Sacrificarea porcului, moment de groază pentru mine

Am amintiri de groază cu porci sacrificați!

Când ne-am mutat la bloc aveam vreo patru ani și când, iarna, m-am speriat foarte tare auzind țipete înfiorătoare tata mi-a explicat că… oamenii taie porcul pentru Crăciun. Am început să plâng. Nu-mi amintesc asta, dar îmi amintesc de mai târziu, când eram la grădiniță, apoi la școală, la liceu.

Blocul în care locuim a fost construit într-o zonă unde erau câteva blocuri care aveau curți, separate prin ziduri de stradă și de case. Sunt blocuri vechi. În apropiere, la circa 500 m de bloc, era o zonă de barăci unde locuiau o mulțime de oameni care așteptau să fie repartizați în diverse locuințe. Ei! In curțile acestor blocuri și în zona acestor barăci iarna se tăiau porcii crescuți pe lângă bloc, pe lângă barăci, și se tranșa și se pârlea, și oamenii petreceau! Mă scoteau din minți țipetele porcilor care erau sacrificați! (cred că, încă, nu am reintrat în minți).  Aveam senzația că țipă după ajutor! În școala generală încă mai plângeam când îi auzeam pe porcușori guițȃnd cu disperare! Mirosul de șorici pȃrlit mi se ȋntipărise în creier! Vălătuci de fum se ridicau în câteva puncte și se împrăștiau pe o arie largă, demoralizȃndu-mă și mai mult. Culmea e că-mi plăcea șoriciul. Carne de porc am mâncat mereu, mai mănânc și azi, dar mult mai rar ca înainte. Și azi țin minte țipetele acelea de agonie! Când s-a interzis tăierea porcului “în curtea blocurilor” am fost fercită. Mai apoi, cândva după 1989, când s-a interzis sacrificarea prin înjunghiere am trăit, din nou, momente de adevărată fericire! Da, mai mănânc carne de porc, dar nu vreau să-i știu pe porci uciși în chinuri. De purceluși să nu aud! N-aș pune o bucățică în gură de n-ar fi să fiu la un pas de a muri de foame.

În iarna anului 1988, un prieten mă invită “la ai lui”, într-o localitate vecină. Nici n-am coborât bine din mașină că am și simțit miros de porc pȃrlit. Am alungat gândul, zicȃndu-mi că miroase de la sobele oamenilor, de la cine știe ce, ca “la țară”. Ajungem în curtea unchiului acestui prieten și suntem întâmpinați la modul: “Ați venit la timp! Tocmai a venit (cutărică) să tăiem porcul!” În acel moment cred că mi-a zburat fardul de pe mutră, sângele s-a scurs în cizme! Mă simțeam cam cum, probabil, se simte un șoarece încolțit de mai multe pisici! Am zis că fug de acolo, și-am ieșit din curte. Prietenul a venit după mine și am fost la niște veri de-ai lui până ne-au sunat că porcul a fost ucis. Sărmanul băiat! El a vrut să-mi facă o surpriză. Și mi-a făcut, dar n-a ieșit cum și-a imaginat. Ne-am întors la ai lui; eram mai liniștită și speram să plec de acolo cât mai repede. Neee! Multe păcate oi fi avut, pentru că mi-au oferit ba una, ba alta, de la porc. Am refuzat cu succes, deși se vedea că nu le cade bine gazdelor. Și mi-am zis ca măcar să iau o bucățică de șorici. Am pus-o pe limbă și în acel moment am avut senzația că simt căldură porcului viu! Mi s-a făcut atât de rău încât abia am ajuns la baie. Desigur, imediat după aceea am plecat. A fost prima și ultima dată cȃnd am mȃncat ceva din politețe! N-am fost curioasă să aflu ce-or fi zis despre mine acei oameni! De atunci nu m-am mai atins de șorici mulți-mulți ani. Nu mi se făcea rău, dar aveam senzația că se strȃnge chiar și gȃtul dacă voiam să mănȃnc, pentru că nu puteam ȋnghiți; mai apoi am depășit momentul, dar n-am prea mai mȃncat șorici in ultimii mulți ani.

Vă zic: cred că voi ajunge vegetarian fără să am vreo intenție în acest sens. ☺