Vinerea Mare sau Vinerea Neagră

Moartea lui Isus a avut un rol determinant în realizarea scopului lui Dumnezeu. Isus a fost conceput prin spiritul sfânt al lui Dumnezeu și s-a născut perfect, n-a moștenit moartea, și și-a dat viața pentru ca oamenii să aibă șansa de a trăi veșnic și de a se bucura de viața de care i-a privat Adam prin neascultarea sa.

În Vinerea Mare este rememorată aducerea la judecată, batjocorirea, schingiuirea, răstignirea, moartea și îngroparea lui Isus. Este ziua în care Hristos a fost răstignit, pe muntele Golgota. Se ruga în grădina Ghetsimani când a fost prins și dus la o așa-zisă judecată. Și-a purtat crucea pe umeri până în vârful muntelui, unde a fost răstignit între doi tâlhari.

Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei, iar tâlharul intră primul în Rai, prin smerenie și credință.

Cu excepția crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului din ordinul regelui hasmoneu Alexandru Ianei în 87 î.Hr., în Palestina răstignirea nu era practicată de evrei, era aplicată doar de autoritatea romană. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbrăcat de haine, biciuit și obligat să parcurgă drumul până la locul execuției, cu bârna orizontală a crucii în spate, legată de mâinile întinse. Sentința era pronunțată de către conducătorul provinciei într-un loc public. După ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spălându-se pe mâini, rostește sentința. Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-Și crucea.

Ziua de vineri este numită Pregătirea deoarece oamenii pregătesc mâncare şi încheie orice altă activitate care nu poate fi amânată până după sabat. La apusul soarelui în ziua de vineri, 14 nisan, va începe ziua de 15 nisan, care este sabat - un sabat dublu în acea zi sau un sabat mare, pentru că 15 nisan va fi prima zi dintre cele şapte zile ale Sărbătorii Turtelor Nedospite, aceasta fiind întotdeauna un sabat.

Pentru a nu rămâne trupurile pe cruce până a doua zi, când era sabat, iudeii cer lui Pilat permisiunea de a grăbi moartea osândiților (prin zdrobirea fluierelor picioarelor) și apoi să fie coborâți și înmormântați - cei doi tâlhari erau încă vii, așa că le-au fost strivite oasele, dar Hristos nu mai trăia - pentru a se convinge că e mort un soldat roman l-a împuns cu sulița în coastă și imediat au țâșnit sânge și apă.

Trupul mort, coborât de pe cruce, putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuției sau putea fi încredințat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.

Iosif din oraşul Arimateea, „un om bogat” şi un membru respectat al Sanhedrinului*, este şi el prezent la execuţie. Despre el se spune că este „un om bun şi drept” care aşteaptă Împărăția lui Dumnezeu. De fapt, el era discipol al lui Isus, dar pe ascuns, de teama iudeilor. Iosif nu a fost de acord cu decizia Curţii privitoare la Isus. Iosif cu Nicodim iau trupul lui Hristos, îl ung cu aromate, îl înfășoară într-un giulgiu și pe cap îi pun o mahramă, împlinind astfel datina iudaică a înmormântării. Îl pun într-un mormânt nou dintr-o grădină din apropiere, despre care se spune că ar fi fost al lui Iosif. Iudeii vor pecetlui piatra mormântului și vor pune paznici pentru ca adepții Lui să nu meargă noaptea să ia trupul și apoi să spună că acesta a înviat, așa cum a prezis. Dar mormântul va rămâne gol.

Notă: *Sanhedrin (din ebraică) sau Sinedriu (din greacă: synedrion = tribunal, adunare) a fost un tribunal la vechii evrei, activând ca un corp legislativ religios, curte de judecată și administrator de ritualuri și era condus de un Mare preot. Membrii acestui tribunal se întâlneau doar în anumite situații în Templul din Ierusalim. Acest tribunal (sau consiliu suprem) judeca pricinile importante, interpreta legea și delibera asupra chestiunilor publice. Sanhedrinul a funcționat în Palestina Romană, din timpul Macabeilor (cca. 165 î.Hr.) până la sfârșitul patriarhatului (425 d.Hr.). (wikipedia)

Vezi și: Lunea Mare, Marțea Mare, Miercurea Mare, Joia Mare, Sâmbăta Mare, Duminica Invierii;

Săptămâna Luminată;

Image by Dorothée QUENNESSON from Pixabay

Simbolul mielului de Paște

Atunci când se apropie Paștele îmi vine în minte titlul romanului „Tăcerea mieilor”. Nu e la fel de cumplit cum era în copilărie când pe la unele dintre blocurile și casele din zonă se tăiau porcii și aveam sentimentul că-mi sunt smulse bucăți din inimă auzind țipetele de agonie ale animalelor sacrificate. Nu sunt "carnivor", în adevăratul sens al termenului (dacă e carne, mănânc, dacă nu-i, nu simt nevoia) dar nici "erbivor" nu-s - nu cred că mi-ar fi bine hrănindu-mă doar cu plante și, eventual, produse lactate (și nici nu vreau să aflu dacă mi-ar fi bine sau ba), așa că mă declar "omnivor". 😏

Carnea de miel nu este singura pe care o refuz - nu pentru că nu mi-ar plăcea gustul (am mâncat în copilărie, până când am văzut un miel viu și m-am jucat cu el). Nici carne de iepure nu mai pot mânca - nu pot înseamnă că numai la gândul să iau o bucățică simt cum se strânge stomacul. Și tot așa, cu multe animale, inclusiv cu văcuțele (dar mai puțin).

Revenind la mieii despre care unii afirmă că trebuie tăiați și mâncați de Paști. Din ce-am înțeles, nu trebuie! Această tradiție datează din secolul VII, obiceiul fiind condamnat de Sinodul Trulan. În lucrarea sa, „Vârstele timpului”, Ion Ghinoiu scrie: Tăierea mielului la Paște nu e altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreștine. Altfel spus, obiceiul tăierii (jertfirii) mieilor are rădăcini păgâne, în creștinism dându-i-se o semnificație nouă: trupul Mântuitorului Isus Hristos care a murit pe cruce ca un miel nevinovat, jertfindu-se pentru oameni, pentru iertarea păcatelor acestora. Mielul e simbol al blândeții, al simplității, al inocenței și purității, unul dintre simbolurile lui Hristos.

Exista un obicei pastoral străvechi de a sacrifica un miel când turmele erau duse în transhumanță.

Unii spun că tradiția de a consuma carne de miel e de pe vremea dacilor. Dacii, însă, nu asociau consumul cărnii de miel cu Paștele; fiind și crescători de oi e aproape logic să fi consumat și carne de miel. Totuși, e posibil ca practicanți ai cultului mozaic - ajunși în zonă datorită negustoriei - și care au trăit pe teritoriul Daciei, între daco-romani, din cele mai vechi timpuri, să fi împrumutat băștinașilor unele dintre obiceiurile lor.

După eliberarea evreilor din robia egiptenilor (care e data Paștelui evreiesc) și conducerea lor, de Moise, prin Marea Roșie, la fiecare Pesah evreii mâncau carne de miel așa cum le-a spus Dumnezeu, dar mielul sacrificat prefigura atunci pe Mesia. Azi, pentru că Templul nu mai există nu se mai face acest sacrificiu și carnea din seara de Seder poate fi nu doar miel ci și pui sau capră - fiecare ce are, ce-i place, cât timp e kosher. La creștini, sărbătoarea pascală are altă semnificație: trecerea lui Isus de la moarte la viață, și nu e condiționată de jertfirea mielului și consumarea cărnii acestuia. Având în vedere că primii creștini proveneau în special din societatea iudaică e posibil să fi rămas fideli unor practici care erau, încă, foarte vii în mintea lor și astfel obiceiul cu sacrificarea mielului pascal să se fi transmis peste timp. La acea vreme, Apostolul Pavel observând această cutumă i-a sfătuit pe creștini: (...) iată Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului (I Corinteni 5, 7-8). Apostolul insistă pe dorința dezrobirii de patimi și nu pe ritualuri pentru că scopul este de a învia din moartea păcatului la o existență plăcută Mântuitorului.

De regulă, în Sâmbăta Mare avea loc sacrificarea mieilor.

Nu este voința Bisericii jertfirea și consumarea mielului de Paști. La sfârșitul Liturghierului, în noaptea de Înviere, printr-un ritual desfășurat de obicei afară sau în pridvorul locașului de cult, slujitorul Domnului binecuvântează coșurile cu merinde aduse de credincioșii care orice vor să guste de Paști să fie luminat de prezența Duhului Sfânt. Sunt rostite două rugăciuni și coșurile cu merinde sunt stropite cu aghiazmă. Printr-o primă rugăciune se binecuvântează brânza și ouăle și prin a două mâncărurile cu carne: „Caută, Doamne, Iisuse Hristoase, spre mâncărurile acestea de carne şi le sfințește precum ai sfințit berbecul pe care Ţi l-a adus credinciosul Avraam, mielul pe care Ți l-a adus jertfă Abel şi vițelul cel gras care ai poruncit să fie junghiat pentru fiul cel rătăcit şi apoi întors către Tine. Şi, precum acela s-a învrednicit a se îndulci de harul Tău, aşa şi pe noi ne învredniceşte să luăm cele sfinţite şi binecuvântate de Tine, spre hrana noastră a tuturor…”. Se poate spune că e limpede: carnea nu trebuie să fie numai de miel, ci orice fel de carne: miel, vițel, pește, porc, curcan, pui etc. (scrie Arhimandritul Mihail Daniliuc pe site-ul crestinortodox).

Mai mult. În seara zilei de joi, la Cina cea de taină, când Isus mânca pentru ultima dată cu apostolii, El a luat o pâine, a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt pâinea și a împărțit-o ucenicilor, s-o mănânce, spunând: Acesta este trupul meu, care urmează să fie dat pentru voi. Continuați să faceți lucrul acesta spre pomenirea mea (Luca 22:19). Apoi Isus a luat un pahar cu vin, a mulțumit lui Dumnezeu, și le dă ucenicilor, și ei beau din el. Isus zice: Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele meu, care se varsă pentru voi (Luca 22:20).

Pe scurt: obiceiul de a sacrifica și consuma miel de Paști nu e unul cerut de rânduielile bisericești și nici Biblia nu îl amintește în Noul Testament.

Îmi doresc să nu înțeleagă cineva că îi critic pe cei care consumă carne de miel de Paști. Nu-s vegetarian, vegan nici atât (n-am de gând să devin, dar cine știe ce se poate întâmpla), dar mi-ar plăcea să nu mai încerce unii să mă convingă că așa cere datina creștină și greșesc mâncând carne de porc (sau altceva) în loc de miel cu ocazia sărbătorii pascale.

Image by StockSnap from Pixabay

Ouăle roșii de Paști

Oul se numără printre cele mai vechi simboluri ale omenirii. În esența sa, oul conține toată diversitatea ființelor și este întâlnit în aproape toate culturile ca simbol al vieții, fecundității, perfecțiunii, prosperității, renașterii - un simbol universal, altfel spus, și nu apare doar în mitologia popoarelor ci și în alchimie. Oul este și cel mai cunoscut simbol al Paștelui.

Între altele, oul ascunde una dintre enigmele existenței: Cine a fost primul: Oul sau Găina?

Profesorul universitar Dominuț Pădurean (n.11.07.1947 - d. 07.04.2021) spunea că, în creștinism, ouăle simbolizează stânca ce închidea mormântul lui Isus, dar și învierea și reînnoirea vieții. Culoarea roșie semnifică sângele vărsat de Hristos. Oul e nelipsit de pe masa de Paște. La creștini simbolizează recrearea Luminii, începută prin jertfa supremă a lui Isus pe Golgota și de sângele scurs, în urma răstignirii, peste ouăle de lângă cruce. La evrei, oul simbolizează ofranda făcută în zilele Templului.

În cultura populară, Joia Mare este ziua în care se înroșesc ouăle. Se crede că ouăle înroșite sau încondeiate în această zi nu se strică tot anul și că cele înroșite care sunt îngropate „la moșie” o feresc de piatră.

Legende despre ouăle roșii. Există mai multe legende (sau variante a unei legende) despre ouăle înroșite. În una se spune că, întâlnindu-se cu fariseii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat. Ei au zis că atunci când va învia Hristos se vor înroși ouăle din coșul ei - și imediat ouăle s-au făcut roșii. O altă variantă vorbește despre cum, după Înviere, fariseii aruncau cu pietre în Maria Magdalena și pietrele se prefăceau în ouă roșii. Legenda pe care o cunoșteam este despre cum Maria Magdalena a pus un coș cu ouă sub crucea pe care a fost răstignit Hristos și acestea s-au înroșit de la sângele care curgea din rănile Lui (în altă variantă Maica Domnului așezase acolo coșul cu ouă).

În altă legendă se spune că în noaptea de sâmbătă spre duminică, după Vinerea Patimilor, Pilat din Pont a organizat un ospăț la care au participat înalți demnitari romani și mai marii Sinedriului. La un moment dat, un centurion speriat intră în sală și strigă că Hristos a înviat. Pilat, ținând în mână un ou, a zis: „Va învia Hristos când se va înroși oul acesta”. Oul s-a înroșit pe loc, spre mirarea și spaima tuturor celor prezenți.

Culoarea ouălor. Ouăle se vopsesc azi și în alte culori (albastru, verde, galben, combinații etc. folosind diverse tehnici) și simbolizează bucuria revenirii naturii la viață (bucuria primăverii). Culoarea albastră a ouălor simbolizează cerul infinit, universul, viața veșnică; verde simbolizează revenirea naturii la viața; galben e culoarea belșugului, a recoltei, a grâului copt, a pâinii euharistice. Unii vopsesc și în negru ouăle - simbol al chinurilor și durerea suferite de Hristos pe cruce.

Ouăle încondeiate (închistrite) sunt simbolul Mântuitorului și se mai numesc „ouă muncite” (sau „ouă necăjite”) - dedicând patimilor lui Hristos efortul depus pentru a le face atât de frumoase.

Cine nu reușește să înroșească ouăle în Joia Mare (și nu face pasca și cozonacii tot atunci) ar trebui să o facă în Sâmbăta Mare, dimineața, nicidecum în Vinerea Mare, deși sunt zone în care se înroșesc vinerea - vopsitul (numai în roșu) simbolizează jertfa de pe cruce a Mântuitorului (alții spun să fie vopsite cel mai târziu în Vinerea Mare). Unii folcloriști spun ca în Vinerea Mare trebuie să fie făcute numai pasca și cozonacii, nimic altceva. Preoții ortodocși spun ca ouăle pot fi înroșite în oricare dintre aceste zile - important este să fie vopsite. În timp ce se vopsesc ouăle trebuie spusă o rugăciune - de regulă „Tatăl nostru”.

În noaptea de Înviere (Sâmbăta Mare) se duce la biserică un coș cu ouă roșii, pască și cozonac pentru a fi sfințite. După slujbă, dar și în zilele următoare, obiceiul este să se ciocnească ouăle; în general, cel mai vârstnic bărbat de la masă e primul care ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de un comesean și se rostește „Hristos a Înviat!”, la care se răspunde „Adevărat a Înviat”. Oul a cărui coajă crapă e oferit celui care l-a spart. În unele zone exista credința că cei care ciocnesc ouă se vor vedea unii cu alții și în viața de dincolo. Ciocnitul ouălor simbolizează jertfa lui Hristos și e permis numai după noaptea de Înviere și până la Înălțare. Se spune că e bine să fie aruncate cojile ouălor pe pământ (pentru fertilizarea holdelor) sau pe ape curgătoare, pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Paștele.

La Înălțare se repetă înroșirea ouălor ca readucere aminte ca Hristos, Cel ce Se înalță la cer, va reveni pe pământ la Judecata de apoi.

Altele: Ouăle de ciocolată; Iepurașul; Copac de Paște;

Image by Sofie Zbořilová from Pixabay

Joia Mare. Săptămâna Patimilor

După trei ani și jumătate în care a predicat și predat, Isus știa că nu peste mult timp viața sa pe pământ avea să se sfârșească. Conducătorii religioși plănuiau să-l omoare, dar se temeau de o revoltă din partea poporului, care-l considera pe Isus Profet, așa că trădarea lui Iuda le-a picat tocmai bine.

Din Betania, Isus și ucenicii lui ajung la Ierusalim. Iuda e prezent lângă Domnul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă, doar că acum pândește un moment prielnic pentru nelegiuirea sa.

În Joia Mare au avut loc masa de Paști (Cina cea de Taină) și trădarea lui Iuda. În această zi de joi este amintită și spălarea picioarelor ucenicilor - ca pildă de smerenie. E ziua în care încep patimile prin vinderea Domnului.

La Cina cea de Taină ucenicii au întristat din nou pe Domnul, provocând o discuție despre întâietate, cu prilejul ocupări locurilor la masă, făcându-L să repete învățătura despre adevărata demnitate în împărăția lui Dumnezeu.

Spălarea picioarelor făcea parte din ceremonialul ospitalității iudaice și orientale deoarece se stătea la masă într-o intimitate necunoscută de multe alte popoare și igiena era foarte importantă. La mesele prelungite, cu un caracter mai intim sau solemn, înainte de a începe să mănânce, erau spălate nu doar mâinile (cum cerea legea mozaică), ci și părul și picioarele. De regulă, acest serviciu al spălării picioarelor era îndeplinit de un servitor sau servitoare dar nici un israelit - chiar dacă era sclav - nu putea fi obligat să o facă, spălarea picioarelor altuia era un serviciu prea umilitor pentru un fiu al lui Avraam. Isus, deși Fiu al lui Dumnezeu, Mesia, Învățător și stăpân pentru ucenici, om desăvârșit, n-a ezitat să spele picioarele ucenicilor, cu solemnitate și dragoste.

Cu doar câteva clipe înainte Isus a spus ucenicilor: Împărații păgânilor domnesc peste ei și cei ce-i stăpânesc se cheamă binefăcători; dar între voi să nu fie așa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și căpetenia ca acel ce ne slujește. Căci cine este mai mare: cel ce șade sau cel ce slujește? Iar Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește. (Luca 26: 25-27)

Ioan Evanghelistul descrie cum Apostolii îl văd pe Domnul ridicându-se de la masă, înainte de aducerea bucatelor, scoțându-și haina, luând un ștergar și încingându-se cu el, turnând apă în lighean, aplecându-se la picioarele fiecărui ucenic, spălându-le cu mâinile Lui și ștergându-le cu ștergarul pe care-l avea la brâu. Numai Iuda nu a fost impresionat de acest gest de dragoste și smerenie, deși pentru el însemna mai mult decât pentru oricare alt Apostol - Isus știind că va fi trădat de acest ucenic.

Petru refuză, inițial, ca Isus să-i spele picioarele, dar când acesta îi zice: de nu te spăl, n-ai parte cu Mine, Apostolul înțelege că fără ascultare desăvârșită comuniunea cu Hristos este cu neputință, iar pentru a-și arăta devotamentul cere să i se spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul. Isus i-a spus: Cel ce s-a scăldat n-are trebuință decât picioarele să i se spele, căci este curat tot. ȘI voi sunteți curați, dar nu toți. (Luca 13: 6-11)

Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină e o pildă de dragoste și un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire și iubire de aproapele, nemaiavând valoarea unei curățiri exterioare, ci simbolizează purificarea sufletelor.

Evanghelistul Luca descrie astfel Cina cea de Taină: Și a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm. Iar ei I-au zis: Unde voiești să pregătim? Iar El le-a zis: Iată, când veți intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra. Și spuneți stăpânului casei: Învățătorul îți zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paștile cu ucenicii mei? Și acela vă va arăta un foișor mare, așternut; acolo să pregătiți. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese și au pregătit Paștile.

Și când a fost ceasul, S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El. Și a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea, Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în împărăția lui Dumnezeu. Și luând paharul, mulțumind, a zis: Luați acesta și împărțiți-l între voi; Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu. Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.

Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă. Și Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut! Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta? (...) Și, ieșind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, și ucenicii l-au urmat. (Luca 22, 7-39)

Momentul în care Iuda părăsește sala Cinei, la cererea lui Isus, marchează începutul Patimilor Domnului. Trădătorul se duce la preoții principali; aceștia au adunat gărzile aflate în subordinea lor și o trupă de soldați. Toți aceștia, conduși de Iuda, se îndreaptă spre Muntele Măslinilor, unde trădătorul știe că Isus și apostolii s-au oprit deseori - în drumul dintre Betania și Ierusalim - în grădina Ghetsimani. Fiind trecut de miezul nopții, oamenii din trupă au cu ei și torțe, fiind hotărâți să-l găsească pe Isus. Dar cum să-l recunoască soldații romani care nu l-au văzut niciodată? Iuda le spune: Cel pe care-l voi săruta, acela este. Să-l arestați și să-l duceți sub pază.

În această joi este amintită și rugăciunea din grădina Ghetsimani. Din grupul de ucenici a ales pe Petru, Iacov și Ioan, și s-au îndepărtat în adâncul grădinii. Acolo, le-a spus că "sufletul Lui era cuprins de o întristare de moarte", rugându-i să vegheze până El se va întoarce. În timp ce Isus vorbea cu Tatăl în rugăciune, cei trei ucenici au adormit, fiind cuprinși de un somn adânc.

Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești. Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind și i-a zis lui Petru: Așa, n-ați putut un ceas să privegheați cu Mine! Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios. Iarăși ducându-Se, a doua oară, S-a rugat, zicând: Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta. Și venind iarăși, i-a aflat dormind, căci ochii lor erau îngreuiați. Și lăsându-i, S-a dus iarăși și a treia oară S-a rugat, același cuvânt zicând. Atunci a venit la ucenici și le-a zis: Dormiți de acum și vă odihniți! Iată s-a apropiat ceasul și Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor. (Matei 26: 36-45)

În grădină, Iuda îl vede pe Isus alături de apostolii săi și merge direct la El: Salutare, Rabi! spune Iuda și îl sărută. Prietene, de ce ești aici? îl întreabă Isus, și tot el răspunde: Iuda, îl trădezi pe Fiul Omului cu o sărutare? Apoi nu i se mai adresează trădătorului, ci celor care au venit, înarmați, să-l prindă. Pe cine căutați? îi întreabă. Pe Isus Nazarineanul. V-am spus că eu sunt. Dacă pe mine mă căutați, lăsați-i pe aceștia să plece. Isus ar fi putut să se piardă în întuneric la un moment dat, dar n-a făcut-o. El nu-și va trăda ucenicii fideli și cere ca ei să fie lăsați să plece. Când soldații merg spre Isus apostolii înțeleg ce se întâmplă. Doamne, să lovim cu sabia? întreabă ei. Înainte ca Isus să poată răspunde, Petru scoate sabia și rănește urechea lui Malcus, un sclav al marelui preot. Isus atinge urechea și rana se vindecă. Îi poruncește lui Petru: Pune-ți sabia la loc, pentru că toți cei care iau sabia de sabie vor pieri. Isus îi lasă pe soldați să îl aresteze: Oare nu trebuie să beau cu orice preț paharul pe care mi l-a dat Tatăl?

Soldații îl prind pe Isus și-l leagă. Apostolii fug. Doar Marcu rămâne în mulțime și-l urmează pe Isus, dar când oamenii îl recunosc și încearcă să-l prindă își lasă veșmântul și fuge.

Vezi și: Lunea Mare, Marțea Mare, Miercurea Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare, Duminica Invierii;

Săptămâna Luminată;

Imagine de falco de la Pixabay

Pauza de masă. Wordless Wednesday

Fotografie pentru Wordless Wednesday, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.

Fotografia e înscrisă aici:

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-197/

și aici:

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/04/my-corner-of-world_0481018935.html

și aici:

https://natashamusing.com/2021/04/i-am-enough-blessings-amidst-the-despair-wordlesswednesday-wednesdaywisdom/

Sunetul banilor

Cu mult, mult timp în urmă, un tată care a reușit să adune o avere semnificativă, s-a gândit la bătrânețe să împartă averea copiilor când încă trăiește, să facă fiecare ce vrea cu partea lui. Zis și făcut. A împărțit averea și s-a bazat pe promisiunea copiilor că vor avea grijă de el până la moarte. Dar, se pare, nu-și educase prea bine copiii pentru că aceștia imediat ce s-au văzut bogați l-au trimis pe bătrânul lor tată să locuiască în cea mai întunecată cameră, la subsolul casei, hrănindu-l cu ce rămânea de la masa lor.

Întristat, dar isteț, bătrânul a luat legătura cu un bogat prieten de-al lui și l-a rugat pe acesta să îi împrumute un sac plin cu monede de argint - numai pentru o zi. Acesta n-a stat pe gânduri - cunoștea că prietenul lui e om de onoare - și i-a împrumutat sacul cu monede de argint. Acasă, bătrânul a început să numere monedele făcând cât mai multă gălăgie, să audă dragii lui copii sunetul argintului. Aceștia s-au înghesuit la ușa camerei și priveau pe gaura cheii cum tatăl lor a numărat un sac de bani și i-a închis în cufărul de sub pat.

Din acea zi copiii s-au transformat ca prin farmec, amintindu-și că au un tată pe care îl iubesc și sperând că el le va împărți și acești bani înainte de a muri. Se înghesuiau să-i ofere bucate alese și erau mereu atenți la nevoile lui. Ce nu știau ei era faptul că a doua zi tatăl a dus banii înapoi, împrumutându-i din nou peste câteva luni și iar numărându-i. Tot așa până când bătrânul tată a părăsit lumea celor vii. Copiii l-au îngropat cu mare fast apoi au fugit acasă la cufărul de sub pat, să-și împartă arginții.

Mare le-a fost mirarea când au descoperit un cufăr gol.

(poveste auzită anul trecut de la un copil de clasa a IV-a)

*

Mandala e desenată în programul de pe site-ul:

https://mandala.mandalagaba.com/#DUw1Vi

Pentru cei interesați: după descărcarea imaginii mandala apare ușor diferită (detaliile nu se mai văd la fel de clar ca pe site).

Miercurea Mare

În ziua de miercuri din Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor) denia îl amintește pe apostolul Iuda care se gândește să-l trădeze pe Învățător. Deși a fost cinstit la fel ca toți ceilalți, pus între cei aleși, mâncând pâinea Lui a ridicat călcâiul față de El, a schimbat iubirea pentru Hristos pe treizeci de arginți, vânzându-și sufletul a predat sângele Lui în mâinile ucigașilor.

Iuda începuse de mult să se înstrăineze de Domnul și nu credea în divinitatea sa dar a continuat să-L urmeze sperând că Domnul va întemeia mult așteptata împărăție mesianică a lui Israel, pe care el și mulți alții o înțelegeau ca având caracter politic-pământesc. Dar Domnul a refuzat să fie proclamat rege, cum dorea mulțimea, și vorbea despre Drumul Crucii, iar Iuda regreta că nu reușea să abată pe Isus spre idealul său inferior. Atunci a încolțit gândul trădării.

Spre seară, miercuri, Iuda lasă pe ucenici și pe Învățător în casa lui Simon Leprosul și merge acasă la arhiereul Caiafa pentru a face sinedriștilor o propunere odioasă: Ce-mi veți da mie, și eu îl voi de pe El vouă? (Matei 26). Ei i-au dat 30 de arginți și Iuda a căutat prilej să-L predea.

Dar nu e numai întuneric. E și lumină. Denia din Miercurea Mare amintește și scena din Betania, pe când Isus era în casa lui Simon Leprosul, unde o femeie a venit la El cu un vas cu mir de mare preț și l-a turnat pe capul Lui pe când ședea la masă. Ucenicii au certat-o, pentru că ar fi putut vinde mirul și banii i-ar fi dat săracilor, dar Isus le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei. (Matei 26: 6-13)

Omul cel bun, din visteria cea bună a inimii sale scoate cele bune; și omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosința inimii grăiește gura lui. (Luca 6: 45)

*

După ungerea cu mir din Betania urmează odihna Domnului. În niciuna dintre cele patru evanghelii (din Noul Testament) nu se află vreo referire la faptele lui Isus din această zi. Într-o zi de miercuri au început patimile lui Isus și întristarea Maicii Domnului.

Vezi și: Lunea Mare, Marțea Mare, Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare, Duminica Invierii;

Săptămâna Luminată;

Marți din Săptămâna Mare

Marți, în Săptămâna Patimilor, Isus a ținut predica de pe Muntele Măslinilor, ultima mare cuvântare pe care a ținut-o. A prevestit despre distrugerea Templului din Ierusalim, evenimentele lumii viitoare, propria să Înviere și altele.

În această zi de marți este amintită și pilda celor zece fecioare: cinci înțelepte și cinci nesăbuite. Pilda e, între altele, un îndemn la priveghere: cele cinci înțelepte au luat cu ele și untdelemn, în vase, nu doar în candelă, iar celelalte cinci nu au luat și o rezervă de untdelemn. În Noul Testament, întâlnirea cu Hristos este asemenea unei nunți, El fiind Mirele. Mirele întârzie și fecioarele adorm. Când, la miezul nopții, se vestește sosirea lui fetele se trezesc să-l întâmpine. Cinci dintre ele aveau ulei pentru candelă, cinci nu mai aveau și-au fugit să cumpere - cele înțelepte au refuzat să le dea din uleiul lor pentru că și candelele lor s-ar fi stins. Cât timp lipsesc acestea cinci sosește mirele, care intră la nuntă alături de cele care „erau gata de nuntă” și ușa se închide. Mai târziu au ajuns celelalte și au strigat: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el le-a răspuns: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc”. (Matei 25: 1-13)

Candela cu ulei reprezintă evlavia însoțită de milostenie, cea fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Există mulți oameni foarte evlavioși, dar foarte zgârciți/nemilostivi (lămpile lor sunt goale). Candela fără ulei poate simboliza multă știință teoretică, dar puține fapte bune; poate reprezenta realizarea personală, narcisistă și egoistă, fără interes pentru nevoile celor din comunitate.

Fecioarele nesăbuite nu au făcut rău aproapelui, dar nu s-au îngrijit de lumina din suflete. Flacăra e alimentată de untdelemn, prin care se înțelege credința, și credința nu se poate împrumuta.

*

Se mai numește Marțea Seacă. Există superstiția băii ritualice pentru a seca bolile.

Vezi și: Lunea Mare; Miercurea Mare; Joia Mare; Vinerea Mare; Sâmbăta Mare; Duminica Invierii;

Săptămâna Luminată;

Image by Hirusha Randika from Pixabay

Lucian Boia despre România

Am selectat câteva fragmente dintr-o carte și din interviul acordat în ianuarie 2013 redacției dela0.ro de istoricul Lucian Boia (n. 02.02.1944, București).

Cartea De ce este România altfel? (ediția a II-a, adăugată) a apărut la Editura Humanitas în 2018.

Citate din carte:

Țările și națiunile sunt diferite. Asemănătoare și diferite. România intră și ea, firește, în acest joc al asemănărilor și deosebirilor. Nu cumva este totuși și mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai "excentric", sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană? Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 (n.b. anul suspendării președintelui, între altele) a lăsat impresia că țara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionați decât românii, obișnuiți cât de cât cu ei înșiși, dar până și printre români exasperarea crește. Ceva nu merge în România, și nu doar sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem? Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.

*

Prezentul este opera trecutului. România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este așa cum este. Parcurgându-i rapid istoria, am putut identifica o lungă serie de trăsături specifice, mai mult sau mai puțin îndepărtate de condiția europeană "medie", și prinse ele însele în combinații contradictorii. Înlănțuindu-se, toate aceste particularități, prea multe particularități, conduc la România de astăzi. O țară care se încăpățânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori și reușite, nu doar neîmpliniri și dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice și ceea ce merge. Nu e un merit să mergi corect, e o deficiență să mergi strâmb. Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că atât de mulți tineri, tot mai mulți, și printre cei mai promițători, își văd realizarea doar în afară României? Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică și cât mai puțin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea și impostura de valoare. În lături!, exclama Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui actualizat. Va reuși România să o facă?

Citate din interviu:

România e țara cu una dintre cele mai slabe opoziții la comunism, chiar dacă au fost oameni care s-au opus. În România nu a existat samizdatul. Intelectualii români au ajuns la un soi de compromis cu puterea, dându-li-se o anume libertate până la un punct dincolo de care nu se putea trece. Aici nu a existat nicio carte publicată clandestin și nicio opoziție de amploarea Primăverii de la Praga. Românii nu au cultura rezistenței și asta tot din Evul Mediu vine. Ba mai mult, au o cultură a supunerii, de la țăranul prea supus în fața boierului, de la domnitorul prea supus în fața Porții Otomane. Deci te supui, dar încerci să te descurci, să îl tragi pe sfoară eventual pe cel căruia te supui. Asta nu ține de conjunctură. Lucrurile astea ți le faci cu mâna ta.

Uitați-vă la felul în care s-a ajuns la comunismul dinastic. Românii au înghițit că soțul care era conducătorul țării să își împartă puterea cu soția și cu fiul. În Europa așa ceva nu a existat. Să nu mi se spună că a fost o fatalitate. Românii au înghițit chestia asta care este rușinoasă și care ar trebui asumată. Toate astea au dus la o dereglare majoră și nu am ieșit prea bine din comunism.

Dacă te uiți la clasa noastră politică, cu excepțiile de rigoare, ce i-a preocupat cel mai mult a fost să se îmbogățească. Și în contextul ăsta ideologiile au fost lăsate deoparte. (...)

Reporter: De ce credeți că societatea românească nu reacționează în niciun fel în fața unor astfel de lucruri?

Lucian Boia: Pentru că românii au cultura tăcerii, iar exploziile sunt o dată la o sută de ani. Am avut o explozie la 1907, alta în 1989. Ideal ar fi să nu ai asemenea explozii, ci o conștiință civică astfel încât lucrurile să se regleze în permanență. Când s-au redus salariile bugetarilor ar fi trebuit să existe reacția oamenilor. Dar românii sunt apatici, nu reacționează. În țările occidentale au fost reduceri mult mai mici și am văzut manifestații-monstru. În Franța nu ar îndrăzni nimeni să reducă salariile cu 1% că ar fi o nouă revoluție.

Interviul integral:

https://beta.dela0.ro/lucian-boia-o-sa-i-aducem-la-disperare-pe-europeni/

₪ ₪ ₪

Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella. In fiecare zi de luni din săptămâna în care începe luna calendaristică.

Luni. Săptămâna Patimilor

Fiecare zi din Săptămâna Patimilor (Săptămâna Mare) înseamnă un pas pe drumul lui Isus spre Răstignire și Înviere. Probabil că nu voi ține niciodată minte, pe de rost, toate cele pe care le scriu, dar acum știu de unde găsesc, rapid, informațiile - dacă voi avea nevoie de ele.

În ziua de luni, în biserică, este pomenit Patriarhul Iosif care a fost vândut de frații lui în Egipt - preînchipuire a lui Hristos vândut de Iuda. Iosif a fost al unsprezecelea fiu al lui Iacob și primul al Rahilei. Frații lui îl invidiau - de când le vestise niște vise în care el părea că e cineva important - și voiau să-l omoare. Într-o zi, bătrânul Iacob îl trimite pe Iosif să-i aducă vești de la frații lui care erau cu oile la câmp. Aceștia îl aruncă într-un puț, dar apoi îl scot de acolo și îl vând pe 30 de arginți unor negustori. Apoi taie un ied, rup haina lui Iosif și-o înmoaie în sângele animalului. Ajunși seara acasă îi spun lui Iacob că Iosif a fost mâncat de o fiară sălbatică.

În relatarea vieții lui Iosif este scris că acesta îi primește pe frații săi, care vin în Egipt după o foamete cumplită în țara sfânta, și le oferă hrană și bani. Iosif dăruiește întregului popor grâu și hrană, vestind că și Hristos Se va dărui pe Sine ca hrană, în cadrul Sfintei Liturghii, sub chipul pâinii și al vinului.

Tot în ziua de luni, este amintită parabola smochinului neroditor. Evanghelistul Marcu spune: Iar a doua zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Și văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Și a zis Isus smochinului: „Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac” (Marcu 11, 12-14).

Primul meu gând a fost, firește: de ce să-i dorească (parcă nu-mi vine a zice blestem) așa ceva smochinului dacă nu era vremea smochinelor? Există o explicație a parabolei (mai multe, de fapt, dar m-am oprit la una, a lui Nicolae Steinhardt): Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin și de smochine se face mențiune în parabola aceasta, ci de om (tot așa și în alte metafore din Noul Testament): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiții, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omenești plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem țarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpărați; nici pentru a ne despărți de femeia de care abia ne-am însoțit prin nuntă.

Roadele smochinului - produse ale firii, ale naturii naturale - sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaște soroace și pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul și el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cerești. (Adrian Cocoșilă, crestinortodox.ro)

Prin această pildă Isus se adresează atât poporului ales, cât şi tuturor oamenilor, care sunt avertizaţi astfel să folosească într-un mod cât mai roditor timpul vieţii lor dat de Dumnezeu.

***

Într-o zi de luni, 6 aprilie 2015, în Săptămâna Patimilor, a murit fratele cel mai mare al mamei, Gheorghe C., care mi-a fost ca un al doilea tată.

Vezi și: Marțea Mare, Miercurea Mare, Joia Mare; Vinerea Mare; Sâmbăta Mare; Duminica Invierii;

Săptămâna Luminată;

Image by Ben Kerckx from Pixabay