Înainte
era mai bine e un "slogan" care ma enervează si de-a dreptu’ și de-a stângu'. Sigur, e și în funcție de ceea ce-și dorea fiecare, de ceea ce
avea și/sau putea fiecare. E și în funcție de localitatea unde a
trăit fiecare.
La
naiba! Dacă era așa de bine de ce au riscat totul unii oameni și
s-au revoltat împotriva regimului comunist încă de la instaurarea
acestui regim în România? Și aceștia aveau locuința, aveau loc
de munca asigurat, copiii lor mergeau la școala... Dacă era așa de
bine, de ce au riscat unii și au fugit din România traversând
Dunărea înot?!
Și
tot de bine ce era s-au revoltat oamenii din centre industriale
mari: Cluj-Napoca, noiembrie 1986; platforma Nicolina, Iași, în
februarie 1987 – chiar dacă aceste conflicte au fost limitate ca
intensitate.
Azi,
orice ar spune unii, e mai bine "ca înainte" chiar și numai
pentru faptul ca cei care doresc mai mult, cei care doresc sa
călătorească, sa studieze în străinătate, pot pleca fără consecințe în alte state. Azi nu mai sunt respinși la
înscrierea la cursurile unor anumite facultăți cei care au rude în
străinătate; cei care se căsătoresc cu cetățeni străini nu-și
mai pierd locurile de munca (ei și/sau rudele apropiate); nu mai
sunt cercetați/amendați toți cei care leagă prietenii cu cetățeni
străini, nu mai sunt vizați toți cei care primesc colete si/sau
scrisori din străinătate și multe altele nu se mai întâmpla azi
la modul general.
Condiții
premergătoare revoltei
Locul
de munca era asigurat – conta mai puțin ca (la un moment dat)
unele uzine aveau stocuri de produse din ce în ce mai mari = pentru
ca oamenii sa aibă locul de munca asigurat se produceau stocuri
(adică vânzări spre zero). Oamenii aveau locuința... Nu toți
oamenii aveau locuința, contrar credinței multora, și foarte mulți
aveau locuințe improprii; unii se încălzeau și/sau găteau arzând
în sobe (uneori improvizate) haine și ce mai găseau pe aiurea
(fapt valabil și azi în unele locuințe din Valea Jiului și alte
zone uitate de oficialii statului român).
Salariile
erau plătite, în unele uzine, pentru ca se împrumutau bani din
banca; la un moment dat, salariile nu au mai fost plătite la timp și
nici integral, unii oameni muncind în trei schimburi, în condiții
grele, fără a fi plătiți la timp și integral – altfel spus.
În
rafturile magazinelor alimentare erau... fel și fel de produse
practic inutile pentru o alimentație sănătoasă. Pentru faina,
zahăr, ulei și altele de gen se stătea la cozi uriașe pentru un
kil de persoana. Pentru lapte coada se forma în zori de zi, cu
mult timp înainte de a se deschide magazinul...
Pâinea
ajunsese să fie vândută pe cartelă: juma de pâine de persoana –
la oraș; la sat era mult mai greu pentru mulți oameni.
A
fost mai bine, probabil, în anii 1970 (poate și ceva din anii
1960), când erau de găsit alimente adevărate, când mai puteai
face croaziera spre Egipt, excursii prin țări străine (de regula
țări prietene, dar nu numai).
La
începutul anilor 1980 a început răul adevărat. În 1982, mai
precis, dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu i-a venit ideea sa
achite datoria externa a României. În teorie (și nu numai) e un
lucru foarte bun ca un stat sa nu aibă datorii externe, dar depinde
și cum se ajunge sa nu fie îndatorat (sau îndatorat mult). Când
plata datoriei externe trebuie sa o suporte cetățenii truditori și
plătitori de taxe și impozite se poate spune ca jugul apăsa pe
umerii proștilor. Cel mai mult au avut de suferit muncitorii,
chiar dacă și alții ajunseseră sa sufere de frig în case, sa
stea la cozi interminabile pentru alimente de baza s.a.m.d.
Muncitorii erau, în principal, cei ale căror salarii erau neplătite
la timp și integral, mai ales în anii 1980.
Pe
scurt. Începând cu anii 1980 condițiile de trai s-au deteriorau
constant, majoritatea alimentelor erau raționalizate și nu mai
existau în rafturi (foarte multe fiind exportate, iar importurile
erau mici și produsele ajungeau, în principal, în casele nomenclaturiștilor); salariile erau mici, resursele energetice erau
deficitare – apa calda ajunsese să fie doar câteva ore pe zi (în
cazurile fericite) și la cei care locuiau la etaje înalte nu prea
mai ajungea; presiunea la gaz era extrem de scăzuta; agentul termic
era ca și inexistent, caloriferele fiind reci. Zilnic, ore în sir
era întreruptă alimentarea cu electricitate – nu doar pe străzi,
ci și în imobile (erau și unii norocoși, care locuiau în zone rezidențiale pe unde erau mai mulți nomenclaturiști și
aceștia aveau, implicit, alte condiții).
Revolta
din noiembrie 1987
Pe
acest fond de bine, în 15 noiembrie 1987, muncitorii din
Întreprinderea de Autocamioane Brașov (Steagul Roșu) au
constatat ca în 14 noiembrie (zi de salariu) au primit jumătate
(sau chiar mai puțin) din drepturile bănești cuvenite. Cei aflați
la schimbul trei au oprit lucrul. Dimineața, când au sosit cei care
lucrau în schimbul unu a crescut numărul nemulțumiților. Câteva
mii de oameni au cerut conducerii intreprinderii să fie plătiți
integral. Sefii, însă, i-au tratat cu dispreț și i-au
amenințat, dar oamenii nu au renunțat. Totuși, în jurul orei 11, in 15 noiembrie, pe poarta intreprinderii au ieșit numai câteva sute
de oameni, îndreptându-se spre centrul orașului, unde se afla județeana de partid – sa le ceara ălora sa le fie
respectate drepturile. Pana în centrul orașului, de la uzina
Steagul Roșu erau câțiva kilometri și în marșul lor, oamenii au
scandat revendicări sociale: Vrem mâncare pentru copii!, Vrem mâncare și căldura!, Vrem lumina și căldura!, Vrem banii noștri!, Vrem pâine fără cartela! În drum
spre centrul orașului rândurile muncitorilor de la Steagul Roșu a
fost îngroșat de muncitori din uzinele Tractorul și Hidromecanica,
dar și de studenți, elevi și alți cetățeni aflați în zona
întâmplator sau nu.
La
un moment dat, oamenii au început sa cânte imnul Revoluției de la
1848: Deșteaptă-te române!.
În
apropiere de centrul orașului scandările greviștilor au inceput sa
aibă dimensiune politica. Pentru prima data s-au auzit strigate
cuvinte precum Jos Ceaușescu!, Jos tiranul!, Jos
dictatura!, Jos comunismul!
În
centrul orașului, unde era sediul Comitetului Județean al
Partidului unic (PCR, nu PNLSD de azi), favorizații sortii erau în sărbătoare, sediul fiind decorat cu tablouri, drapele și
sloganuri – era în ziua alegerilor locale. Simbolurile comuniste
au devenit ținta furiei oamenilor – au fost date jos de e pereți,
sfâșiate, arse; mobilierul și aparatura distruse, ferestrele
sparte. Cantina partidului era la un pas de sediu și n-a
scapăt de furia oamenilor. Era acolo mâncare de care cei mai multi
doar își aminteau, pentru ca nu mai văzuseră de mult: cașcaval,
salam, fructe exotice și multe altele; le-au împărțit.
Unii
dintre lucrătorii de partid întâlniți prin aceste clădiri
au cam simțit e pielea lor furia mulțimii.
Forțele
de ordine au fost luate prin surprindere și abia spre seara au
reușit să se mobilizeze, cei de la armata și de la securitate
intervenind în forța cu arme, gaze lacrimogene, câini,
autoblindate, mulțimea fiind împrăștiată. Circa 300 de oameni au
fost arestați și aproape 200 anchetați serios.
La
câteva zile după revolta muncitorilor, un student de la
Silvicultura s-a așezat în fața cantinei cu o pancarta pe care
scria Muncitorii arestați nu trebuie să moară; i se mai
alătura doi colegi – cei trei sunt arestați imediat. Mai apoi, în
campusul universitar apar grafitti de solidarizare cu revolta
muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste. Securiștii
arestează șapte studenți pe care-i anchetează; cei șapte sunt
exmatriculați și trimiși în localitățile de unde veniseră,
fiind puși sub supraveghere stricta, împreuna cu familiile lor.
Arestul,
interogatoriile, procesul
Cum
ar spune unii: gradul trei de ancheta = bătaie; tortură,
umilințe.
Cei
implicați au povestit mai apoi ce s-a întâmplat în arestul
Miliției și Securității Brașov, unde au fost duși inițial –
mulți muncitori au fost transferați mai apoi la București.
Abuzurile
au avut loc timp de aproape zece zile, pana în jurul datei de 25
noiembrie 1987. În 3 decembrie 1987 au fost inculpați 61 de
muncitori care au participat la revolta din 15 noiembrie 1987. Au
fost acuzați și condamnați pentru infracțiuni de drept comun:
ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice –
pentru ca, în regimul comunist, se susținea ca nu mai exista
deținuți politici. Aceleași acuzații le-au fost aduse și
greviștilor din Valea Jiului în 1977 – oameni care s-au revoltat
(tot) de bine ce le era.
În
Brașov, pe lângă cei 61 condamnați, altor 27 de oameni le-au fost
schimbate locurile de munca.
A
fost un simulacru de proces, în sala Clubului Intreprinderii de
Autocamioane, unde au fost convocați și alți lucrători, sa ia aminte.
Judecătoria
Brașov a decis, în sentința penală nr. 2823 din dosarul nr. 2926
/1987, ca 61 de participanți la revoltă să primească pedepse
cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de
libertate, cu obligația de a executa la locul de munca în diferite
unități socialiste din alte localități (în măsura covârșitoare
au fost deportați), cu interdicția de a părăsi acele localități,
ceea ce a condus la despărțirea familiilor. La terminarea
executării pedepsei cei mai mulți au revenit la familiile lor, dar
alții au murit pe unde au fost trimiși.
Timp
de trei zile orașul a fost, practic, închis; jurnaliștilor străini
li s-a interzis accesul în România. Ceaușescu și ai lui au vrut
sa ascundă evenimentul atât la nivel național cât și
internațional, dar nu le-a ieșit: vestea revoltei s-a răspândit
și în țară și în străinătate.
Brașov,
deși puternic industrializat, a fost și pe atunci oraș
turistic, dar și centru universitar unde învățau cetățeni
străini.
Bineînțeles
ca în presa timpului nu s-a scris și nu s-a spus niciun cuvânt
despre eveniment, susținându-se – în treacăt - ca a fost vorba
despre huligani izolați care au tulburat liniștea publica, nu
despre o mișcare cu un caracter economic, social și politic. S-a
scris despre alegerile locale care au avut loc în acea zi din
noiembrie.
Au
mai fost operate arestări și s-au dat condamnări și în alte
localități din țara - nici azi nu se știe numărul celor
anchetați și/sau condamnați; multe documente au dispărut din
arhive (cercetătorii presupunând ca au fost distruse/ascunse după
anul 1989).
După
1989
După
suprimarea și anchetarea cu violența a muncitorilor participanți
la greva/revolta din 15 noiembrie 1987, nu a fost pedepsit niciun anchetator pentru abuzuri – unii, se spune, au fost
chiar promovați, în timp; unii au fost pe cai mari și după
1989, în noul regim instaurat de Iliescu.
Unul
dintre sadicii de atunci,
fost șef la cercetări penale, în anul
2020
a fost făcut cetățean
de onoare al Brașovului
(a spus Marius
Boieriu, președintele Asociației 15 Noiembrie 1987, pentru
jurnaliștii prezenți la troița în 15 noiembrie 2023 – sursa:
brasov.net).
Revolta
e prezentata pe larg în documentarul regizat de Liviu Tofan în anul
2017: Brașov 1987. Doi ani prea devreme.
Revolta
muncitorilor de la Brașov a fost cea mai importantă mișcare de
protest din toată Europa de Est la momentul respectiv, în 1987,
explică fostul director la Radio Europa Libera România, Liviu
Tofan.
Procesele de tip spectacol și
torturarea muncitorilor au rămas și în prezent neanchetate. În
ultima comunicare a Parchetului General, care datează din 2017,
procurorii informau că au deschis o cercetare pentru comiterea de
infracțiuni contra umanității cu privire la represiunea violentă
şi sistematică desfășurată de regimul comunist împotriva
participanților la revolta din Brașov din 1987.
(sursa:
https://romania.europalibera.org/a/revolta-brasov-1987-violente-dosare-instanta/32130633.html)
Un
fel de rezumat
La
mijlocul anilor 1980 a început declinul industrial nu doar în
România, ci și în restul Europei de Est. Acest declin a lovit în
plin muncitorii din Brașov. Și a urmat ceea ce a urmat: noiembrie
1987. Apoi, la nivel național, decembrie 1989. Și apoi... Iliescu
și ai lui, cu al lor comunism cu față umană (!!!), care i-a
păcălit pe cei mai mulți.
Fotografiile
le-am
preluat de pe pagina FB Brașov, orașul sufletului meu. Este troița
din zona Spitalului
Județean unde, în noiembrie 1987, oamenii au cântat
imnul Revoluției de la 1848.
Azi
s-au împlinit 36 de ani de la ceea ce a început
ca un protest al angajaților de la "Steagul Roșu" împotriva
conducerii întreprinderii din cauza reducerii salariilor, protest
care
s-a
transformat într-o revoltă împotriva regimului politic, așezând
Brașovul și România pe harta luptei împotriva comunismului din
Europa de Est.