Frica, anxietatea, nu distrug doar mintea omului, ci și
motorașul care ne ține în viață: inima. Cei cu inima sănătoasă riscă să și-o
“strice” când se lasă stăpâniți de temeri; cei cu motorașul defect riscă să-l
oprească de tot. E greu să nu te sperii, să nu fii anxios atunci când nu
reușești să vezi clar ce se întâmplă în jurul tău, mai ales atunci când ești la
vârsta la care nu prea mai poți înțelege de ce una și de ce alta. Vârstnicii
(nu toți! dar cei mai mulți) sunt, de la o anumită vârstă, la fel ca și copiii
mici: neascultători, agitați, curioși, încăpățânați, aerieni de multe ori… dar,
pentru că au un “bagaj de viață” încărcat, sunt și mai anxioși. Ei simt că
tinerii nu prea-i mai văd pe stradă, că nu le prea mai pasă de ei și chiar rȃd
de ei, uneori. Ei știu că nu toți medicii mai sunt interesați să le salveze
viața, să îi chestioneze despre problemele lor, ei știu că cei tineri nu au
răbdare (și nici timp) să-i mai asculte…Și atunci își crează un fel de
comunitate a lor, socializȃnd ei între ei, prin piață, pe străzi, în parcuri,
în excursii. Când le interzici unora și micile bucurii pe care le mai au
aproape că îi condamni la moarte, pentru că le ucizi spiritul sugerând că, de
fapt, îi protejezi (de virus, eventual, dar nu de tensiune și glicemie crescute
- ȋntre altele; de sufletul lor cine și cum are grijă?). Cei care au familia
lângă ei sunt mai liniștiți, dar cei singuri riscă să ajungă la disperare…
Da, ați ghicit - nici nu era greu - unde vreau să ajung:
ordinul pentru vârstnicii cu vârsta peste 65 de ani și interdicția de a ieși
din casă mai mult de două ore pe zi (dacă nu au urgențe, nu sunt agricultori sau producători) și încă o oră seara
pentru cei care au un câine. Zvonistica spune că vor să păstreze această
interdicție (poate ceva mai relaxat) încă trei luni după 15 mai când ar înceta
efectul decretului pentru prelungirea stării de urgență! Nu sunt prea sigură că
vor mai rezista mulți încă o lună în stilul acesta de arest la domiciliu, mai
ales că au nevoie de lumina zilei! Somnul celor mai mulți nu e bun oricum, dar
fără a sta și pe afară va fi și mai rău! Oboseală le mai trebuie, că alte boli
și stres au din belșug zilele acestea! Pentru vitamina D e nevoie și de soare!
Nu știu nici cum voi rezista eu (și nu doar eu) dacă mai trebuie să scriu încă
30 de zile declarații pe proprie răspundere!
Scriu despre un domn în vârstă de 78 de ani. Stă aproape
toată ziua la tv, să nu cumva să se anunțe ceva interdicții și el să nu afle și
apoi să fie amendat (amenda minimă pentru persoanele fizice, de două mii de
lei, e mai mare cu câteva sute de lei decât pensia lui). A fost electrician
până s-a pensionat și acum, în putere fiind, mai meșterește (mai meșterea)
una-alta pentru cei care au nevoie de ajutor cu instalațiile electrice.
Veșnicul zâmbet din ochii lui începe să se stingă - încă face glume, dar se
teme de tot ceea ce vede că se întâmplă în țară și în lume. I-am spus să nu mai
stea la tv, că-l anunț eu dacă apare ceva care l-ar putea interesa. Nu are
încredere - a zis:
tu le ai pe ale tale și poate uiți. În martie nu a găsit
în farmacii un medicament pe care-l ia lună de lună pentru inimă. În final, i-a
făcut rost cineva, dar tare agitat era:
ce mă fac fără medicamentul ăsta? pare o întrebare care-l obsedează. Merge zilnic la piață (in intervalul
permis: 11-13) sau la alimentara, stă mereu la coadă (in funcție de mărimea magazinului pot intra două, trei, opt sau mai mulți oameni, ceilalți stau afară) alături de alți vârstnici, la distanța regulamentară de 2 m, fie că e cald sau plouă, fie că e frig și bate vântul, și-și
cumpără câte puțin:
nu vreau să cheltuiesc prea mult pentru că s-ar putea să
am vreo urgență mâine și trebuie să am ceva bani. Stă mereu în tensiune:
dacă
nu vor mai avea politicienii bani pentru pensii? dacă luna viitoare nu găsesc
medicamentele de care am nevoie? dacă nu vine ambulanța când am nevoie de
ajutor? dacă mor în casă și voi fi găsit după multe zile? Pentru mine,
această neliniște a lui este un fel de “drobul de sare”, dar îi înțeleg
temerile (poate voi fi la fel ca el la bătrânețe?! sper că nu!). Încerc să-l
asigur că nu se va întâmpla ce se teme el dar dă din cap neconvins că e cum
zic.
N-o să-mi mai văd prietenii dacă nu ne dau drumu’ din casă. Cum dădea
primăvara mergeam în parcul central și jucam șah; campionate făceam! Se aduna
lumea ca la circ când jucam. Cu cine mai joc șah? Cu cine mai vorbesc acum? Mai
și bârfeam; trecea timpul mai repede. Mai prind eu primăvara de anul viitor? Omul e singur. În urmă cu doi ani i-a murit soția - răpusă, zice el (și-l
cred), de moartea unicului fiu, cu trei ani în urmă. Nora și nepotul nu sunt în
țară (nici băiatul lui nu era, de la începutul anilor 2000) și în ultimul an nu
s-au mai interesat deloc de el. Doar cu prietenii și vecinii ce se mai
“întreținea”. Acum nici cu aceștia nu se mai poate întâlni, nici pe aleile de
sub Tȃmpa nu se mai poate plimba -
unde culegam urzici; știu eu un loc bun,
unde nu e praf, unde nu umblă câinii.
Din Poaină culegeam flori și le aduceam
la baba mea. Îmi spune că-i oscilează tensiunea -
când coboară, când urcă; eu
nu aveam tensiune oscilantă.
Nu mai știu în ce an l-am întâlnit… Oricum, trăia băiatul
lui. Era iarnă, el era încărcat cu sacoșe grele și abia își ținea echilibrul pe
gheață. M-am oferit să îl conduc acasă, cărând eu una dintre sacoșe - un bloc
distanță de locuința noastră. Am mers încet și am tot discutat. Aflând că-mi
place să citesc m-a invitat pe la ei, poate găsesc ceva cărți care-mi plac. Am
refuzat, desigur. Când am ajuns lângă blocul unde locuia a vrut să-mi
mulțumească oferindu-mi două portocale - l-am refuzat inițial, dar pentru că a
fost insistent n-am vrut să par penibilă și le-am luat. Apoi, ne-am tot întâlnit
pe bulevard - el mă observa aproape mereu primul (eu abia văd oamenii pe
stradă, mai ales când sunt cu câinele) și mă saluta cu “săru’mâna”. Într-o zi,
când eram cu câinele, m-a oprit și nu știa cum să se scuze că vrea să mă rețină
întrebându-mă ce și cum despre câini, ‘că fiul a cumpărat un cățel pentru copil
și nu se descurcă prea bine, și nora e nervoasă că alea-alea. Pe scurt, voia să
știe dacă îl pot ajuta să educe puiul de câine pe care degeaba îl scoteau afară
‘că el ținea tot drumul și cum ajungea în casă, cum făcea. Atunci i-am dat
numărul de telefon și el mi l-a dat pe al lui. Până a învățat câinele să facă
afară (și altele) am tot vorbit la telefon și ne-am întâlnit, apoi ne-am
“oprit”; ne salutam doar pe stradă - mi-a zis și că au plecat definitiv copiii
în străinătate. Pe la mijlocul lui martie a.c. m-a sunat, și din nou vorbim la
telefon - mai mult vorbește el. Mă sună, în general, când se mai sperie de câte
ceva aflat la tv. Îmi fac griji pentru el. Sunt tentată să îl sun în fiecare
seară, să știu că e acolo și că e bine. Sunt, totuși, liniștită, pentru că are
doi vecini (cuplu) cu vârsta sub 65 de ani care sunt atenți și la el.
Un cuvințel nu a spus acest om ȋmpotriva măsurilor luate de
autorități; nu a “ȋnjurat” pe nimeni, ȋnțelege de ce trebuie să existe aceste măsuri;
e doar trist pentru că viața ȋi e și mai grea decȃt ȋnainte, pentru că nu mai
are parte nici de micile bucurii de pȃnă de curȃnd. Poate că exagerez, dar am
sentimentul că se topește cu fiecare zi care trece.
Ca omul la care m-am referit mai sus sunt mulți alții - pe
câțiva îi cunosc în mod nemijlocit (le citesc teama în ochi, le aud tremurul
din voce), despre alții am auzit sau citit.
Acestor oameni le este tot mai greu să vadă viața în roz; încep să își piardă
și bruma de speranță pe care o aveau pentru o bătrânețe liniștită - care oricum
nu era liniștită în Ro, pentru cei mai mulți.
Sursa foto: pixabay; autor: pixel2013