Cadoul de Anul Nou

Într-o zi o zână a apărut brusc lângă doi băieței care se jucau, și le-a spus: „Am fost trimisă să va aduc daruri de Anul Nou”. A întins fiecăruia câte un pachet și a dispărut la fel de brusc cum a apărut.

Cei doi copii – Carl și Philip – au deschis pachetele și au descoperit, fiecare, câte un caiet cu pagini la fel de pure și de albe ca prima zăpadă care cade.

După mai multe luni zâna a revenit la cei doi băieți și le-a spus că trebuie să ia caietele și să le ducă la Tatăl Timp, cel care le-a trimis.

- Nu-l mai pot păstra un pic pe al meu? întreabă Philip. În ultimul timp nu prea m-am mai gândit la caiet. Aș vrea să pictez ceva pe ultima pagină care e deschisă.

- Nu - spune zâna. Trebuie să-l iau așa cum este.

- Îmi doresc să-i privesc paginile măcar o dată – spune Carl. Am văzut numai câte o pagină pentru că de câte ori foia s-a întors s-a lipit repede și niciodată n-am putut deschide caietul unde am vrut.

- Vei vedea paginile din caietul tău, iar Philip pe cele din al lui – acceptă zâna, și a aprins pentru fiecare câte o lampă mică din argint la lumina cărora cei doi băieți vedeau paginile pe măsură ce zâna la întorcea.

Copiii priveau uimiți. Cum puteau fi aceste caiete cele pe care le primiseră cu un an în urmă? Unde erau paginile imaculate ca zăpada care cade prima dată? O pagină era plină de pete negre, urâte, în timp ce pe următoarea era o imagine minunată. Unele pagini erau desenate cu auriu, argintiu și culori superbe, altele cu un curcubeu delicat, dar chiar și pe cea mai frumoasă pagină erau pete și mâzgălituri.

Băieții au ridicat spre zână priviri întrebătoare.

- Cine a făcut asta? au întrebat. Fiecare pagină era albă și curată pe măsură ce o întorceam; acum nu există nici măcar un loc gol în tot caietul.

- Să vă explic câteva imagini – le zâmbește zâna. Vezi, Philip, bobocul de trandafir înflorit de pe această pagină e de când l-ai lăsat pe frățiorul mai mic să se joace cu jucăriile tale; această pasăre drăguță – care pare să cânte veselă – nu ar fi fost pe această pagină dacă nu ai fi încercat să fii amabil și ascultător zilele trecute, în loc să te cerți.

- Dar petele urâte de ce sunt acolo? întreabă Philip.

- Aceasta – spune zâna, cu tristețe, arătând o pată neagră – e aici de când ai spus un neadevăr într-o zi, iar asta – arată altă pată – a apărut când nu ți-ai ascultat mama. Toate aceste pete și mâzgălituri care arată atât de urât – și în caietul tău și în al lui Carl – au fost făcute când ați fost obraznici. Toate imaginile frumoase au apărut pe pagini când ați fost buni.

- Oh, dacă am putea avea caietele din nou! au spus într-un singur glas Carl și Philip.

- Nu se poate – le spune zâna. Acestea au fost pentru anul acesta și acum trebuie să se întoarcă în biblioteca Tatălui Timp. Dar v-am adus caiete noi și poate că pe acestea le veți face mai frumoase decât pe primele.

Spunând acestea, zâna le-a oferit caietele și imediat a dispărut. Fiecare copil ținea în mâini un caiet deschis la prima pagină, iar pe spatele caietelor scria cu litere de aur: „Pentru Anul Nou”.

Repovestită după „Darul zânei de Anul Nou”, de Anne Emillie Poulsson (08.09.1853 – 18.03.1939)

Postare înscrisă la Citate favorite.

PENTRU 2021!

Sănătate și noroc! 🍀

Prosperitate și noroc! 🍀

Bucurii și noroc! 🍀

Voioșie și noroc! 🍀

Oportunități și noroc! 🍀

Tot ce vă doriți și noroc! 🍀

Este ceea ce vă doresc! Și noroc! 🍀

LA MULȚI ANI! 

❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ ❄️ 

🌟

Zăpadă. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (Poiana Brașov, decembrie 2020)

● ● ● Mulțumesc autorului pentru permisiunea de a folosi fotografiile pe acest blog. ● ● ●

● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● 

Pozele sunt și pe următoarele bloguri:

 https://natashamusing.com/2020/12/christmas-vibes-wordlesswednesday-wednesdaywisdom-natashamusing/

❄️

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2020/12/my-corner-of-world_30.html

❄️

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-180/

❄️

http://image-in-ing.blogspot.com/2020/12/going-buggy.html

❄️

https://allatseawithme.blogspot.com/2020/12/wordless-wednesday_30.html

❄️

https://cats-astrophic-events.blogspot.com/2020/12/actions-speak-louder-than-words.html

Extras bilanț 2020. Citate favorite

Citez dintr-un articol al lui dlui. Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Stiinţe Politice din Bucureşti:

Pandemia a oferit statului, indiferent de tiparul ideologic, ocazia de a-şi exersa, din nou, reflexele sale de intervenţie, supraveghere, control şi condiţionare socială. Stările excepţionale, ce păreau a fi un capitol de istorie constituţională, au devenit cotidianul atâtor societăţi. Stările excepţionale au erodat libertatea dramatic, iar acest proces ireversibil de creştere al statului creează punctul de pornire al unui viitor al intruziunii şi al disciplinării. Argumentul protejării sănătăţii permite extinderea autorităţii statului dincolo de limitele rezonabile ale proporţionalităţii. Omul devine un subiect administrat birocratic, iar apelul la ştiinţa mântuitoare permite politicienilor să restrângă spaţiul de libertate, pas cu pas, în numele siguranţei şi al binelui comun.

2020 poate fi primul an din acest viitor imposibil de evitat. Intâlnirea dintre frică, expansiunea statului, masificare, rafinare tehnologică poate fi una fatală libertăţii. Sinteza de Orwell şi de Huxley nu mai are trăsăturile clasice ale dictaturilor din veacul trecut. Ea înseamnă un sistem proteic şi adaptabil, capabil să se hrănească din temerile pe care statele însele le alimentează. Sinergia dintre stat ,reţelele sociale şi media nu este mai puţin neliniştitoare: criticii nu vor mai fi eliminaţi, pentru că vocile lor se vor fi pierdut în cacofonia postărilor şi a comentariilor. Masificarea va fi înlăturat riscul revoltei.

Articolul integral:

https://www.marginaliaetc.ro/2020-o-fotografie-a-lumii-noastre/

₪ ₪ ₪

Suzana a preluat de la Zina ștafeta jocului Citate favorite pornit in colaborare cu Ella. In fiecare zi de luni din săptămâna in care incepe luna calendaristică.

Image by Dimitris Vetsikas from Pixabay

Floarea podișurilor pustii. Poveste

Când soarele apune în spatele pietrosului platou mexican, deasupra unui cactus aidoma unei torțe țepoase înfipte în pământ se deschide potirul imaculat al unei flori cu o corola mare și deosebit de frumoasă. Flacăra albă sfidează bezna podișurilor de o pustietate întristătoare, aducând culoarea și viața în mijlocul pietrelor și țepilor dușmănoși ca niște arici întărâtați. În jurul neadormitei prințese a nopții, vechii azteci au țesut vălul nemuritor al legendei...

Tutul era fiul regelui din Mihoacan, și iubea numai și numai florile. Slujitorii lui colindaseră întreg Pământul și au adus cele mai rare și mai frumoase flori. Grădina era bine îngrijită și când o floare se deschidea pe o tulpină adusă de cine știe unde era plătită cu aur și Tutul se bucura ca și cum i-ar fi venit din meleaguri îndepărtate o logodnică neasemuit de frumoasă. Grădinarii iubeau și ei florile și le îngrijeau cu dragoste, dar știau că fiecare greșeală era aspru pedepsită.

Ajuns la vârsta însurătorii, regele i-a spus că trebuie, neapărat să-și aleagă o soție. El n-a vrut să audă, dar și regele și sfetnicii au insistat până l-au convins. A zis atunci Tutul că se va căsători cu o fată care iubește florile și care, în răstimp de o lună, îi va aduce o floare cum nu s-a mai văzut nicăieri. Crainicii au pornit să colinde orașele și satele regatului anunțând toată suflarea că prințul își caută soție și cea care vrea să fie prințesă, fie că-i bogată sau săracă, frumoasă sau urâtă, trebuie să aducă la palat o floare cum nu s-a mai văzut, în cel mult o lună de zile.

Toată suflarea auzise despre grădina prințului, din care nu lipsea nicio floare din lume. Tinerele știau aceasta, iar bătrânele erau convinse că prințul va muri holtei cu astfel de pretenții. O fată bogată, însă, nutrea speranța să devină prințesă și mai apoi regină: Stea-roșie. Nu-i păsa nici de prinț și nici de florile lui – ea visa de mult să fie regina Mihoacanului. Între sclavele ei era și o tânără foarte frumoasă care, în copilăria ei oropsită, colindase podișurile pustii și cunoștea ca nimeni altcineva toate florile sălbatice. Stea-roșie și-a chemat sclava, pe care o cam invidia pentru frumusețea ei, și i-a dat poruncă să plece și să-i caute pe podișurile pietroase cea mai rară floare din lume.

- Dacă mi-o vei aduce până într-o lună – i-a zis stăpâna – îți voi reda libertatea. Dacă te vei întoarce cu mâna goală te voi da pe mâna călăului.

Rază-de-lună – acesta era numele sclavei – a plecat pe podișul înalt și stâncos. Știa ce urmarea stăpâna ei, pentru că și ea auzise crainicii regelui, dar îi păsa de libertate și de părinții ei, pe care nu-i mai văzuse din copilărie - nu-și dorea să fie regină. Soarele dogorea, tălpile îi erau pline cu țepi de cactus, sfâșiate de colții de stâncă și sângerau la fiecare pas. Stăpâna o trimisese de acasă desculță, dar nu-i păsa – căuta cu îndârjire, răscolea orice tufiș, dădea în lături fiecare cactus dar dacă găsea ceva era doar vreo floare prizărită, dintre cele care se găseau pe toate drumurile. Stropii de sudoare de pe frunte se amestecau cu lacrimile de durere și jale care-i scăldau obrajii, dar nu renunța. Mai erau câteva zile care o despărțeau de sorocul hotărât: libertatea sau moartea. Nu-și pierdea speranța și căuta în continuare deși abia se mai târa, istovită de alergătură, de foame, dar mai ales de sete.

Deși soarele cobora spre orizont, arșița se arăta la fel de nemiloasă ca și în amiaza-mare. Rază-de-lună se prăbuși lângă un cactus înalt, asemenea coloanei unui palat locuit de arici. Gândul acesta o înveseli puțin. Curând își dădu seama că nu e singură: un biet colibri se prăbuși istovit de sete la picioarele ei. Răză-de-lună ridică pasărea în palmă; micuța zburătoare deschise ciocul dar nu putea scoate vreun sunet. Fata a înțeles imediat că de nu va găsi un strop de apă sărmanul colibri îi va muri în palmă. Așeză pasărea la umbra unei pietre și privi disperată în jur. Numai din tulpina țepoasă a cactusului putea să stoarcă o picătură de apă. Se cățără pe o muchie de stâncă, izbuti să apuce tulpina care se înălța că o spadă în mijlocul tufisului spinos, și fără ezitare sări la marginea tulpinii. Țepii i se înfiptseră în tălpi și în genunchi, zgâriind-o până la sânge. Reuși să îndoaie vârful tulpinii lăsându-se cu toată greutatea și reuși s-o frângă, cu prețul altor răni pe tot trupul și pe față. Din tulpina frântă se scurse un strop de apă; îl culese în palmă și îl duse păsării, călcând direct peste spinii tufișului care înconjura cactusul. Însetatul colibri sorbi prețioasa picătură și deschise ochișorii, care-și recăpătară vioiciunea. Se roti de trei ori deasupra capului fetei, în semn de mulțumire, apoi își luă zborul și dispăru în zare. Fetei i se părea că e un ciob de curcubeu! Epuizată, Rază-de-lună se trânti pe spate și adormi buștean. Dimineață se trezi fără să simtă sfârșeala care o cuprinsese în ajun. Rămase uimită văzând că nu mai avea nicio zgârietură pe trup.

În locul unde frânse în ajun cactusul se ivise o corolă albă de o mărime și o formă cu totul și cu totul nemaivăzute. Credea că visează și se frecă la ochi! Dar era trează, și tocmai descoperise floarea care avea să-i redea libertatea. Mai erau două zile până la împlinirea sorocului. Culese floarea și porni spre palatul stăpânei. Aceasta își îndeplini legământul în felul ei: o aruncă în temniță, iar în ziua nunții de la palatul regal călăul trebuia să-i taie capul sclavei pentru ca taina florii să piară.

Când Tutul văzu floarea porunci ca a doua zi să aibă loc nunta. Deși frumoasă, prințului nu-i plăcea logodnica: prea avea priviri viclene și mieroase, dar nu avu încotro, pentru că nimeni nu aflase, timp de o lună, o floare așa de frumoasă. Mâhnit, s-a întors în palatul lui pentru a alege giuvaierurile care urmau să-i împodobească a doua zi mireasa. Deschizând scrinul în are ținea diamantele dădu peste un colibri cu pene felurit colorate.

- Cum de-ai ajuns aici, micuțule colibri? Întrebă prințul mirat.

- M-a trimis Macuilxohitl, ocrotitorul florilor și al dansului! răspunse solul înaripat. El a dăruit minunata corolă Razei-de-lună, drept răsplată pentru faptul că mi-a salvat viața. Ea e sclava logodnicei tale. Rază-de-lună a cules cea mai frumoasă floare din lume și ea e soția credincioasă pe care o meriți și care te va face mai fericit decât toate florile tale!

- Și unde se află această fată?

- În temnița palatului celeia care ți-a adus floarea.

A doua zi, Rază-de-lună ajunse mireasa lui Tutul și apoi regină a Mihoacanului. Iubi florile la fel de mult ca și prințul. Tutul o îndrăgi ca pe cea mai rară floare din lume, care nu se veștejește o viață întreagă.

(repovestire după o poveste aztecă, vol 7, Povești nemuritoare, Ed. Vox 2000, București, 2012)

Image by Beverly Buckley from Pixabay

Crăciun 2020

Am fost tentată să scriu „Crăciunul a trecut” – și aș fi mințit. Crăciunul chiar îl simt în fiecare zi. Fiecare zi pe care o trăiesc e un dar – cine are certitudinea zilei de mâine? În fiecare zi primesc în dar motive pentru a zâmbi. Se întâmplă și unele neplăcute, unele tragice, și sufletul mă doare, pe inimă apare o nouă cicatrice – dar despre acestea nu vreau să-mi amintesc; nu acum.

Mă distrează vortexul din cap. Sunt cam aiurită de ceva timp, dar „ies” unele scene comice din aiureala aceasta. În 18 decembrie, de exemplu, o zi de vineri, am stabilit cu o doamnă pe care o ajut la cumpărături (în fiecare vineri) să ne vedem vinerea ce vine. M-a mirat răspunsul ei ezitant – a zis un „bine” cam tărăgănat, ca și cum nu era sigură dacă va merge sau ba. În fine! Miercurea care urmează îmi dau seama că în vinerea săptămânii e prima zi de Crăciun, și-o sun pe doamna în cauză spunându-i că ar trebui să mergem la cumpărături înainte de vineri pentru că. „Știam că e Crăciunul, dar dacă tu ai zis așa... ”. „Trebuia să-mi ziceți și mie” – am râs cu poftă amândouă. „Am crezut că numai atunci ai timp, de aceea n-am zis nimic”. Am plecat la piață. În aceeași zi de miercuri, 23 decembrie, am cumpărat și o creangă de brad, pentru parfum de brad în casă. La întoarcerea acasă întâlnesc o vecină. „Ați împodobit bradul?” mă întreabă. „Ooo, doar în 24” – zic pe un ton care să îi dea de înțeles că mai e destul timp până atunci. Privesc creanga și completez, neîntrebată: „Creanga e doar pentru parfum”. „Mâine e 24” – zice ea. „Ah!” a fost dovada că sunt om care știe pe ce lume trăiește, și ne-am distrat amândouă.

În 24 decembrie, spre seară, scot brăduțul artificial din ambalaj și... unde-i suportul? În ianuarie, cine a strâns bradul a pus aiurea suportul demontabil. Dă-i și caută! După o jumătate de oră de bombănit am scos suportul pentru brazi adevărați și m-am chinuit să „micșorez” gaura pentru a putea monta tija subțire a bradului artificial. După altă jumătate de oră, de bombănit și de meșterit în zadar, încep iar să caut! Suportul l-am găsit pe unde mai căutasem: într-o pungă colorată, în imediata apropiere a locului unde fusese bradul – prima dată am crezut că e punga în care mai era ceva pământ pentru flori (semănau culorile și la lumina chioară din balcon n-am văzut exact). Mi-a revenit bucuria de a împodobi, dar prea mult timp nu mai era. Am agățat ornamentele printre crengi cam cum mi-au venit la mână, și a ieșit ce se vede în poză. De ce n-am fotografiat bradul la lumina zilei, a doua zi? De ce? Abia în ziua următoare (parcă!) am decorat creanga de brad, pe care am făcut-o bucăți – era cam strâmbă și nu stătea drept nicicum. În plus, mi s-a părut și cam sărăcuță (deși am ales-o din mormanul de crengi pentru că mi s-a părut mai bogată ca altele). Am făcut un „buchet” pentru hol și unul pentru balcon. Cel pentru hol l-am fotografiat și în hol (lumina era destul de puternică, dar tot n-am reușit ceva bun)

și în balcon, la lumina zilei.

Buchetul pentru balcon l-am fotografiat doar o dată (și imaginea e cam tremurată) – se terminase bateria telefonului:

Ursulețul pare tare mirat: „Ce caut eu aici? Mi-am pierdut capul sau mi-am pierdut corpul?"

Omuleții de zăpadă – deși se văd bine în realitate – în poză par înghesuiți sub crengi (la adăpost de... beteală).

Am tot lăsat „pe mâine” prea multe și apoi am făcut totul în viteză. Cu plăcere și drag, dar în viteză. Plus că am căutat suportul pentru brad de mai era un pic și renunțam să împodobesc bradul.

N-au lipsit nici colindătorii zilele acestea! Am făcut naveta „afară-în casă” pentru a le oferi bani. De ani de zile fac asta și a devenit... tradiție.

Am uitat să mă laud! Pentru prima dată în viață am făcut sarmale! Și-au ieșit excelente și foarte-foarte mici! Am început să lucrez la ele pe la ora 13 (în nu mai știu care zi) și le-am pus la fiert pe la ora 16. Împachetatul mi-a luat enorm de mult timp. A doua oară probabil că voi mai face sarmale într-o viață viitoare.

***

Știu că azi e ziua Sfântului Ștefan! Sunt mereu cu ochii pe calendar, să știu în ce zi sunt!

Sănătate, bucurii, veselie le doresc tuturor celor care poartă prenumele sfântului.

Ucenicul. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (18 decembrie 2020)

Biserica Neagră. M-a amuzat cum a interpretat autorul fotografiei legenda despre căderea ucenicului: „Am auzit că porumbelul nu s-a lăsat prins”.

*

Jocul Miercurea fără cuvinte e găzduit pe blogul Povestiri de lecturi școlare (2);

Jocul Wordless Wednesday e găzduit pe blogurile: Comedy plus, Natasha Musing, image-in-ing, My Holiday Photos.

Jocul My Corner of the world e găzduit pe blogul photographing New Zeeland în fiecare miercuri; tabelul de deschis o săptămână.

Jocul Garden Affair este găzduit pe blogul Jaipur Garden.

Crăciun fericit! 

Zoreaua nestemată. Poveste

Se spune că perioada Crăciunului este cea mai potrivită pentru povești; în special povești de Crăciun, dar nu numai. Pot fi și povești de groază. Nu! N-o să scriu povești de groază – e suficient că trăim una.

Zoreaua nestemată

Ploaia de vară a trecut repede. Prin aer fâlfâia brâul de mătase al unei zâne – un curcubeu care colora bolta cerească. Zoreaua urcă pe gard, își înalță capul, salută curcubeul și zâmbi fericită. Zâna coborî din curcubeu, lunecând ușor prin aer, și o întrebă:

- Câte culori sunt în curcubeu? Poți să le numeri și să mi le spui?

- Curcubeul are șapte culori: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet – a răspuns Zoreaua.

- Așa este. Îți voi dărui șapte nestemate; poartă-le și vei străluci ca un curcubeu.

„Lucruri atât de prețioase trebuie dăruite celor mai buni prieteni” – gândi Zoreaua. Privind în jur văzu că pe cărare trecea Cocoșul Cenușiu. Zoreaua îi dădu nestemata roșie: un rubin. Cocoșul îl luă și imediat penele lui se colorară în roșu, laf el creasta și gușa. Astfel, Cocoșul Cenușiu s-a transformat într-un cocoș roșu de toată frumusețea.

Pe lac trecea Gâsca Albă. Zoreaua îi dărui nestemata portocalie și deasupra ciocului gâștei apăru o dungă portocalie, iar picioarele ei se făcură aurii. Gâsca Albă era acum foarte frumoasă. Rața Pestriță veni legănându-se și primi nestemată galbenă, un topaz. Ciocul și picioarele ei au devenit galben strălucitor. Nestemata verde, un smarald, Zoreaua o dărui surorii ei mai mari, Salcia. Salcia, însă, se înclină grațios și șopti:

- Îți mulțumesc, dar frunzele mele sunt și așa foarte frumoase, nu am nevoie de smarald.

Cu a cincea nestemată, o frumoasă piatră albastră, zoreaua s-a dus la bunicul ei, Bătrânul Pin. Bunicul își scutură crengile și spuse:

- Mulțumesc, dar frunzele mele sunt întotdeauna alburii, nu am nevoie de nestemata albastră.

Zoreaua duse a șasea piatră, de culoare indigo, micuțului ei frățior, Brotăcelul: Brotăcelul orăcăi:

- Oac, oac, mulțumesc, dar frumoasa mea culoare verde îmi e mai potrivită: mă ascunde atunci când prind musculițe pe pajiștile verzi. Păstrează nestemata.

„Atunci cine are nevoie de aceste comori?” se întrebă Zoreaua. Privi la munții posomorâți și dezgoliți; privi la apa tulbure și înspumată; privi la cer – cerul era mohorât, cețos, încărcat de praf și nisip. Zoreaua aruncă nestemata albastră înspre munte – crestele îndepărtate, posomorâte și dezgolite se acoperiră deodată de o ceață albăstruie. Smaraldul îl aruncă în șuvoiul de apă tulbure și apa deveni verde și limpede. Nestemata indigo o aruncă spre cer și într-o clipă cerul deveni de un albastru puternic și strălucitor, albastrul indigoului.

Munți albaștri în zare, ape de un verde limpede, cer indigo – ce priveliște încântătoare! Zoreaua se simți tare fericită. Gâsca Albă și Rața Pestriță pluteau pe râu. Cocoșul Roșu cânta umflându-se în pene. Dar mai era o nestemată: cea violetă, un ametist. Oare cărui prieten să-l dăruiasca? 

Trecu o răpăială de ploaie și curcubeul se ivi iarăși pe cer. Zâna coborî din arcul luminos și-i spuse Zorelei:

- Păstrează ametistul pentru tine.

Cocoșul Roșu, Gâsca Albă și Rața Pestriță strigară și ei:

- Ametistul trebuie să rămână al Zorelei!

De atunci zoreaua are petale violete și e frumoasă ca o nestemată.

(poveste populară chineză, vol. 8, colecția „Povești nemuritoare”, Editura Vox 2000, București, 2012)

surse foto

zorea: Image by lily yang from Pixabay

peisaj: Image by Pexels from Pixabay

Crăciun în pandalie. Colind

Iată vin colindători,

Flori de gheață,

Noaptea, pe la-ncrezători,

Flori de gheață.

Ei mereu elaborează,

Flori de gheață,

Și induc fiori de groază,

Flori de gheață.

Sunt fiori prefabricați,

Flori de gheață,

Pentru oameni panicați,

Flori de gheață, flori de gheață.

(poza am primit-o pe mail, nu cunosc originea)

Tinerii au riscat in Decembrie 1989

Omagiu tinerilor – și mai puțin tinerilor – care au murit pentru libertate în Timișoara, București, Brașov și în alte orașe din România. Au murit pentru libertatea de exprimare, libertatea de circulație, au murit pentru dreptul femeilor (în special cele din fabrici) de a nu mai fi controlate fizic dacă sunt gravide sau nu, pentru dreptul bunicilor lor de a fi tratați cu omenie în spitale chiar dacă au depășit vârsta de 70 de ani. Nu au murit acești oameni pentru ca bogățiile solului și subsolului să fie vândute sau concesionate (pe redevențe infime) străinilor sau acoliților celor aflați – prin rotație – la putere, nici pentru toate celelalte de acest gen care se întâmplă din ianuarie 1990...

Tinerii – și mai puțin tinerii – și-au riscat viața și libertatea în decembrie 1989 (și nu numai) în speranța unei vieți mai bune, în speranța unor libertăți pe care le aveau mulți oameni din lume. Au riscat, și mulți au pierdut viața, sănătatea... dar cei care au rămas s-au putut bucura de libertate: libertatea de-a alege ce țări să viziteze, libertatea de a alege unde să trăiască, libertatea de a alege unde să învețe, ce să îmbrace, ce frizură să aleagă, ce să mănânce ș.a.m.d.

Tinerii – și mai puțin tinerii – care au riscat și azi sunt eroi (morți, mulți dintre ei) au lăsat în urma lor lacrimi și durere, părinți fără copii și copii fără părinți. Cu prețul vieții lor azi au alții șansa de-a alege ce să facă în viața, cu viața lor, fără a mai fi conduși de unii care afirmă că știu ei ce le trebuie oamenilor pentru a le fi bine. Punându-și viața și libertatea în pericol au sperat că inclusiv oamenii care au ales să nu-și riște confortul să fie uniți, să aibă ce le trebuie și cât le trebuie, să nu mai stea în case friguroase, numai cu apă rece la robinet, să nu mai stea la cozi în frig...

Azi se repetă istoria poate mai mult decât oricând din 1989 încoace: mulți oameni nu au căldură în casă pentru că „oficialii” se dau neputincioși, oamenii stau la coadă în frig nu doar pentru alimentele esențiale, dar și pentru medicamente (care lipsesc pentru mulți), pentru a-și plăti facturile, pentru a scoate bani de la bancă, pentru a-și rezolva problemele la instituții de stat sau private, pentru un consult necesar la medic. Înainte vreme, oamenii vârstnici nu prea mai erau luați în considerare pentru tratament – azi li se întâmplă cam la fel celor care au depășit vârsta de 70 de ani, în general, dar li se întâmplă și tinerilor care ajung să zacă pe lângă spitale în așteptarea unui medic care să vadă de piciorul lor rupt. Cei care au azi 20-30 de ani să nu-și facă iluzii că pentru ei va fi altfel când vor avea vârsta de 70 de ani, dacă nu schimbă azi sistemul.

Părinții tinerilor care au murit – dacă au supraviețuit durerii – în ce situație sunt azi? Au sunat, și ei, inutil la „ambulanță”? Cine poate ști? Situația din prezent, însă, ne poate conduce la un răspuns probabil... Sunt închiși prin spitale singuri și speriați...?

Tinerii – și mai puțin tinerii – și-au riscat libertatea și viața pentru ca ceilalți să aibă o viață mai bună, să aibă acces la informație, la asistență medicală, la călătorii și la ce mai vor. Zilele acestea îi omagiem de la distanță, eventual online. Am sentimentul că de-ar putea ne-ar întoarce spatele după ce ne „bat obrazul”...

Au luptat tinerii – și mai puțin tinerii – și împotriva instaurării epocii bolșevice, comuniste mai apoi, dar au fost învinși pentru că restul populației s-a resemnat... Tinerii care au luptat și au scăpat liberi și vii au plecat din țară și au continuat lupta. Azi n-ar mai avea unde să se refugieze din fața celor care știu ce e mai bine pentru ei. Azi, pretutindeni sunt unii care impun modul de viață, alimentele de mâncat, tratamentele de făcut, culorile de preferat, distanța de păstrat, hainele de purtat. Ca și cu alte ocazii, cine nu se aliniază este „neutralizat”.

Cinste eroilor, părinților și/sau copiilor acestora!

21, 22, cine naiba a tras în noi?!

20-20, cine ne bagă pe toți la beci?!

Cu sclipici

Am mai montat două ornamente cu sclipici pentru bradul de Crăciun. Mi-ar fi plăcut să scriu două ornamente sclipitoare dar nu e să fie. Încă mă antrenez.

Când am moșmondit capul de ursuleț am avut nevoie de adeziv; tubul avea un dop de adeziv uscat și a trebuit să scot capacul și pe capac am descoperit tot adeziv uscat, așa l-am curățat – a ieșit întreg: un rotund cu două „orificii”. Am uitat să-l fotografiez și necolorat.

L-am „desenat” cu lipici cu sclipici și pe o parte și pe alta, dar... sârma folosită pentru a-l fixa să se usuce n-am înfipt-o bine în bucata de zăpadă artificială, a căzut, n-am observat, am împins pe „rotundul” sclipicios niște dosare și s-a terminat cu „desenele”: lipiciul nu se întărise, așa că am întins tot lipiciul, amestecându-l. Am abandonat ideea câteva zile și am reluat-o ieri, când mi-am amintit că am văzut la Ella câteva ornamente elegante. Nu! „Rotundul” colorat cu lipici sclipicios căruia i-am atașat o „picătură” – roz pe-o parte, argintie pe alta - n-are legătură cu eleganța, ci doar cu sclipitul. (pe verso e chiar nereușit; m-am străduit să finisez dar n-am prea avut răbdare); diametrul cercului e de 4 cm, lungimea ornamentului, cu "picătură" cu tot, e de 7,5 cm.

Văzând acele ornamente (și decorațiuni) de Crăciun mi-am amintit că am niște cercei din sticlă, făcuți cu ani în urmă din piesele unei lustre și dacă le atașez șnur decorativ îi pot transforma în ornamente pentru brad. N-am găsit cerceii, deși am căutat în toate casetele și casetuțele pe unde am brizbrizuri. Am găsit, în schimb, două perechi de cercei făcuți tot din elemente de lustră. Cei cu floricele i-am transformat în ceea ce-mi zic eu că ar fi un fulg de zăpadă (diametrul 3,5 cm), presărând petalele (lipite spate-in-spate) cu sclipici și lipind în mijloc câte o „pietricică” strălucitoare).

Pe ceilalți îi păstrez cum sunt nu doar pentru că nu-mi vine vreo idee de ornament, ci și pentru că sunt printre primii cercei pe care i-am făcut de-a lungul timpului. Nu sunt din sticlă, ci dintr-un soi de plastic. 

În anul 1986 nu găseam de-a gata tortițe (dacă nu luam de la cercei cumpărați) și mi-a trebuit ceva timp pană am reușit să fac și eu unele.

Am folosit atâtea ghilimele, paranteze și "repetiții" în acest text încât, cred, v-ați dat seama că am o minte sclipitoare – îmi lipsește doar vocabularul. 😊

Cap de ursuleț

Iar m-a chinuit talentul.

Rux ne-a invitat să împodobim bradul virtual, așa că am făcut omuleți de zăpadă (în set). S-a deschis apetitul pentru „meșterit” așa că am luat „globul” de blană din care am vrut să fac un cap de liliac (cu ocazia Săptămânii Liliecilor din acest an) dar am renunțat pentru că era prea mare și nu aveam material suficient pentru un trup de liliac potrivit capului. Și din acel „glob” am făcut un cap de ursuleț, de agățat în bradul de Crăciun.

Și pentru că tot e ursul în discuție, am mai aruncat o privire pe una-alta despre urși în folclorul românesc. În calendarul popular românesc ursul are – ca și lupul – mai multe zile dedicate special. Ursul e văzut ca simbol al puterii și al dragostei, are însușiri vindecătoare, magice – altfel spus. Există credința că ursul poate interveni pe lângă ursitoare pentru a schimba destinul noului născut, că alungă „sperietura” copiilor, duhurile rele și bolile. Tracii credeau că pe spinarea lui se sprijineau stâlpii Pământului (Elena Niculiță-Voronca). Dacii credeau că în urs este „ascunsă” o zeitate. Masca de urs – cunoscută de daci, se spune – se regăsește în obiceiurile de priveghi (în cazul morții unei persoane) dar și în cazul morții simbolice a anului. În Moldova se crede că un urs îmblânzit sau un bărbat cu o mască de urs care merge din casă în casă în ziua Anului Nou aduce gazdelor noroc și sănătate. Se mai spune că Ursul, alături de alte animale (Lupul, Vidra), este animal psihopomp = are rol de ghidare a sufletului după moarte.

Ca personaj mito-folcloric, ursul e puternic dar și violent, înțelept dar și imprevizibil. Terapeut, meteorolog și spirit protector, e numit Moș Martin sau „Ăl bătrân” (sau altfel, în funcție de zonă, se pare) în amintirea strămoșilor totemici - nu i se spune numele (urs) mai ales în „zilele ursului” (cele mai importante fiind în 2 februarie și 1 august).

În folclor există și povești cu urși care îi ajută pe oameni, ca „recompensă” pentru binele pe care aceștia l-au făcut unui urs sau altul. Din păcate, nu-mi amintesc aceste povești. Doar ideea din una mi-o amintesc: un țăran are surpriza să găsească pe prispă un știubei (vas făcut din trunchi scobit) cu miere – ursul căruia i-a scos o așchie din labă l-a răsplătit.

În vârf. Natura joi

Jocul Der Natur Donnerstag (DND) e găzduit de Jutta – tabelul este deschis de miercuri, ora 18:00, până vineri la ora 23:00.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (11 decembrie 2020)

Vigilență. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (11 decembrie 2020)

HAPPY WW!

Poza este și în tabelul MFC/WW (Miercurea fără Cuvinte/Wordless Wednesday) de aici:

https://natashamusing.com/2020/12/gratitude-multiplies-good-fortune-wordless-wednesday-natasha-musing/

*

https://allatseawithme.blogspot.com/2020/12/wordless-wednesday.html

*

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-178/

*

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2020/12/my-corner-of-world_16.html

*

http://image-in-ing.blogspot.com/2020/12/kitty-at-zoo.html

Si la Garden Affair:

https://jaipurgardening.blogspot.com/2020/12/chrysanthemums.html

Argument irelevant

În anul care tocmai se încheie au fost folosite la greu – de politicieni și nu numai – toate argumentele irelevante posibile. Ultimul pe care l-am auzit este despre vaccinare împotriva bolii care pare a fi fost singura diagnosticată anul acesta.

Au început niște președinți (și foști președinți) de stat să se imite unul pe altul și să afirme că ei se vor vaccina în public dacă astfel vor convinge oamenii să se vaccineze. Acesta-i, într-un fel, „argumentum ad hominem”: dacă ditamai șeful de stat se vaccinează înseamnă că e perfect pentru toți oamenii acest vaccin (poate că nu este periculos pentru toți oamenii, dar alta e discuția aici). Ce-i face pe acești președinți (și foști președinți) să creadă că rezolvă mare lucru? Cei hotărâți abia așteaptă să fie vaccinați sau – după caz - nu se vor vaccina, indiferent cine se vaccinează. Cred, oare, acești președinți (și foști președinți) că vor determina pe mulți dintre nehotărâți să se vaccineze? Nehotărâții mai caută, încă, informații înainte de a se aventura – ceea ce, cred, este perfect logic (și sănătos) în contextul dat.

Declarația unor personalități, că se vor vaccina în public dacă „trebuie”, poate stârni, eventual, râsul, pentru că argument relevant nu este – din multe motive.

Imagine de Susanne Jutzeler, suju-foto de la Pixabay