită sau nu a fi trăită, înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. (Albert Camus)

Filosofia (sau filozofia) e un cuvânt care-şi are originea in limba greacă: philo – dragoste şi sophia – înţelepciune = dragoste de înţelepciune. Dicţionarele explicative acceptă ambele forme de scriere – filoSofie şi filoZofie – ca fiind corecte, dar filosofii au altă parere, susţinând că scriind cu Z ar fi “dragoste de întuneric”, “zophos” însemnând “întuneric”. Trecând peste etimologie, filosofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman. Primele gânduri filosofice îşi au rădăcinile în mitologie. Miturile încercau să dea răspunsuri şi explicaţii cauzale unor lucruri şi fenomene naturale încă neclare: cutremur, fulger, foc etc., precum şi despre om şi univers, căutând interpretări şi răspunsuri logice la aceste întrebări. Primii filosofi au fost matematicieni, fizicieni şi practicienii ştiinţelor naturale (wikipedia).

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

Zicea Aristotel că a filosofa înseamnă atât a căuta să afli dacă trebuie sau nu să filosofezi, cât şi a te dedica contemplaţiei filosofice.

Mulţi au considerat – şi consideră – filosofia ca fiind “o pierdere de timp”, dar mai toţi indivizii îşi pun – sau pun - întrebări ce par că nu pot avea răspuns sau nu au unul satisfăcator; aproape toţi căutăm răspunsuri şi ne întrebăm “de ce?” “cum?” "de unde venim?" etc. Facem afirmaţii, căutăm explicaţii. Chiar şi “pierderea timpului” are o filosofie.

Spunea Cicero: Nu există nicio afirmaţie atât de absurdă încât să nu se găsescă un filosof care să o facă. Şi aşa au luat naştere mai multe curente in filosofie. De exemplu, atomismul logic (dezvoltat mai ales de Bertnard Russel), care susţine că toate adevărurile sunt dependente de un strat de fapte atomice şi că lumea este alcătuită din fapte extrem de simple, uşor de înţeles. Sau deconstructivismul (denumit astfel de filosoful francez Jacques Derrida); se susţine că niciun text nu este un tot armonios, ci conţine mai multe înţelesuri contradictorii şi ireconciliabile; că orice text are mai multe interpretări pe care el însuşi le leagă şi a căror incompatibilitate este nereductibilă – pe scurt: cititorul este cel care decide in ultimă instanţă înţelesul lecturii, şi nu textul in sine. Cu alte cuvinte, la întrebarea pe care o auzeam des in anii de şcoală: “Ce a vrut să spună autorul?” fiecare cititor ar putea da un alt răspuns, la fel de corect, dar… neacceptat, in general, de profesori.

Tot Cicero a spus că filosofia este medicina sufletului.

Ce părere avea Petre Tuţea despre filosofie?

În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească până îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăcesti până devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.

Lucian Blaga i-ar fi dat replica: Ţine de natura unei filosofii să nu fie niciodată definitivă.

Antistene, întrebat ce folos a avut el din filosofie, ar fi dat următorul răspuns: Putinţa de a mă întreţine cu mine însumi.

Aristip, întrebat ce a câştigat din filosofie, ar fi răspuns: Putinţa de a mă simţi în largul meu cu oricine. Un altul îl întrebă ce avantaj au filosofii, şi el răspunde: Dacă n-ar mai fi legi, noi am trăi tot ca acum. Când Dionysios l-a întrebat de ce filosofii se duc la casele bogătaşilor în timp ce aceştia nu-i vizitează pe filosofi, răspunsul lui Aristip ar fi fost: Cei dintâi ştiu de ce au nevoie, iar ceilalţi nu.

A nu-ţi păsa de filosofie înseamnă a filosofa cu adevărat, ne spune Blaise Pascal.

Nu ştiu cât de filosof era Frederic cel Mare dar cred că avea ceva simţ al umorului. I-a scris lui Voltaire: Dacă aş vrea să pedepsesc o provincie aş lăsa să o guverneze filosofii.

Ce e interesant când te îndeletniceşti cu filosofia e că de la un moment dat totul începe să te intereseze şi să te instruiască: teologia şi matematicile, ştiinţele naturale ca şi teoria muzicii. Să fie sfârşitul? Sau abia atunci începi? (Constantin Noica)

Libertate pentru sclavi

Mă repet: Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea. (George Bernard Shaw)

Un stăpân şi-a chemat într-o zi sclavii şi le-a spus:

- Sunteţi liberi.

- Cum?! au strigat sclavii. Nu tu hotărăşti asta! Noi trebuie s-o facem, altfel n-are nici un rost!

- Ei bine, a spus stăpânul, hotărâţi-vă.

- Cum?! au strigat din nou sclavii. Ne porunceşti? Ce rost are să fim liberi?

Discuţia, care pornise pe o cale greşită, a ajuns repede la ceartă. A urmat un război îndelungat, care a ţinut atât de mult încât cei care mai iau parte şi astăzi la el au uitat de ce anume a început.

Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificaţie ar putea fi rezumată prin sintagma “lipsa constrângerilor”. Suntem sclavi sau suntem liberi? ☺

In lucrarea sa, Despre libertate, John Stuart Mill explorează natura şi limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. El dezvoltă un principiu fundamental: fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi.

Despre libertate este unul dintre textele de referinta ale doctrinei liberale, este un tratat despre libertate. John Stuart Mill (n. 20 mai 1806 – d. 08 mai 1873) a fost unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai secolului XIX şi şi-a adus contribuţia şi la dezvoltarea utilitarismului.

România divizată

Am tot auzit in ultimul timp sintagma „România divizată”. Ieri am auzit, azi am auzit... Şi-am auzit, de curând, pentru prima dată: „Franţa e divizată”. N-am ce face, aşa că întreb: Cum, adică, divizată? Mi se raspunde: Păi, da: oamenii au abandonat partidul lui Miterand şi au votat cu un partid nou: Înainte, partidul lui Macron, actualul preşedinte.

In acel moment am avut senzaţia că mi se încurcă circumvoluţiunile – atâtea câte sunt ele – iar unicul şi dragul meu neuron a ameţit pe loc.

România e divizată de protestele conduse de forţe ostile României – zice unul. România nu trebuie divizată de dispute politice şi diferenţe de opinie – zice altul.

România e divizată?!

Da! E divizată între oamenii cinstiţi şi susţinătorii hoţilor şi / sau pe criterii de vârstă...

Unii vor să facă mulţimea să creadă că există, cu adevărat, o prăpastie căscată între anumite categorii profesionale sau între oameni de diferite etnii sau vârste; de fapt, pare chiar că se doreşte atingerea acestui ţel: divizarea – când cetăţenii sar unii la beregata altora carul cu politicieni trece nestingherit, lăsând prăpăd in urmă.

O aiureală, faza aceasta cu divizarea. Desigur, sunt destui indivizi care aprind fitile, doar-doar explodează ceva... Şi sunt foarte convingători tot repetând ideea şi ilustrând-o cu exemple care sunt, de fapt, excepţii; dacă-i crezi pe cuvânt rişti să te cerţi cu vecinul.

Suntem diferiţi. România nu e divizată; există oameni cu interese diferite, cu dorinţe diferite, cu simpatii şi antipatii diferite, cu păreri diferite etc. Ca oriunde in lume!

Când două păreri sunt identice una e in plus. Altfel spus: mulţi vor dialog, dar vor dialog cu cei care au exact aceeaşi opinie. Cu părere de rău, acela e monolog nu dialog.

Nici chiar in politică nu e bine să existe o singură... opinie, să nu ajungem, din nou, la un unic partid şi un parlament de formă (nu_că majoritatea celor care formează azi Parlamentul ar fi nişte valori cu voinţă proprie – ei fac ce le dictează şeful grupului parlamentar din care fac parte; să n-avem vorbe!).

Tot despre concepţiile liberale

Deoarece capitalismul a condus la diferenţe mari între bogaţi şi săraci liberalii s-au confruntat cu o criză… Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut ideea împăcării celor doi poli ai vieţii politice: cetăţeanul şi statul. Astfel, încet-încet,  a luat naştere o nouă doctrină: neoliberalismul, care consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice, in scopul ajutării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic, susţinând necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor care au caracter social şi pe care le organizează utilizând o parte din venitul naţional.

(continuare de aici: https://diana-kundalini.blogspot.com/2017/09/conceptii-liberale.html)

Neoliberalismul este un fel de struţo-cămilă, ceva între capitalism pur şi socialism, statul având dreptul să intervină atunci când, de exemplu, pe piaţă se formează monopoluri şi carteluri… Liberalii de la noi, însă, vor ca statul să intervină pe rupte, in toate…

Ce se întâmplă de fapt? Cred că ştie toată lumea, pentru că s-a întâmplat şi in vremea când liberalii erau la putere. E drept, n-au guvernat vreodată singuri pentru că cei mai mulţi dintre cetăţenii care votează vin dupa 50 de ani de “să-mi dea statul” şi mulţi şi-au crescut copiii pe acelaşi principiu. Desigur, statul e obligat să-şi ocrotească cetăţenii – scrie in Constituţie – dar nu să-i ocrotească dându-le peştele gata prins, ci să-l înveţe să pescuiască (şi să-l lase liber să pescuiască).

Anumiţi întreprinzători au fost îngrădiţi – din ce in ce mai mult – de statul care cere diplome (sau alte documente) care să ateste că cineva, de exemplu, se pricepe să ascută cuţite, să confecţioneze bijuterii sau diverse vase. Nu e legal să prestezi diferite servicii sau să vinzi ceva dacă nu eşti înregistrat ca “persoană fizică autorizată” (cel puţin) şi talentul nu e suficient – să fii autodidact nu te ajută, trebuie să ai pregătire profesională in domeniul in care vrei să activezi. Pe lângă această cerinţă e multă birocraţie in ceea ce priveşte taxele către stat: vrei-nu vrei trebuie să plăteşti contribuţii pentru pensie şi asigurări de sănătate (nu contează că nu caştigi cât trebuie să plăteşti la stat – statul a stabilit anumite sume şi pace bună). Omul care se pricepe la cosit iarba trebuie să fie înregistrat ca “zilier” dacă vrea să facă asta (altfel ar putea fi considerat evazionist conform legii). Până şi cei care adună din gunoi materiale reciclabile şi le duc la centrele de colectare erau obligaţi (începând din anul 2011) să plătească impozit pe venit, de 16% – se reţinea şi se vira de cei care cumpără! Asta când nu sunt amendaţi că le adună… Acest impozit a fost eliminat din 2016 (aşa era vorba; nu am verificat dacă chiar e aşa) deoarece s-a constatat că tranzacţiile cu deşeuri de la persoane fizice au scăzut drastic iar cei care colectau deşeuri ocoleau plata impozitului şi a taxei de mediu de 3%...

Asta cu impozitul pe venitul din deşeuri adunate in special de oamenii foarte săraci a fost iniţiativa partidului democrat-liberal asimilat azi in partidul naţional liberal…

Cu ce idei au venit liberalii, de curând:

Vor să elimine ajutorul social pentru cei care refuză un loc de muncă in conformitate cu pregătirea lor – cică pentru a descuraja nemunca! Faza asta e fumată! Se practică şi in cazul şomerilor in plată – omul e trimis la cucuietii din deal, unde-i un post potrivit pentru el, potenţialul angajator – la rugămintea omului – îi dă in scris că nu se potriveşte postului (nu tuturor angajatorilor le place să aibă salariaţi chinuiţi).

Exerciţiu de imaginaţie: un adult de vârsta a doua absolvent de zece clase (sunt şi oameni care au renunţat la şcoală mult mai devreme, din motive diverse) la un liceu industrial, familist cu vreo doi copii la şcoală… I se oferă un post (opt ore) într-o intreprindere aflată la zeci de km distanţă de domiciliu, în vreo comună; firma la care va lucra nu decontează transportul, salariul pe care îl va primi omul va fi salariul minim pe economie – acest minim este azi de 1450 de lei, brut. Salariul net (după ce sunt reţinute sumele pentru şomaj, pensie, asigurare de sănătate, impozit pe venit) va fi de 1065 lei. Angajatorul plăteşte şi el contribuţii la şomaj, pensie, sănătate pentru angajat şi alte câteva taxe... Pentru un salariu minim net pe economie angajatorul cheltuieşte 1779 de lei (a se vedea un “calculator salarii”). Din cei 1065 de lei câţi rămân, efectiv, in buzunarul omului? Un abonament pe mijloacele de transport in comun (pe toate liniile) costă de la 70 de lei in sus, in funcţie de zonă (nu ştiu dacă sunt şi mai ieftine – poate pentru o singură linie, dar un loc de muncă aflat la zeci de km distanţă poate necesita – necesită, de cele mai multe ori – cel puţin două mijloace de transport). Orele petrecute pe drum nu le mai pun la socoteală. După ce-şi plăteşte ce are de plătit rămâne fără bani înainte de următorul salariu. Vor spune cei mai mulţi: e mai mult decât nimic! Desigur… dar e tot nimic – e salariu de mizerie care-i asigură doar subzistenţa: in loc de un cartof, familia lui va mânca doi cartofi. Pentru rechizitele copiilor şi alte necesităţi tot nu va avea bani! O întrebare justă: de ce să petreacă între 12 şi 15 ore la muncă, in drum spre şi de la muncă dacă tot sărac lipit pămâtului este? Doar pentru ca la stat să ajungă mai mulţi bani pe care politicienii să-i cheltuiască pentru pensii speciale, pentru floricele şi măriri de salarii la funcţionarii publici?

Altă idee liberală recentă: să se stopeze mărirea salariului minim “din pix”. Într-un fel, au dreptate, dar nu aşa cum vor ei să facă trebuie procedat. Dacă vor să nu fie mărite artificial salariile şi oamenii care muncesc au un cuvânt de spus: să refuze salariile de mizerie. Dar… cine are puterea de a face asta când are multe guri de hrănit?! Pentru că oamenii nu pot ar trebui să intervină… statul, prin atragerea de investiţii, prin crearea de noi locuri de muncă… Abia apoi pot veni cu ideea nemajorării artificiale a salariului minim (in caz contrar, angajatorii vor renunţa la unii salariaţi şi acestia vor ajunge... in întreţinerea statului). Ar trebui să renunţe, statul, la cerinţele – unele absurde – pe care le au de la micii întreprinzători. Ţăranii, la sate, de exemplu, ar putea trăi din ceea ce produc in gospodărie şi din vânzarea a ceea ce le prisoseşte. Dar nu! Vor să vândă ceva trebuie să plătească taxe, să se constituie într-o formă de societate. Puţini sunt cei care ştiu că nu in toate cazurile sunt obligaţi să plătească…

Pe scurt: politicienii ar trebui să relaxeze fiscalitatea şi ar trebui să facă legi pe care să nu le mai schimbe, uneori, de la lună la lună sau – mai rău! – să complice (şi mai mult) contabilitatea primară (nu toţi întreprinzătorii sunt contabili!). Politicienii ştiu exact ce e nevoie pentru ca oamenilor să le fie bine, dar nu e in intersul lor sau al grupurilor din care fac parte să le fie bine oamenilor, să nu mai stea la mila statului.

Încă ceva: pentru a avea o economie ok ar trebui ca redevenţele pentru exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului (şi nu numai) să nu mai fie de doi lei. Politicienii (miniştrii, de regulă) care au in atribuţii să semneze fel şi fel de contracte de gen să nu mai accepte redevenţe mici şi foarte mici – din cine ştie ce motive. Bogăţiile solului şi subsolului sunt ale tuturor cetăţenilor români şi banii care ar veni de aici ar putea acoperi multe găuri! Poate că şi la învăţământ ar fi alocate cele 6 procente prevăzute in legea învăţământului – dispoziţie care e suspendată (desigur) la fiecare împărţire a banilor de la bugetul de stat. Unde nu există (nici) stabilitate legislativă greu se dezvolta societatea.

Întreprinzătorii au nevoie să facă predicţii pe termen mediu şi lung iar politicienii români schimbă legile de la o zi la alta – cel mai târziu de la o lună la alta.

Pentru a asigura oamenilor locuri de muncă politicienii (primarii, de regulă) ar putea obţine fonduri europene nerambursabile – dar nu să construiască terenuri de fotbal in pantă, parcuri in pădure şi săli de sport nefuncţionale pentru că, local, nu sunt bani pentru plata utilităţilor şi pentru salariile celor care ar trebui să le administreze.

O altă idee creaţă – care nu vine de la liberali (dar nici nu i-am auzit să se opună): suma pentru asigurări de sănătate care azi e suportată de angajator (fără a afecta salariul angajatului) să fie suportată de angajat! Altfel spus, salariul net va fi şi mai mic decât este azi. Cică vor să ia această măsură deoarece unii angajatori nu virează la stat sumele pe care le datorează şi angajaţii pot avea surpiza să fie nevoiţi să plătească dacă au nevoie de asistenţă medicală, de exemplu. Culmea impertinenţei: tot angajatorul este cel care va reţine sumele şi le va vira (sau nu) la stat! Dar va fi vinovat angajatul pentru că nu au fost virate aceste sume?

Încă mai sper că liberalii îşi vor reveni… dar infuzia de pedelei (cei care au făcut varză economia începând cu anul 2008 şi până prin 2014) îmi spulberă speranţa. In ceea ce se numeşte azi “partidul liberal” sunt orice, dar nu oameni care ştiu ce înseamnă liberalismul – n-au in sânge aşa ceva… Liberalismul înseamnă ceva de genul: trăieşte, şi lasă şi pe altul să trăiască. Liberalii din partid, însă, nu prea ştiu să se descurce pe cont propriu – “afaceriştii” au, in general, contracte cu statul… nu s-au deranjat să construiască o afacere… Ori au contracte cu statul, ori au preluat de la stat – când cu “privatizările” – fabrici şi făbricuţe, companii fel de fel, plătind preţuri derizorii (şi apoi le-au cam falimentat sau le-au vândut – bucată cu bucată – la fier vechi).

Gata, s-a terminat cu liberalismul…

Aşa a fost cândva. Miercurea fără cuvinte

Vila Kertsch (construita in 1887) – in locul ei e ”Modarom”.

Biserica Reformată - demolată in 1963 pentru a se construi noua aripă a hotelului ”Aro” - acolo e azi o fântână arteziană.

Şirul Hoţilor – zona verde e azi parte si din Parcul ”Nicolae Titulescu” 

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea de azi: Oraşul vechi.

Provocările lunii septembrie.

HAPPY WW!

Concepţii liberale

In teorie, liberalismul clasic susţine că relaţia stat-cetăţean trebuie să fie una in care statul să nu-şi prea bage nasul. De esenţa liberalismului este promovarea schimbărilor necesare pentru adaptarea la unele noi condiţii istorice, dar in special libertatea economică şi politică a cetăţeanului in raport cu statul. Statul trebuie să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de intreprindere economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private – aceasta din urmă putând fi tradusă (şi) prin “capitalism”. In capitalism, producţia şi piaţa (economică) se autoreglează oarecum spontan dar proprietatea privată conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului, ducând la o scindare a societăţii in bogaţi şi săraci; proprietatea privată provoacă stări de nesiguranţă in rândul proprietarilor mai mici in lupta de concurenţă. Această situaţie de pericol pentru proprietarii mai mici (peştii mici care se tem că vor fi înghiţiţi de cei mari – câte companii mai mici şi profitabile n-au dispărut prin absorbţie, fuziune sau altfel?) poate fi, in parte, rezolvată prin intervenţia statului in activitatea economică, împotriva monopolurilo şi cartelurilor.

Liberalismul economic ar putea fi caracterizat scurt: lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă, adică lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul firesc. Altfel spus, trebuie înlăturate piedicile şi restricţiile din domeniul producţiei şi comerţului.

Liberalismul clasic respinge ideea intervenţiei statului in relaţiile sociale. Liberalismul este pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor in stat, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de drept (indiferent de forma de guvernământ). Oare…?

Pluralism politic există – cred că sunt atât de multe partide doar pentru că toate beneficiază de anumite sume de bani de la stat (dacă promovează femei in funcţii politice obţin ceva mai mulţi decât cei care n-o fac). Toate “partiduţele” speră la vreo “alianţă politică” cu unele mai mari dar nu cred că spera să câştige puterea politică vreodată – vor doar ceva bani, să se facă_că lucrează şi să le fie bine, trimiţând la muncă pe alţii.

Separarea puterilor in stat. Asta-i o glumă când e vorba despre România! Cică Parlamentul e organ legislativ – adică, parlamentarii sunt cei care elaborează (fac – a nu se citi in engleză) legi. Guvernul are dreptul la ordonanţe de urgenţă atunci când e o… urgenţă şi parlamentul nu se poate reuni. Guvernul e organ executiv – adică, pune executare hotărârile luate in Parlament. La câte ordonanţe de urgenţă sunt date cred că in atribuţiile guvernului a intrat şi elaborarea legilor – doar că le zice ordonanţe la început (mai incolo apare legea de aprobare a respectivelor ordonanţe şi, de regulă, cu muuulte modificări).

Mai e o chestiune care numai a separaţie a puterilor in stat nu sună: miniştrii (membri in organul executiv) pot fi şi deputaţi sau senatori – adică, membri in organul legislativ. Dacă asta nu-i amestec nu ştiu care ar fi. Vă mai amintiţi de Ponta, in legătură cu Roşia Montană, când Guvernul (cu Ponta prim-ministru) a elaborat un proiect de lege privind exploatarea minereurilor de aur şi argint din perimetrul Roşia Montană (2013)? Tipul a zis că in Parlament, in calitate de deputat, va vota pentru respingerea proiectului!

Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. Altă glumă proastă doar dacă mă gândesc la “familia tradiţională” şi la modificarea Constituţiei pentru a redefini familia doar pentru ca persoanele de acelaşi sex să nu se poată căsători (oricum legea din România nu permite astfel de căsătorii – deocamdată - dar vor să se asigure că nu va interveni o lege care să permita asta şi care să nu contravină dispoziţiilor nemodificate din Constituţie: căsătoria se face între un bărbat şi o femeie). Ne place sau nu… e dreptul lor să dorească posibilitatea unei uniuni protejate prin lege.

Şanse egale in faţa legii?! Hm… M-aş gândi de două ori înainte de a susţine această egalitate (şi nu doar in România). Dreptul la informaţie – a fost cineva informat că, de exemplu, cei de la care România cumpără arme ar trebui să investească in ţara noastră nu ştiu cât la sută din suma pe care le-o dăm pe arme? Da, există o astfel de lege, dar e mai mereu… suspendată, pentru ca cei care ne vând aceste arme să nu fie obligaţi să investească aici. Desigur, ni se va spune că toate legile sunt publicate in Monitorul Oficial. Cine stă zilnic să urmărească toate legile, hotărârile şi alte cele care se publică in acest Monitor?! Dreptul la libertate şi siguranţă. Ups! Care siguranţă? N-am prea mai văzut poliţai pe străzi… Spitalele sunt mizerabile, cerşetorii bântuie pretutindeni şi mulţi sunt chiar agresivi… Oamenii nu mai au unde munci… Cât despre libertate… Câţi n-au stat in inchisoare pentru a se dovedi – peste ani – că nu au fost vinovaţi? Câţi nu au stat in “arest preventiv” cu lunile pentru ca, după terminarea judecăţii, să fie declaraţi nevinovaţi?

O pot ţine aşa in legătură cu toate drepturile şi libertaţile fundamentale…

Liberalismul este pentru un stat de drept! Şi asta-i bună rău. In teoria politică, prin stat de drept se înţelege  un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. Aici chiar nu am ceva de comentat! Oricine îşi poate da seama că doar in teorie trăim într-un stat sută la sută de drept… Între altele, normele elaborate de acest stat generează haos mai ales in economie şi finanţe. Plus că alte norme se aplică – cel puţin aparent – doar unora…

(continuare aici)

Papillon. Citate favorite

După zece minute sunt închis in celula mea, 234, din clădirea A. Clousiot este la B şi Maturette la C. Ne-am luat rămas bun din priviri. Intrând aici, ne-am dat imediat seama că, dacă vrem să mai ieşim vii, trebuie să ne supunem acestui tratament neomenos. […] Mi se strânge inima, căci, după paisprezece luni de luptă cot la cot pentru a ne cuceri libertatea, ne simţim toţi trei legaţi pe vecie de-o prietenie fără margini.

Cercetez celula in care am fost vârât. Niciodată n-aş fi putut să presupun, nici să-mi închipui, că o ţară ca a mea, Franţa, mamă a libertăţii in lumea întreagă, ţara care a dat la iveala Drepturile omului şi ale cetăţeanului, ar putea să aibă, fie şi in Guyana franceză, pe o insulă pierdută in Atlantic, mare cât o batistă, o instalaţie de reprimare atât de barbară ca recluziunea din Saint-Joseph.

(din Papillon, de Henri Charrière, Editura Glykon, Bucureşti, 1991; traducere: Carmen Gheorghiu)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

₪ ₪ ₪

Romanul “Papillon” este (mai mult sau mai puţin) autobiografia lui Henri Charrière, un francez condamnat la închisoare pe viaţă pentru omor. El recunoaşte unele infracţiuni pe care le-a săvârşit de-a lugul vieţii dar nu a recunoscut uciderea unui proxenet, fapta pentru care a fost condamnat in 26 octombrie 1931. Romanul l-a scris in timpul detenţiei şi susţine că totul este adevărat, dar cercetări recente par a dovedi că multe fapte prezentate in roman ca aparţinându-i sunt, de fapt, ale unor tovarăşi de închisoare – chiar şi aşa, romanul rămâne interesant.

Henri Charrière (16.11.1906 – 29.07.1973) s-a născut la Saint-Étienne-de-Lugdarès, Ardèche, Franţa, şi avea două surori mai mari. La vârsta de 17 ani s-a înrolat in Marină, unde a servit doi ani. Apoi a devenit membru al lumii interlope din Paris; mai târziu s-a căsătorit şi a avut o fiică.

Porecla Papillon şi-a dobândit-o datorită unui fluture pe care îl avea tatuat pe piept (papillon înseamnă fluture).

Prima evadare din închisoarea Saint-Joseph a fost in 28 noiembrie 1933, A avut mai multe tentative – după o evadare a rămas liber câteva luni, găsindu-şi adăpost într-un sat de băştinaşi, dar a fost recapturat - până a reuşit să evadeze (definitiv), după 11 ani, in 1941. După fiecare evadare avea de pătimit din partea gardienilor. A evadat pe un sac plin cu nuci de cocos şi a ajuns in Venezuela, unde a fost încarcerat timp de un an – mai apoi a devenit cetăţean venezuelean. S-a căsătorit cu o femeie din Venezuela şi a deschis restaurante in Caracas şi Maracaibo. Era tratat ca o mică celebritate, fiind invitat şi la unele emisiuni TV. In final s-a întors in Franţa, vizitând Parisul cu ocazia lansării romanului Papillon, in 1969.

In Franţa au fost vândute 1,5 milioane de exemplare ale romanului. In 1970 cartea a fost tradusă in engleză; in 1973 romanul a fost ecranizat - in film au jucat (între alţii) Dustin Hoffman, care-l interpreta pe Louis Dega (un escroc condamnat la 15 ani de închisoare pentru fraudă şi contrafacerea unor obligaţiuni de stat) şi Steve McQueen in rolul lui Papillon. Filmul are şi unele scene care nu există in carte dar şi unele care au fost modificate.

Un fost redactor de la Paris Match afirma, într-o carte pe care a scris-o despre Charrière, că acesta era informator al poliţiei şi proxenet înainte de a fi închis şi a trăit din ce “producea” prietena lui pe care, mai târziu, ar fi încercat să arunce vina uciderii acelui proxenet. De asemenea, autorul susţine că Papillon n-a fost niciodată încarcerat pe Insula Diavolului, de unde pretinde (in roman) că a evadat – închisoare de unde nu evadase nimeni vreodata (oficialităţile susţin această ipoteză, in documentele din arhivă neexistând vreun act care să menţioneze vreo evadare, dar faptul nu e o dovadă că nu au existat evadări, ci doar că nu au fost consemnate evadările sau că actele s-au piedut etc.).

Oricum ar fi, romanul e unul de aventuri, şi e unul reuşit. Mie mi-a plăcut şi pentru faptul că este unul autobiografic - sau mai ales pentru că este autobiografic.

₪

Sursa foto portret

https://en.wikipedia.org/wiki/Henri_Charri%C3%A8re

Incidente pe tocuri

Am aflat de la Ella că azi este Ziua Internaţională Naţională a Pantofilor cu Femeilor pe Toc - se mai întâmplă. Mulţumesc, Ella, pentru atenţionare. :)
Îmi plac pantofii cu toc înalt de numa’-numa’ (numai cei cu toc stiletto!), dar nu-i ştiu purta – cred că nu reuşesc să îndoi genunchii şi când merg arăt ca un… tambur major. Să urc într-un autobuz dintre acestea “moderne” care par a fi făcute pentru o naţie de oameni scunzi nicio şansă! Toate barele de sus ale frunţii mele vor fi. Să şed pe-un scaun? Îmi dau cu genunchii-n gură dacă am pantofi cu toc.

Dar am purtat şi tocuri. Prima dată când eram in clasa a V-a. Am încălţat nişte pantofi ai mamei – aveau tocuri destul de groase, de numai 5 cm înălţime. Într-o zi mă trezesc că diriginta o cheamă pe mama la şcoală şi-i spune să nu mă mai lase să vin la şcoală cu pantofi cu toc! Oricum aveam o părere oribilă despre acele vremuri iar faza asta nu mi-a schimbat-o deloc, din contra, iar diriginta s-a bucurat de şi mai mult respect din partea mea.  De parcă aş fi fost singura care purtam pantofi ca aceia… I-am spus asta şi dirigintei, iar ea a zis că n-o interesează ce vor dirigintele de la alte clase. Desigur, mi-am mai făcut o prietenă.

Abia când am terminat liceul am mai încălţat pantofi cu toc. Întâi, la o nuntă. Mi-am dat seama că nu pot dansa “pe picioroange” aşa că i-am schimbat după nici o oră. Am purtat şi la cinematograf. Când am ieşit era întuneric afară, era pe la ora 22 şi… hai să facem o plimbare până acasă. Zis şi făcut. Până să ajung acasă mi-am sucit glezna, aşa că am scos pantofii şi-am mers desculţă, şchiopătând. Un timp, am renunţat la tocuri înalte. Apoi, prin anii 1990, am încălţat din nou, până am dat cu capul de bara de sus dintr-un tramvai importat de prin Germania. Unii spun că n-am simţul ridicolului, dar sigur îl am! Atunci am renunţat să mai încalţ pantofi cu toc.

Cea mai tare fază pe care o ştiu, şi e legată de pantofii cu toc, este păţania celei mai bune prietene, care are vreun metru şi şaizeci de centimetri înălţime. Încă din anii de liceu purta tocuri, să arate mai înaltă. N-a renunţat la tocurile de zece centimetri nici in perioada de sarcină. N-am fost martoră, mi-a povesti ea. Era gravidă, cam prin luna a opta de sarcină, şi traversa pe o trecere de pietoni din apropierea blocului unde locuiau, o zonă foarte aglomerată şi atunci. S-a grăbit, s-a împiedicat şi a căzut fix pe burtă, pe trecerea de pietoni. Au oprit maşinile pe ambele sensuri, s-au repezit şoferii şi trecătorii, ea nu se putea ridica, ei n-o puteau ridica… Nu au avut de suferit nici ea, nici băieţelul care s-a născut la termen, sănătos. Încă mai râdem cu lacrimi când ne amintim faza aceea petrecută pe la sfârşitul anilor 1980 când, cum descrie ea, se zbătea ca un peşte pe uscat. De atunci n-a mai purtat pantofi cu tocuri atât de înalte.

Tot de tocuri, şi de aceeaşi prietenă, e legată şi o plimbare de două ore! Am plecat, pe jos, de la mine spre “centrul oraşului”. Ea avea chef de plimbare. Era un traseu pe care l-am fi parcurs într-o jumătate de oră, cel mult. Ne-au trebuit două ore pentru că ea îşi cumpărase nişte pantofi cu tocuri atât de înalte încât nu-mi puteam imagina cum de-şi păstrează echilibrul pe verticală atunci când merge! Dar mergea atât de încet! Părea că pune călcâiul unui picior in faţa degetelor celuilat, aşa de încet şi cu paşi mărunţi se deplasa – pentru că nu putea umbla cu acele tocuri, dar voia să se obişnuiască! S-a obişnuit, dar pe mine mă durea spatele într-un hal fără de hal pentru că trebuia să merg ca melcul, să ţin pasul cu ea când un pas făcut de mine ar fi fost vreo cinci de-ai ei. La un moment dat i-am zis – in glumă - să meargă ea înainte, eu mă aşez pe o bancă şi după o jumătate de oră pornesc după ea şi-o ajung in cinci minute. Când am ajuns unde voiam eram epuizate amândouă şi nu mai aveam chef de nimic; am urcat in troleibuz şi ne-am dus fiecare la casa ei.

@

In foto e singura pereche de pantofi cu toc pe care am păstrat-o; i-am scos din cutie după muuuulţi ani, să-i expun; sunt cei abandonaţi la nuntă. Pantofii sunt de lac, dar talentul meu de fotograf e sub lac.